Gol în fața mulțimii

   

                                                                     

  Era odată un împărat care se iubea atât de mult pe sine însuși încât avea la curtea sa mii de servitori gata mereu să îi împlinească orice poftă. Împăratul își dorea să arate mereu chipeș în straiele pe care le purta ca lumea să îl venereze și să îi cânte măreția în toate colțurile lumii. Cu tot simțul său delicat și estetic  el totuși avea aceleași vicii pe care le au toți împărații îmbătați de putere. Iubea desfrâul, băutura și mâncarea, și corpul lui era o adevărată expresie a lăcomiei sale căci era slut și gras, iar fața lui era îngrijită însă trufașă în măsura în care să divulge fiirea lui mizerabilă.

   

   În fiecare an împăratul organiza un concurs de modă în care erau liberi să participe cei mai frumoși tineri ai regatului, arătându-și  ținutele în fața mulțimilor adunate care contemplau cu gurile căscate frumusețea  și prospețimea  tinereții lor. În fiecare an împăratul anunța câte un premiu pentru câștigătorul ales de mulțime, premiul era slujba la palat. Toți tinerii visau să îi slujească regelui pentru că se vorbea în lume despre cât de frumos e să trăiești la palat, să te desfeți în bogăție și plăceri trupești. Dar adevărul nu era în gura lumii, așa cum nu a fost și nu va fi vreodată, și nici la fundul mării nu era, cum spunea un vechi proverb. Adevărul era că toți tinerii care câștigau concursul în fiecare an dispăreau fără veste până a-și începe slujba la palat. Împăratul îi omora și făcea baie în sângele lor ca să devină mai frumos decât era, mereu tânăr și atrăgător.

   

   Aceste secrete mârșave erau păstrate cu strictețe, nimeni nu dorea să moară divulgându-le. Cel mai important slujitor al împăratului, însă, era croitorul lui personal, cel mai bun în toată împărăția. Împăratul îi spunea toate durerile și mofturile sale croitorului și acesta i le împlinea. Straiele de aur, pestrițe, scumpe, din mătăsuri și fire rare erau toate ale împăratului. Într-o zi  împăratul a visat un vis în care l-a mușcat un șarpe de mâna dreaptă, atunci înțelesese că există un trădător la curte. Răposatul era chiar croitorul care în una din zile se îmbătă și culcându-se cu o târfă îi povesti toate secretele împăratului. Împăratul află și îi omorî pe croitor și pe târfa lui. Dar gura lumii nu o poți închide, vestea se duse prea repede și acum reputația împăratului era compromisă pe vecie. El era în disperare, lumea îl acuza de toate crimele înfăptuite și el hotârî să spulbere nemulțumirea mulțimilor arâtăndu-le că el e cel mai frumos om din lume și nu are de ce să omoare alții tineri ,care, pur și simplu, nu pot fi mai frumoși ca el.

    

    Împăratul dăduse de veste prin alte împărății cum că ar căuta cel mai iscusit croitor din lume  să îi facă cele mai frumoase straie existente pe fața pământului, așa încât lumea să rămână uluită de frumusețea sa. La palat se iviră o mulțime de croitori, dar toți erau la fel, aveau gusturi identice, și doar unul era diferit. Nu zâmbea vreodată și asta îi trezi curiozitatea împăratului. Tânărul îi câștigă încrederea împăratului prin nu știu ce magie neagră pe care i-o șopti la ureche și împăratul îl angajă să îi facă cel mai frumos costum din lume.

  Tânărul plecă de la curte și le spuse ca a doua zi când se va întoarce să dea o petrecere mare în cinstea împăratului la care el va fi îmbracat în noile lui straie uluitoare. Trecu o noapte. A doua zi tânărul se întoarse cu o valiză mică, o deschise în fața împăratului și slugilor sale și scoase din ea nimic. Se făcu că întinde o pânză lungă pe brațele sale și exclamă : ” E nemaipomenit, nu-i așa?! Doar un om cu adevărat frumos poate vedea acest veșmânt făcut din cele mai delicate fire, mai subțiri ca pânza păianjenului! ”. Împăratul îl privi îngrozit și nu văzu nimic, dar pentru că dorea ca lumea să îl creadă drept cel mai frumos om, exclamă : ”Extraordinar! Îl văd, e uimitor!”

   

   În seara aceea  împăratul își făcu baia revigorantă în lapte și miere , după care își uscă ușor pielea cu un prosop și îmbrăcă veșmântul pe care i-l înmână tânărul croitor. Toate slugile împăratului gângureau  mieros exprimând marea lor admirație, vorbeau între ele prin colțuri despre cât de frumos este veșmântul împăratului. Pe străzile orașului gloata se îmbulzea nerăbdatoare în așteptarea unei minuni în timp ce împăratul pășea falnic fâcându-și apariția sub bubuitul tobelor de la balconul palatului său și bam! Tobele amuțiră, gloata se potoli, privirile se ațintiră asupra împăratului , o liniște mortală se așternu peste oraș și dintr-un colț al mulțimii se auzi o chicoteala de copil, ” Hi,hi,.. ce gol și urât e!” , un mic băiețel  râdea pe sub mustăți în timp ce maică-sa îi astupa gura. Împăratul se indignă întorcându-se cu fața spre mulțime , fluturându-și organul genital în bătaia vântului. Din alt colț al străzii se auzi un alt glas de copil, ” E gol! Ce gras e, ca un purceluș!” , în acel moment toți copii începură să râdă în cor, maturii, unii din ei râdeau, gloata începu să vibreze batjocoritor și împăratul se uită în oglinda ferestrelor balconului și înțelese că e gol, gol în fața mulțimii...

  

  Împăratul era gol, mult mai gol decât putea să își imagineze, trufia lui, mândria, lăcomia, răutatea lui, nepăsarea lui, mizeria lui , tot ce era el se reflecta acum în vocile miilor de oameni care îi batjocoreau goliciunea.

   

  Să fii gol în fața mulțimii e simplu, dar nu îi este dat oricui. Socieatea ne impune să căutăm cele mai reușite forme sub care ne-ar plăcea să fim aplaudați sau pur și simplu acceptați. Dar nu e societatea cea care ne impune, suntem doar noi cei care o facem. Noi, toți care purtăm pe noi opinia socială și conceptele uzate ale majorității despre cum ar trebui să fim și cum ar trebui să ne trăim viețile, despre ce sintagme să folosim în scrierea unui text  de genul dat, despre cum să evităm să fim prea banali atunci când critica mediocră ne judecă din colțul fix de 90 de grade al percepțiilor ei stabile despre creație și literatură, noi toți suntem niște împărați împorciți în sinea noastră, niște lași cu bărbile tremurânde cărora le este frică să își descopere mizeria.

  

  Oamenii au fost făcuți din păcat, păcatul e în firea lor și el merită a fi judecat  alături de valorile pe care le avem. Să ne deschidem lumii, să fim ceea ce suntem, să nu purtăm straie și belciuguri din argint pe gâturile noastre, căci doar arătându-ne goi în fața mulțimii putem afla cât de frumoși suntem cu adevărat...

  

  Să rămânem goi, noi, cei care purtăm în noi frumosul și lasă-i să tremure de frica urâtului pe care îl au, cei ce se tem să rămână goi. 

                                              

P. S.  Oameni de creație, emancipați-vă!

”Chestii”

   De fiecare dată când plec să umblu drumurile simt cum simțurile lumii înconjurătoare mi se urcă la cap, toate detaliile încep treptat să mă copleșească și visez să scriu câte un mic, poate vag, paragraf despre fiecare , așa numită, chestie pe care o remarc așa cum numai o dată o pot remarca, o singură dată trecând pe lângă ea. E ca și cum toate lucrurile au o singură viață și atunci când le vedem, putem să le salvăm viețile punându-le în valoare sau putem să le trecem cu vederea și să le lăsăm să moară.

   

  Am omorât câteva chestii recent, și continui să o fac cu altele, dar în acele clipe profund de nevăzute și  tembele simt că ceea ce moare cu adevărat, sunt eu. De ce? Pentru că eu sunt eu. Dar acum nu mai este vorba despre mine, ci despre chestii. Cine vrea poate să le spună chestiile mele, să zică că asta e ceea ce mă doare pe mine, că e ceva ”personal„ , dar nu e așa, nu sunt chestiile mele, sunt chestiile noastre, ale tuturor, e tot ce  e personal pentru fiecare din noi, pentru că suntem oameni.

    Să ieși din metrou și să privești cerul senin de primăvară așa cum nu l-ai mai văzut niciodată, să vezi cum razele devin proaspete și neînfricate luminând orașul care odată era ignorat de cer. Cerul nu îl iubea, cerul devenea asemeni unui copil bosumflat, își strângea norii și lăsa umbre asupra orașului scârbit la orice vreme. Acest moment în care ieși din metrou ca dintr-un buncher improvizat în care oamenii își conservează deznadejdile este absolut veritabil. Urcând treptat scările privești spre cer și te simți eliberat în timp ce o briză de curent te străbate nebună anunțând o schimbare. Încet, ridică-ți ochii de la scări, acolo unde nu mai este acoperișul deasupra capului tău și totul este intens și luminos și plin de curaj, chiar așa, în mrejele orașului  doar curajul e ceea ce te poate face să îți ridici ochii spre cer...

  

  Să se repete iar și iar, această imagine a treptelor tropăite , a unei țigări aruncate și strivite pe jumătate pe una din trepte, a unei scuipături aproape înghețate pe care nu calcă nimeni, a pereților de la ieșirea din metrou ca niște ziduri de cetăți pe care s-au dus multe războaie și acum urmele roșii de grafiti incarnate în nisipul lor par a fi scrise cu sânge. Pe ziduri nu le doare, da,sunt ele, ziduri...

Să se repete iar cerul, albastru, banal de senin și plin de iubire față de acest oraș scârbit...

  

  Cu o stație în urmă eram prinsă într-un mecanism mișcător prin care o incomoditate de oameni adunați laolaltă pășesc umili unii după alții respectându-și mișcările reciproce ca niște deținuți la pușcărie legați cu aceleași cătușe, mii de cătușe legate unele de altele. Dar iată că vine metroul, izbește-te de oamenii care nu te lasă să alergi! Înjură-i în diferite limbi! Strecoară-te printre ei cu dibăcie, învață să te strecori printre ei, mai repede învață, să nu fie prea târziu când nu vei ști să faci asta, strecoară-te. Ai intrat, ești cu ei, nu ți-ai pus vreodată întrebarea dacă ei sunt oamenii cu care ai fi vrut să călătorești de fiecare dată când te zbați din răsputeri să nu întârzii o ultimă clipă și să fii ca ei, acolo, înăuntru metroului care merge undeva? Nu ți-ai pus. Atunci când alergi tu nu alergi după ceea ce sânt acești oameni, tu alergi ca să nu fii ultimul, întârziatul, ridicolul, diferitul, tu.

  Aleargă, nu te mai gândi la asta, pur și simplu aleargă.

  Drumul spre casă e mereu mai plăcut. Stai jos pe un scaun și uită-te la reflecția ta din ferestrele palide ale metroului. Uite, și nu uita. În acest paragraf ”chestia„ de la metrou e bătrâna. Despre ea vreau să vorbesc, despre ea am vrut să vorbesc și atunci când eram în gloata de oameni întârziați, ea merită să fie scrisă, căci e una din „chestii” și trebuie să trăiască!

  

  Oamenii de la metrou sunt la fel, sunt urâți , au aceleași expresii  apatice ale fețelor, e greu să vezi ceva frumos la metrou, dar ea era. Ea era ceva frumos cum numai ea poate fi, o bătrână cu riduri suave și calde și chipul frumos. Fața ei semăna cu albia secată a unui râu de câmpie, era erodată într-un mod delicat, iar ochii încă albaștri însă un pic cețoși mai păstrau acea mândrie și curaj pe care îl are doar cerul la ieșirea din metrou, banal de senini, mai tăcuți dar totuși nesecați. Purta o broboadă pe cap, din alea care obișnuiesc să poarte mai nou fetele, cu flori roșii pe un ton verde, și lațul de la gât era făcut cu blândețea unei femei care iubește lucrurile, deloc prea strâns, legat doar dulce și involuntar.

   

   Zâmbea  sfioasă ca o fată mare, ca o fată mare ce a fost pe vremurile ei, căci fetele mari din ziua de azi nu mai știu să zâmbească atât de inteligent și feminin. Și mâinile și le ținea prinse de un ziar răsucit în binoclu, parcă intimidată de oameni și de discuția care o răscolea. Era cel mai frumos om din acel metrou, cu picioarele ușor depărtate și genunchii apropiați în fusta care îi ajungea până la genunchi.Purta un palton drăguț cu un guler dantelat, aș zice, și povestea unui bărbat curios cu care probabil venise,  despre tinerețea și copilăria ei. Alături de ea mai stătea o fată cu păr lung, o domniță provincială lângă care se simțea protejată. Bărbatul vorbea în rusă uneori cu cineva la telefon, și comenta povestea ei, ”Acum îmi povestește despre magazinul tatălui său, te sun mai târziu..”, dar ea nu înțelegea. Vorbea curat românește, cu un grai aproape moldovenesc dar fără vreun dialect șuierat de ”ș-uri”, sau chinuit de ”chi-uri”, era o bătrână frumoasă și inteligentă, și bănuiam că e vorba de Bucovina, da, de Bucovina era vorba. Ea îi spunea, poate, nepotului său care părea să fie acel bărbat, despre cum a întâlnit odată un chinez care zicea că e scriitor și a cutreerat lumea, și el îi zâmbea sceptic spunându-i că chinezii sunt toți la fel și fac lucruri mărunte,...”El sigur era scriitor, puteai înțelege asta din modul în care vorbea!”, bătrâna explica entuziasmată și bărbatul de lângă ea zâmbea,... sceptic, el nu ar fi înțeles niciodată asta, că un chinez poate fi scriitor, și o bătrână doamnă venită tocmai din Bucovina poate fi cea mai frumoasă femee din metrou.

   

   Am plecat atunci, dar am privit-o tot drumul cu coada ochiului, ca să nu par prea insistentă. Nu îmi doream să mă apropii sau să îi spun ceva, tot ce îmi doream e să o privesc, acolo unde era, în acel moment subit dintre stații, în acel metrou, cu acei oameni care o protejau, cu acea speranță că este fericită și mândră de lumea în care trăiește, căci orice ar fi spus ea ar fi avut dreptate, un om ca ea nu putea să greșească  doar din motivul că alții nu înțeleg. Mi-am imaginat-o pentru o clipă la fel de frumoasă cum era, doar tânără, la fel de zâmbitoare, doar mai mândră, mai chochetă și mai reală ca toți oamenii din jurul meu, cu o împletitură rotundă în jurul capului , așa cum purtau femeile pe vremuri, la braț cu soțul ei.

   

   Aici ar trebui să fie finalul, pe această coală de hârtie electronică, aici el este, nu și în mintea mea, nu în lumea plină de ”chestii” care vor să trăiască..