Treceam des prin vizită pe la vecina de pe etaj cu noi. Cum
mă auzea că intru pe ușă, mă striga să vin în bucătărie unde o prindeam culinărind, de cele mai multe ori, și mă
așeza la masă, ținându-mă de vorbă între timp. Avea un talent anume de a ține pe cineva de vorbă, povestind despre ce se
mai întamplase pe la țară sau în ce darabană se mai încurcaseră băieții ei. Mai
ales îmi plăcea să o ascult când povestea despre copii săi, explicându-mi niște
comportamente pe care ea le observase la ei și bănuind motivele acestora. Odată
îmi povestise că profesoara celui mai mare i-a zis că Costel e cam gură cască,
întârzie la ore pentru că merge încet dimineața și se uită la tot felul de gândăcei
și furnici în loc să se grăbească la școală, că este tăcut și gânditor în
comparație cu alți copii și că ea, profesoara, își cam face griji să nu rămână
izolat de alții. Din ce îmi mai povestise vecină-mea, când ieșeau la plimbare,
Costel prindea greieri în pumn și îi aducea ei, arătându-i unde le sunt
picioarele și antenele. Era tipul de copil căruia îi plăcea să înțeleagă cum
sunt făcute lucrurile, atent și minuțios. Iar de la o vreme i se tot întâmpla
să fie bruscat de niște colegi, ca mai apoi să se afle că un grup de băieți
faceau glume pe seama lui și mai că ajunseseră să îl bată. Pentru așa situații
tata îl învățase ceva, ”Costel, dă înapoi,... dacă te lovește, dă înapoi. Tu
ești bărbat, să nu le arăți că ți-i frică.” Nu știu cum se rezolvase problema
atunci, dar de la o seamă de vreme situația se îmbunătățise, după cum îmi
povestea vecina alte dăți, Costel începuse să se adapteze pănâ când ajunsese să
conducă el gloata de copii de la școală și din curte, să organizeze el jocuri
și să le spună regulile. Problema dispăruse.
Această
întâmplare și multe altele le auzisem pe vreamea când băieților vecinei noastre
le plăcea să se joace cu noi, cu mine și cu soră-mea. Când veneam la ei in
vizită, pe mine mă rugau să le citesc despre Ștefan cel Mare, iar cu soră-mea
petreceau timpul când îi mai aducea de la grădiniță. Însă când le citeam despre
Ștefan cel Mare erau deja destul de mari ca să meargă singuri la școală, cel
mai mare chiar știa să citească pe silabe, iar cel mai mic se făcea că citește
trecându-și degetul peste rânduri în timp ce pronunța cuvinte inventate de el.
Creșteau sub ochii mei, și gândândindu-mă acum la ei am impresia că acea perioadă
era una dintre cele mai importante în viețile lor, pentru că orice eveniment obișnuit,
ca și timpul în care le citeam sau când era ziua lor de naștere, avea o
importanță mai mare pentru ei decât orice ”evenimente importante”din viața unui
om matur. Poate că lumile mici în care ei își trăiau copilăria îi făceau să
aprecieze mai mult momentele, pentru că ele erau tot ce le aparținea atunci.
Iar mie mi-e dor
de băieții vecinei și de lecțiile mici de viață învățate din discuțiile cu ea
mai ales când totul devine complicat în această lume, când încep să vorbesc cu
oamenii despre concepte psihologice și idei pe care le avem definite logic și
complex în mințile noastre. Atunci parcă îmi vine să mă așez pe un scaun în
bucătăria ei și să ascult analiza ei simplă și modestă, ne-împovărată de tendința
re-inventării de sine și a bicicletei cu care se tot chinuie generația mea. Dar
ce să faci dacă re-inventarea de sine este o fază prin care au trecut și alții
ca noi la vremea lor. Nu îmi rămâne decât să o tratez ca pe un catalizator
al transformării fiecărui individ din generația mea, într-o versiune mai
stabilă de om matur decât cea anterioară. Iar în ce mă privește pe mine, eu ca
și Costel care își învățase prima lui lecție despre ce înseamnă să fii bărbat,
o tot învăț și re-învăț dea lungul anilor și oamenilor care trec, și din ce am
înțeles până acum, să fii bărbat nu este ușor, iar dacă este ușor atunci cu
siguranța nu se referă la cum este să fii bărbat.
Să fii bărbat a căpătat
o nuanță diferită pentru mine, aproape ca cea de să fii om. Mai degrabă, am
început să umanizez conceptul de masculinitate promovat în contextul predicilor
despre ce înseamnă să fii bărbat, adică am înțeles în cele din urmă că și
bărbații sunt oameni iar femeile pot fi și ele bărbați. Și nu, nu mă refer la schimbarea
de sex, ci la toate calitățile pe care ar trebui să le aibă un bărbat adevărat.
În primul rând, un bărbat adevărat trebuie să fie ca Costel, să înfrunte problema
înțelegând-o și să se facă înțeles de alții ca să se poată infiltra în jocul
lor. Căci în fond, jocurile de copii sunt ca și viața, cei din afară nu te înțeleg
și nici nu sunt datori să o facă, iar dacă ești bărbat sau bărbată, îți strângi
visele în unghere și încerci să joci după regulile lor, dacă vrei să ajungi
odată să pui tu regulile. Practic, să fii bărbat înseamnă să ai curajul de a ieși
din zona ta de confort, care pentru un copil este lumea lui, și să îți deschizi
mintea pentru a te adapta. Două lucruri, curaj și flexibilitate.
Adaptare,
adaptare. Cum să zic, această adaptare însă nu trebuie să devină tu, această
adaptare este petru cei din afară. Dar tu, cel căruia îi plac desenele animate,
pisicile, cântecele lui Celine Dion, tu care știi că în sufletul tău nu e
nevoie să dai cu pumnu pentru a demonstra că ești bărbat, tu încă mai ești
copilul ala pe care îl știai. Și acum că ai crescut mare, ești liber să pui tu
regulile. Să știi doar că curtea asta mai mare care se numește societate este
la fel de îmbibată de stereotipuri care vor să te compromită ca bărbat. Să te
arate cu degetul că nu ai bani și prestație ori destul tupeu care să prindă la
femei, că tu trebuie să faci primul pas într-o relație chiar dacă uneori îți
este frică, că tu trebuie să fii cele mai puternic mereu, că tu trebuie să îți
demonstrezi iubirea față de cineva iar și iar ca să fii bărbatul potrivit, ori
invers, să arăți că nu îți pasă, evitând responsabilități sentimentale de orice
tip ca tu să fii bărbatul dorit. Să iei tu deciziile în locul femeilor proaste
și arogante care nu știu ce vor, dându-le dreptate că sunt femei. Să fii iar și
iar ceea ce vrea ea să te vadă și nu ceea ce ești, încercând să placi unei
femei. Să te vezi cu prietenii tăi și să vorbiți despre orice temă
”bărbătească” înafară de cum te simți cu adevărat. Să uiți cine ești și să
crezi cu tărie că bărbatul adevărat este cultul unui erou care arată ca Jason
Statham, Van Damme sau Schwarzenegger sau poate vreun rapper brutal care nu a
terminat nici nouă clase. Acum am înțeles și eu, poate, că bărbații sunt și ei
oameni, că uneori pot fi și eu bărbată, strângăndu-mi durerea în pumn și luând decizia
corectă. Dar așa cum eu am dreptul la slăbiciune, și bărbații au dreptul la ea,
pentru că suntem oameni și pentru că în primul rând ne iubim reciproc oamenii
din noi și doar apoi femeile sau bărbații ce suntem. Așa cred eu că trebuie să
fie iubirea, mai presus de aceste, cum le numesc eu, formalități.
Vorbind despre
curaj, cred că cel mai mare eșec în arta de a fi bărbat îl au cei ce renunță
să fie ei înșiși sau nici măcar nu se caută să înțeleagă cine sunt. Bărbații
nu pot fi universali, cum și femeile nu pot fi universale, însă educând această
universalitate și infiltrând aceste standarde masculine sau feminine în mințile
oamenilor, societate nu face decât să creeze niște lași. El este laș pentru că
viața l-a învățat că fuga este sănătoasă, iar conștiința nu l-a învățat nimic. Ori
pentru că își bate copilul fără să înțeleagă că o face din ura moștenită de la
tatăl său pentru sine însuși. El nu știe cine este și nu vrea să afle, lui îi
place să fie așa cum îl pot iubi altele ori altele îl iubesc doar când el se
arată puternic și îl disprețuiesc când este slab, fără să știe că cel puternic
și cel slab sunt aceeași persoană. Iar ca să aibă flexibilitate, un bărbat
adevărat nu are nevoie de yoga, e destul să își controleze egoul. Să îi spună
să tacă când este atacat de proști ori când trebuie să își ceară scuze în fața
cui a greșit. Să accepte opiniile altora chiar dacă nu sunt pe deplin corecte.
Să fie asemeni unui lup prea înțelept pentru anii lui.
Cam astea sunt toate
pentru lectia mea de astăzi, fără să știu ce va fi mâine. Mâine poate îmi vine
să mă re-inventez pe mine sau bicicleta, dar astăzi tot ce pot să te sfătui în
cazul când societatea îți face reproșuri pentru că nu ești destul de bărbat
este - dă înapoi! Dacă te lovește, dă înapoi. Nu le arăta că ți-i frică.
Arată-le cine ești tu. Doar așa procedează un bărbat adevărat.
