Eretrocite.

E straniu uneori să vezi cum gândurile tale alunecă ca niște șuvoaie de sânge, sau ca ceva ce este în sângele tău, eretrocite poate, spre patimi și îngrijorări străine firii tale până în prezent. Gândurile noastre sunt eretrocite, poate, roșii, în căutare de oxigen, în căutare să iasă din noi ca să poată inspira și ele o gură de aer. Nu merită să ne condamnăm gândurile pentru chinurile în care ne țin constant, de la orele singurătății depline la secundele de evitarea a contactului cu lumea între un gest și o privire în vid. Ele nu au nicio vină, ele sunt eretrocite și nu vor să moară asfixiate în noi.

   

Privește-te în oglindă și spune-ți, ți-ar plăcea să trăiești toată viața în acest corp pe care îl ai? Pun pariu că nu ești sigur de răspunsul tău afirmativ pe care încerci să îl insinuiezi. ”Da, sunt mulțumit de mine, de ce să nu îmi placă să trăiesc în acest corp?”,...”Ha,ha, naivule, minte-te în continuare!”, această voce răsună din tine, nu ești schizofrenic, e doar conștiința ta. Așa, nici gândurilor tale nu le place să trăiască toată viața în tine, ele vor afară, să facă o plimbare în univers, să se reverse bezmetice prin zumzetul mașinilor din stradă și foșnetul frunzelor într-o noapte în care aerul e inert , aproape ca în cosmos doar că plin de oxigen. Ele vor să capete o formă, și așa cum tu îți dorești să fii iubit, ele vor să fie înțelese. Sensul existenței gândurilor noastre e doar înțelegerea. Ea este punctul final  în călătoria lor prin spațiu. Dar întâi de toate, ele asemeni oamenilor își caută o imagine, niște haine, niște accesorii, niște chestii individuale, un stil. Unele preferă să fie cântate, rostite, urlate, șoptite și altele scrise.

Târziu, le poți vedea cum alunecă în tine, se strecoară către colțișoarele sumbre ale firii tale și îți scot durerile din unghere ca pe niște copii obraznici condamnați de tine însuți să stea pedepsiți acolo pe vecie. Și atunci nu te simti bine, da, ești incomodat de propriile tale dureri. Ce tot te ferești să le privești în ochi ca un laș? Sunt copiii tăi care au suferit atâta stând singure în unghere și acum s-au întors la tine mai distruse ca niciodată. Mai fugi de ele un pic, mai minte-te cum se mint dependenții de droguri ca să nu cedeze încă o dată ispitei. Dar durerile tale nu sunt droguri, dacă continui să le tratezi ca pe niște boli fii sigur că odată vei exploada... și atunci alții se vor uita la tine ca la un nebun în timp ce tu speriat vei încerca să îți strângi durerile de pe jos cu aerul unui om neatent care se grăbește,.. ”oops, vă rog nu călcați pe ele, le strâng imediat, chiar mă grăbesc” .... ”dați-vă la o parte”, ”O Doamne, durerea aia mi-ați călcat-o, acum e murdară. Și așa era vai și amar de capul ei. Ce mai, acum nu mai are sens să plâng. Aveți niște șervețele?” O întrebare retorică și privirile pironite spre tine ale celor care nu vor să fie în locul tău. Ei nu fac nimic, se dau în lături și te lasă să pleci. Și acasă la ei,  în patul lor stau să se gândească  oare li se poate întâmpla și lor una ca asta? Ei încearcă să caute ceva în ei, să își strige pe nume durerile și apoi să le alunge înapoi prin colțuri speriați. 
”E ok”, își spun ei, ”...mie nu mi se poate întâmpla”.

Ce este frumos la ele - este tot. Gândurile nu au alte fețe decât cele pe care le au, ele sunt mereu ceea ce sunt și nu pot să moară. Moartea nu există pentru ele, de asta au mai mult curaj să evadeze decât avem noi. Viața lor este un circuit sigur, o călătorie dintr-o minte în alta. Iar cele mai norocoase dintre ele mai ajung și în suflete. Cât de fericite sunt gândurile noastre - ele ne văd sufletele. E ca și cum ar putea să îl vadă pe Dumnezeu.

Le simți cum alunecă dinnou? Lasă-le , nu le certa, lasă-le acum să se joace cu  durerile tale. Ce prieteni de joacă își mai pot găsi în tine? Lasă-le acum, poate dintr-un ungher vreodată  îți vor aduce fericirea.

         
                                               

I cry when I see birds fly...in the sky

    

     Era doar titlul la început. Și asta o divulg din prea multă sinceritate față de foaia pe care scriu.Așa se face când scrii? E bine să devii prea personal prin asta, așternând tot ce îți stă în minte, pe hârtie? Chiar dacă mi s-ar spune nu, nu aș fi în stare să mă las de asta, dacă m-aș lăsa de asta cred că m-aș apuca să beau mai serios, m-aș face o alcoolică și asta nu ar mai fi o glumă, dar toți oricum ar râde, cu siguranță. Da, m-aș face o alcoolică și asta ar fi o glumă foarte proastă, dar toți vor râde, căci umorul lor e ca și gluma mea, la fel sunt și ei.

  Păsările sunt mereu acolo, și eu sunt mereu aici, printre tot ce mișună grăbit și se înmulțește ca produsele fabricate în masă, identice una alteia. Păsările sunt acolo, ele plutesc în zbor deasupra acestui tot, și eu nu, eu nu, eu nu pot, aplec capul și mă târăsc, cât alții nu mă văd, apoi mă ridic și merg, apoi alerg, apoi sar și mă zbengui, ei oricum nu au cum să vadă, ei nu m-ar vedea nici chiar dacă aș ști să zbor, ei merg de parcă ar avea oglinzi în fața lor, asta e tot ce vor ei să vadă.

  Nu știu ce durere e asta, când zborul unei păsări te ucide, dar e un chin plin de tristețe, când păsările din tine sunt închise în colivii și mor de dor privind cum alte păsări se scaldă în apusuri și se înalță fericite în ceruri prinzând ușoare în zborul lor bucăți din vata albă a norilor ce se dizolvă din viteză și cad ca niște cristale de zahăr pe pământ. Aș fi vrut să știu dacă e dulce, dacă norii au același gust ca vata lipicioasă care o mănâncă copiii prin parcuri.Dar e mult mai dulce, cu siguranță, e o dulceață ce nu o simți pe limbă, ... doar acolo, în partea sufletului tău pe care nu îl cunoști. E trist, nu-i așa? Și îmi vine să plâng, da,... da.

  

  Un pic mai multă cafea de dimineață și inima îți bate în ritmul unui galop de cai pe parcursul acestei zile, și e tulburător, îți spui pe urmă că nu ai mai bea cafea, dar nu te lași nici mâine, pentru că tu vrei să o auzi cum bate, să auzi lupta ei necontenită și să o înfrunți, las-o să bată mai tare, ca să îți cunoști mai bine adversarul. Și în bătăile ei se aud cum strigă perscărușii, strigă și plâng de dorul cerului și al mării, de dorul zilei și al nopții, de dorul lumii în care trăiesc.

    

  Mai inspiră profund câte o gură de aer, dar nu ofta, lasă-i să creadă ei că nu te chinuie nimic.

Așa e, privește și lasă-ți buzele întredeschise ca să nu îți spargă timpanele plânsul păsărilor, lasă-l să curgă înafară, să se desprindă timid de pe buzele tale cu versurile unui cântec pe care l-ai ascultat de mii de ori. Uite cum cad cuvintele și se zdrobesc de asfalt, ...una,... două,.. trei, ..oops, și-acum o lacrimă...

    

  E bine, nu e nimic, doar soarele ți-a bătut în ochi, sau vântul,sau luna, sau stelele, sau ...!!! E ok, nu e nimic, îți trece.

  

  Ia-o ușor spre țintă, acum poți să fii tristă, chiar așa, o săgeată tristă care ochește drept în țintă.Cine și-ar fi putut imagina că săgețile pot fi și ele triste, săgețile sunt făcute să ochească în țintă, săgețile sunt ascuțite, ele nu pot fi triste, gândește-te la asta și uită de tristețea ta.     Întâmpină normalitatea acestei lumi așa cum ei îi place să și-o arate, nu le spune că asta e ipocrizie, lor nu le pasă, ei numesc asta normalitate și sunt mulțumiți cu ceea ce au și ceea ce nu pot avea. Nu le mai vorbi cu zel în voce, așa li se vorbește doar la teatru, și ei la teatru se duc rar ca să înțeleagă de ce faci asta. Și tot entuziasmul tău nu sunt minciuni, sunt doar emoții și ei în asta văd o slăbiciune, dar e ok așa, căci tot sunt ei ca glumele alea, foarte proaste.

    Ai grijă să nu te împiedici uitându-te la păsări, pe drum se merge și se privește înainte, termină odată cu asta! Tot ce ai de făcut e înainte, așa că nu te distrage. Unii cred că știu exact ce au de făcut, e mai simplu pentru ei, dar ascultă, chiar dacă pentru tine e mai greu, acum e mai bine așa. Să nu uiți asta niciodată. Spune-le glume să râdă, dar spune-le din alea pe placul lor, glumele proaste sunt pentru ei, pentru tine sunt păsarile.