Petrecere stil anii 90 (partea a doua)

Alec se mutase în California pe cont propriu, fapt cu care se mândrea în secret. Când venise avea doar douăzeci și cinci de ani și ceva experiență într-o poziție de management. Mai lucrase pentru firmele din afară încă fiind în țară și visa ca într-o bună zi să se poată muta în ”cel mai pefect oraș din lume”, precum îl botezase el după prima lui vizită în state. În prima lună locuise la un un prieten care nu îi ceruse niciun ban pentru cazare, ca în luna viitoare să își găsească de îndată primul lui job într-un start-up local. Tipul la care locuise îi spusese că este norocos, nimeni dintre românii veniți aici nu își putuse găsi un job în prima lună atât de ușor. Alec pășea spre orice aventură cu mintea deschisă către eșec sau câștig, în calea lui nu exista frica dezamăgirii, ci doar sentimentul de entuziasm imens pentru noutate – experiența era tot ce conta pentru el și norocul îl iubea anume pentru asta.

Dar toate planurile precum se știe sunt schimbate de realitate, și când se întâmplă să te confrunți cu ea, contează cât de mult vrei să te ții de ideea ta originală sau cât de multe ești în stare să cedezi ca să supraviețuiești. Când abia se mutase în California avea alte planuri, își imagina că va ajunge să deschidă firma lui la un moment dat și să ofere alte tipuri de servicii. Voia să inventeze un produs absolut nou pe piață, se gândea la o aplicație care să selecteze muzica într-un playlist, bazându-se pe un mic chestionar despre preferințe muzicale ale fiecărui utilizator. ”Spotify deja exista pe vremea aia și era destul de greu să concurezi cu ei”, se îndreptățea el acum în discuțiile despre visele lui antreprenoriale din trecut.

Viața de start-up era amuzantă, lucra cu o grămada dea oameni mișto, purta tricouri cu Led Zeppelin și pantaloni scurți la birou și asculta muzică în căști la maxim când se apropiau deadline-urile. Era tipul ăla cu o mie de idei, una mai strălucită decât alta dar mereu prea optimiste, precum îi spuseseră la noua lui poziție de manager. Până la urmă se mutase dintr-un start-up într-o companie mai mare ca să se poată pune bine pe picioare - pe atunci credea că pentru antreprenoriat ai nevoie de relații.

Însă noua companie însemna responsabilitate și responsabilitatea devenise ceva lipsit de amuzament, căpătând un ton serios și masculin. Toții șefii lui, care erau trei la număr, se îmbrăcau mereu la costum și ofereau credite de încredere doar pentru rezultate reale. Odată mutat la noua companie, posibilitatea devenise ceva irelevant, tot ce conta erau rezultatele, și toți le căutau undeva – înafară, în presă, în jurnale de business, în studii de caz, la competitori. Din tipul care purta pantaloni scurți la birou, Alec se transformase încet în tipul care poartă mereu cravată și merge pe la evenimente de networking în weekend.

Ceva timp în urmă era pe cale să plece din bucătărie, însă schimburile de repleci continuau în același ritm - lent și ademenitor, ”o face intenționat”, se gândi el, dar nu îndrăzni să opună rezistență, se resemnă cu ideea că poate pur și simplu să îi placă compania cuiva, ”încă cinci minute”, își zise. 

Între timp, Sofia își băuse primul pahar de wiskey în argumentul cu ”domnul profesor”, după care urmă al doilea, motivat de intenția ei grăbită de a-i demonstra ceva de care încă habar nu avea dar își dorea să afle. Cu același zâmbet politicos care începea să îi plutească pe față, înșfăcă sticla încercând să își picure, de data asta mai puțin în pahar.

- Lasă-mă să îți torn eu. Dacă te îmbeți, măcar să dai vina pe mine, îi spuse tipul cu perucă neagră și îi luă sticla de wiskey, umplându-i iar paharul pe un sfert.

- Nu mă îmbăt așa ușor cum crezi, îi lansă ea în față prima replică insolentă, continuând, ”Știi, mă uit la tine și îmi aduci aminte de cineva.”

- Oare de cine?

- Nu știu, tu.. ai peruca asta stranie. Știi că ești unicul om de la petrecere care poartă perucă?

Sofia simți cum tonul i se schimbă în unul cât se poate de obraznic, neînțelegând de unde iese această voce absolut străină firii sale. ”Ah da, wiskey, ... nu am voie să beau tărie”, își aminti uitându-se într-un ochi în pahar, apoi mișcându-și ochii în sus, către tipul cu nasul mare, încercă să producă vestitul ei zâmbet elegant, schimonosit într-un colț de gură.

- Face parte din costum.

- Costumul babei cloanța? Surâse ea ironic.

- Să zicem că da. Și tu, ai venit direct de la muncă sau totuși te-ai deghizat în cineva?

- Huh, sughiță Sofia indignată - dacă vrei să știi, este vestitul costum galben în carouri din Clueless. Dar cred că cineva ca tine nu este capabil să înțeleagă rafinamentul pe care îl oferă această ținută unei fete, în aparență, naive.

Tipul cu perucă trase un fum, calm, întorcându-se către ea, și îi spuse cu blândețe, ca un părinte care încearcă să-și împace copilul capricios. 

- Fata în aparență naivă poate demonstra rafinament în orice alt costum – pentru că niciun costum nu o va face să arate mai rafinată decât este cu adevărat, zâmbi o clipă pe sub nasul lui mare, după care continuă să fumeze liniștit, susținându-și poziția corpului întors către ea pe jumătate. 

Sofia își retrase privirea spre pahar petru o clipă, ca să facă o scurtă analiză a unui compliment de care încă nu era pe deplin sigură. Își ridică ochii, de data asta parcă vinovată. 

- Dacă vrei să știi, adaugă Adrian, și eu port vestitul costum al lui Vincent Vegas din Pulp Fiction.

- Aaaa, da,da.. îmi aduc aminte, acum are sens, toate stelele s-au aliniat, bodogăni Sofia încă jenată de ultimul compliment.

- Voi avea grijă să nu bei următorul pahar.

- Frumos din partea ta, dar din fericire are cine să aibă grijă de mine - nu sunt singură aici, continuă Sofia pe același ton. 

- Și atunci, de ce nu este el lângă tine acum să vadă cum te îmbeți?

Mai era nevoie de un pic de alcool ca Sofia să ajungă în culmea amețelii, și de încă un schimb de replici ca să observe ochii albaștri ai tipului care se numea Adrian. ”Adrian – ce nume frumos”, se gândi în timp ce îi urmărea mișcarea buzelor sub influența ultimului pahar de wiskey din acea seară de iulie.

- Să ne așezăm aici, Adrian o conduse spre scaunele de lângă gard. O așeză pe un scaun ca pe o păpușă, apoi se așeză lângă ea, continuând să pufăie din vapeul lui cu aromă de mentă. 

Pentru câteva clipe Sofia rămase tăcută, privindu-l din profil și examinându-i liniile nasului ușor încovoiat fără să înțeleagă cum se poate simți atât de confortabil lângă cineva care seamăna, sau poate nu mai seamăna atunci, cu ...profesorul ei de istorie.