Cum e să fii un entertainer

Ieșirile noastre în oraș se întâmplă în cele mai rare cazuri să se încheie cu șezutul la un pahar de vorbă într-o cafenea comodă în care ne plăce să bârfim ca între fete și să bem vin duminică seara. Totul este perfect și comod cât discuțiile se rotesc în jurul bărbaților și relațiilor, în timp ce mințile și gurile nostre se deschid lent și poate întârziat din cauza amețelii molatice produse de primul pahar.

În degajare și râsetele incotrolabile, bârfele amuzante și marturisirile personale neașteptate, ceva din interior mă tot roade și nu mă lăsa în pace - cartea pe care o citisem de curând și despre care voiam cu tot dinadinsul să discut. Între două râsete și o pauză în care cineva plecase la baie eu încerc să îmi strecor replica despre carte, lipind-o stângaci de ultima temă despre psihologie și meditație inițiată de prietena noastră care lucrează în HR. ”Apropo, citisem și eu de curând această carte autobiografică scrisă de un emigrant arab despre viața lui în America și cariera lui în business...”. Încep să le spun ce mi-a plăcut și le recomand cartea, cineva chiar își scoate telefonul și face o notiță cu autorul și titlul cărții care chipurile i-a stârnit interes. Din politețe, o făcuse din politețe. Am înțeles de îndată ce HR-ista noastră Alina se întoarce de la baie cu șarmul ei de învățătoare gata să ne povestească mai multe despre experiența ei meditativă pe care a dat un sac de bani și care te ajută să îți relaxezi mintea și corpul eliminând gândurile negative și stresul cotidian. ”Am dat-o în bară și de data asta cu tema mea de discuție”, îmi zic în gândul meu. Mă simt intimidată ceva timp și după câteva sorbituri din pahar îmi iau revanșa printr-o mică sesiune de terapie acordată absolut involuntar și gratuit cuiva care se plânge de lipsă de pasiune în relație. Le mai spun o istorioară, două din ce mi s-a întâmplat și mie (clar cu nunațele potrivite tonului discuției noastre) râdem împreună, plătim nota și ne chemăm pe rând taxiurile.

Sunt acasă, fac un duș mă pregătesc pentru ziua de mâine, urc în pat, privesc în tavan și mă gândesc că a fost o seară frumoasă, chiar dacă nu am vorbit despre contexul socio economic al Americii din anii șaptezeci, despre cum poți să îți creezi un business cu puținul pe care îl ai, despre readaptare și discriminare. Probabil că sunt niște teme prea depresive pentru o seară de duminică iar HR-ista Alina are dreptate, meditația și gândirea pozitivă sunt niște teme de o prioritate mai înaltă acum, dar nu și pentru mine. Mai privesc o ultimă dată în telefon și scriu un mesaj tipului care m-a invitat la o cafea miercuri seara,...”Ne-am distrat pe cinste astăzi” și el îmi răspunde ”Miercuri va fi la fel de mișto, (winking smile)”. ”Sper să fie așa”, îmi zic în timp ce adorm.

Miercuri. Mi-a scris că întârzie, l-am așteptat un pic dar nu a întârziat mult. M-a întrebat unde mergem și mi-a zis că pot să aleg eu locul, am ales aceeași cafenea de duminica seara. Când am intrat m-a lăsat pe mine să aleg unde vreau să stăm, am ales același loc unde am stat mai înainte. ”Dacă tot va fi mai mișto, să fie la aceeași masă, ca să pot face comparația.” Ne-am așezat și a inițiat el discuția, m-a întrebat cum mi-am petrecut ziua și ce se mai aude pe la mine la muncă, unde muncesc. Și după unde muncesc nu a mai avut ce să mă întrebe și l-am rugat să îmi spună mai multe despre el. ”Nu știu exact ce aș putea să îți spun, întreabă-mă tu.” Și eu am tot întrebat, am tot interogat, m-am tot minunat de ce mai e nou prin IT, am ridicat iar tema cărții mele pentru că el citise doar ”Games of Thrones” de curând și chiar dacă nu era pasionat de cărțile autobiografice și-a scos telefonul și a făcut o notiță în legătură cu cartea recomandată de mine, din politețe, clar din politețe.

Îmi iau rămas bun de la domnul ITst, ajung acasă după o eventuală ieșire în oraș, fac un duș mă pregătesc pentru mâine, mă urc în pat, privesc în tavan și îmi zic că nu mai am chef să vorbesc cu nimeni. Nu mai vreau să îi întreb despre cum se simt, să le analizez și să le dau sfaturi în legătură cu relațiile lor de cuplu sau ei înșiși. Nu mai vreau să găsesc teme de discuție comune și interesante despre filme și actori. Nu mai vreau să umplu pauzele cu ideei și glume adaptate nivelelor lor intelectuale și să mă prefac că discuțiile noastre decurg atât de involuntar când eu îmi cheltui energia iar și iar încercând să mă distrez pe cont propriu și să îi distrez pe alții în același timp. Din acest motiv, nu mai ies duminică seara în oraș cu ele ca să aud ce îmi mai zic despre copiii, munca sau iubiții lor, poate doar cu Alina care meditează și poate să îmi spună ceva nou despre experiența meditației. Și nici nu mai doresc să mă văd cu domnul ITst care știe să răspundă acceptabil la întrebări și să îmi strecoare aluzii intime într-o conversație care nu se lipește nici în ruptul capului. Iar dacă stau să mă gândesc mai bine, pot exclude o serie de alte cunoștințe cu care ies să le aud cum se plâng de viață sau vorbesc despre rutina lor cotidiană în timp ce eu încerc să elevez discuțiile pe alte curente mai puțin banale. Și dacă i-aș exclude pe toți acum, nu îmi mai rămâne nimic. Însă și cu acest nimic sunt de acord să rămân în pace cu mine însămi uneori când nu mai este nevoie să mă pliez după gustul cuiva.   

Continui să privesc în tavan și mă gândesc că poate ar fi de folos să reflectăm uneori la cât de puțin le pasă oamenilor de cei care pun întrebări, fie ei prezentatori de talk showuri sau oameni de artă. Meseria de a pune întrebările corecte se naște cel mai des din curiozitate, care la rândul ei este și ea o măiestrie. Și atunci, cât de trist este să te afli în pielea omului care îi distrează pe alții, când tot ce te înconjoară în cercul tău este o lipsă de curiozitate, lenevia creativă și spirituală, plictiseală în așteparea cuiva care să alimenteaze discuțiile cu ceva. Acum știu, oameni care nu generează un flux și nu au ceva de spus de fapt nu sunt capabili să creeze nimic, doar să urmărească. Iar lipsa de confruntare intelectuală pentru cei ce provoacă discuții îi pune în cele din urmă în fața alegerii de a accepta cercul actual de persoane sau a căuta unul nou. Din acest motiv mulți pleacă în lumea mare cu scopul căutarii de sine care ascunde subtil nevoia de a găsi o comunite de oameni în care ei nu mai trebuie să distreze pe cineva. Ei pleacă în căutarea unui loc unde ei se pot bucura de provocări intelectuale și pot crește. Pot vedea cum potențialul lor se desface ca o floare și face alți lăstari. 

Privesc în tavan și încerc să îmi închipui un plan la cum să atrag oamenii cu adevărat mișto în viața mea. Oameni care să mă țină captivată cu părerile lor despre viață sau lume indiferent de sexul, naționalitatea, apartenența religioasă sau munca pe care o fac. Oameni care gândesc pe cont proriu în cele mai grele momente și au mereu ceva de spus.