Programul Siguranței și Sacrificiului

Aceasta nu este o eventuală poveste a românului ordinar, ci mai degrabă povestea clasei de mijloc al cărei stil de viață diferă de la țară la țară. Este povestea sacrificiului continuu pentru un trai decent. Ori, este povestea sacrificiului, separată de obținerea unui trai decent. Mai cu seamă, este povestea sacrificiului continuu ca stil de viață.

Undeva, într-un orășel mic de tip comună există o familie care s-a format pe neprins de veste și a dat viață unui copil care nu știe încă nimic despre posibilitățile lumii în care se află. Dar din primii ani de viață, copilului i s-a început a explica cum că tata și mama nu îi pot cumpăra o anumită jucărie sau o înghețată pentru că nu au bani. Astfel, micul nou venit într-o lume necunoscută, a început să învețe pas cu pas despre ce este traiul aici, și în decursul anilor el a reușit să înțeleagă modelul acestei lumi în care resursele trebuie prețuite, micile plăceri trebuie înfrânte ca să salvezi pentru ziua de mâine, iar visele se pot extinde doar în limita posibilităților.

 Această lume l-a învățat să trăiască prin supunere pentru a căpăta în schimb ceva asemănător cu stabilitatea. Ei numeau asta ”apreciere”. Însă aprecierea muncii din greu nu înseamnă acceptare acestei munci. Copilul fermierului nu trebuie să viseze că va ajunge să lucreze pământul ca și tatăl lui, ci mai bine decât tatăl lui. Dorința de a face ceva mai bine și a crede în existența unei metode mai bune de trai nu aduce cu sine nicio lipsă de respect, din contra, un omagiu față de breasla în cauză, prin efortul de a o dezvolta.

Copilul fermierului a fost învățat să sacrifice, pentru că tatăl lui nu i-a spus despre existența posibilității. Tatăl lui nu i-a oferit o înghețată pe timp de criză, nu s-a așezat pe o bancă în parc și nu i-a spus: ”Fiule, acum eu și cu tine mâncăm o înghețată pe împrumut, dar asta nu înseamnă că așa va fi mereu. Și acum, noi mâncăm această înghețată pentru că sunt absolut sigur că foarte curând eu o voi răscumpăra. Iar un om care știe să răscumpere înghetate pe împrumut, își poate permite să mănânce o înghețată pe timp de criză. Ține minte asta, fiule. Noi ne putem permite, pentru că merităm.”

Noi ne putem permite pentru că merităm. Această afirmație este opusă total mentalității sărăciei, pentru că sărăcia provine din desconsiderarea propriilor tale nevoi. Nu trebuie să îți permiți ceva pentru că poți sau nu să îți permiți, ci pentru că tu consideri că meriți asta. Banii nu sunt cea mai importantă resursă, tu ești cea mai importantă resursă pentru că tu știi cum să îi faci. Prin urmare, chiar și în cele mai dificile situații, este nevoie să ai girjă de cea mai importantă resursă a ta. Să ai grijă de tine.

Dar timpul trece, fiii și fiicele agricultorilor, electricienilor, învățătoarelor sau dădacelor cresc și încep să își dorească mai mult de la viață, dar chiar și agonisind ceva bani își taie din posibilități și riscuri din teama că nu vor reuși să supraviețuiască, pentru că au învățat prea bine programul. Programul siguranței are numeroase exemple sociale: de la ieșirea de pe băncile școlilor cu nota zece pe linie și plecarea la studii într-un oraș mic în schimbul unui oraș mare din frica față de greutăți și incertitudine, până la lipsa de efort în căutarea unui loc de muncă sau acceptarea unei munci subcalificate, crezând că nu ai șansa să găsești o muncă mai bună.

În același mod, programul veșnicului sacrificiu se manifestă atunci când ieși din confortul tău, obținând ceva ce meriți, dar nu încetezi să îți faci griji, continuând să îți refuzi chestii precum o îmbrăcăminte mai scumpă, un abonament la sală, o cină în oraș. Și de fiecare dată când faci aceste lucruri, te gândești la tataie sau mamaie care stau acasă la pensie, judecându-te pe ascuns la ce boier ai ajuns să fii mâncând prin oraș...

Atunci când programul începe să te definească prea mult, uiți de tine. Dar nu există o altă ieșire din plasa mentalității sărăciei decât schimbarea ideii de sacrificiu în ideea de posibilitate și încredere în potențialul tău. Acestea fac parte dintr-o muncă spirituală condusă de tine pe cont propriu. Vestea bună este că după un drum lung, toate îți poat aparține  - exact ca o super-putere. Știi prima regulă a oricărei super-puteri, nu? Fii absolut sigur că o ai.

 

Învățări din izolare

                                                          

După ce s-a întâmplat cu lumea, mulți ne-am retras pe la casele noastre să reflectăm un pic asupra lucrurilor. Se poate spune ca ni s-a oferit o șansă multora dintre noi să regândim certitudinile după care ne ghidăm viețile.

Ce am învățat eu din auto-izolare și carantină poate fi diferit de ce au învățat alții, dar pentru că am învățat ceva, vreau să mă împart și cu voi.

Unu.

 Viața se întâmplă cu sau fără carantină și cea mai mare parte din ea o petrecem cu noi înșine. Acum s-a ivit momentul să demonstrăm cât de bine am reușit să ne împrietenim cu noi înșine de-a lungul anilor, să vedem dacă ne putem suporta prezența mai mult de câteva ore în șir fără să strigăm după ajutor: ”Ajutor! Mâ înec în propriile gânduri, ajutor, umblu prin casă neavând ce face, nu îmi găsesc utilitatea și îmi ies din piele neștiind ce se întâmplă cu mine.” Nu se întâmplă nimic, omul din tine cere să te ocupi de el, l-ai lăsat uitat într-un colț inhibându-i strigătele despre ce îi place lui să facă, cum vrea el să se exprime, în ce vrea el să creadă, unde vrea mintea lui să călătorească, și acum că nu există nimeni prin preajmă trebuie să vorbești cu el. Nu-i nimic, vorbitul cu tine este chiar util uneori, nu îi asculta pe alții care zic că e primul sem de nebunie, e mai degrabă primul semn de trezire din tine.

Doi.

Liniștea îți ascute simțurile. În liniște ai șansa să te deconectezi, să observi cum ești capabil să scoți din tine diferite aptitudini care în mod normal nu aveau să iasă în ochii lumii, la cât de sfioase sunt. Urmărește cum îți reușește să înveți mai bine, cum gătești mai gustos, cum alergi un kilometru în plus în fiecare săptămână, cum râzi mai cu poftă la niște filme vechi și cum faci niște concluzii pe care nu le-ai făcut înainte - fie despre personajele din film sau lumea înconjurătoare.

Trei.

Trecutul devine mai clar. Câteva luni de contemplare a vieții te ajută se te redefinești. Să privești în urmă încetând să-ți mai spui o istorie a trecutului tău care te-a discreditat mereu. În rutină nu erai capabil să remarci chestiile importante despre viața ta și uneori uitai despre ce era important în trecut - mic dar important. În rutină ultimi ani din viața ta pot fi echivalați cu munca de birou și casa când de fapt nu este deloc așa. Viața ta nu a fost niciodată despre asta – viața ta a fost despre visele din spatele cornitei, planurile pe care ți le-ai făcut și le-ai dus la bun sfârșit, oamenii pe care i-ai iubit, momentele frumoase pentrecute cu ei, locurile noi pe care le-ai descoperit, nopțile cu lună plină când ai adormit liniștit în patul tău, durerile pe care le-ai transformat în bunătate, lacrimile pe care le-ai transformat în zâmbete. Viața a fost mereu prietena ta, nu ai de ce să o urăști la fel cum nu ai de ce să te urăști pe tine însuți.

Patru.

Exerciții de apreciere. Acum când ai timpul necesar, poți să te ocupi zi de zi cu ceva pe care nu l-ai practicat prea des mai înainte – aprecierea. Aprecierea momentelor și oamenilor, aprecierea șansei de a savura un pahar de vin seara la balcon, aprecierea oamenilor care te ajută la ghinion, aprecierea oportunităților pe care ți le-a oferit viața. Când începi să apreciezi tot ce te înconjoară și ce ți-a fost oferit până acum, viața parcă te bate peste umăr și zice: ”Mă bucur că ai înțeles în sfârșit, acum ești pregătit să mergi mai departe și să obții lucruri mai bune.”

Cinci.

 Nu există nici o grabă. Respiră, nu există nici o grabă, dar mâine totul se poate sfârși. Paradoxal nu? Adică aș spune mai cu seamă, ”Grăbește-te încet”, respiră în pauzele dintre gândul la câte mai vrei să faci în viața asta și la ce nu îți reușește de moment. Grăbește-te încet, nu întine sfoara prea tare pentru că se poate rupe pe neprins de veste și nu va fi decât vina ta. Ai răbdare cu tine însuți, cu stările tale de deziluzie și avânt, cu zilele când reușești să faci ce ți-ai propus și cu cele în care simți că ești prea mic într-o lume prea mare.

Cinci la număr sunt învățările mele din și despre izolare. Dacă tu ai mai multe poți să mi le spui și mie, mi-ar plăcea să le aud. Însă deocamdată, vreau să te las cu ideea că toți oamenii fericiți sunt oameni ordinari ca și tine, care și-au acordat mai mult timp decât spuneau alții că li se cuvine.

 

Petrecere stil anii 90 (partea a doua)

Alec se mutase în California pe cont propriu, fapt cu care se mândrea în secret. Când venise avea doar douăzeci și cinci de ani și ceva experiență într-o poziție de management. Mai lucrase pentru firmele din afară încă fiind în țară și visa ca într-o bună zi să se poată muta în ”cel mai pefect oraș din lume”, precum îl botezase el după prima lui vizită în state. În prima lună locuise la un un prieten care nu îi ceruse niciun ban pentru cazare, ca în luna viitoare să își găsească de îndată primul lui job într-un start-up local. Tipul la care locuise îi spusese că este norocos, nimeni dintre românii veniți aici nu își putuse găsi un job în prima lună atât de ușor. Alec pășea spre orice aventură cu mintea deschisă către eșec sau câștig, în calea lui nu exista frica dezamăgirii, ci doar sentimentul de entuziasm imens pentru noutate – experiența era tot ce conta pentru el și norocul îl iubea anume pentru asta.

Dar toate planurile precum se știe sunt schimbate de realitate, și când se întâmplă să te confrunți cu ea, contează cât de mult vrei să te ții de ideea ta originală sau cât de multe ești în stare să cedezi ca să supraviețuiești. Când abia se mutase în California avea alte planuri, își imagina că va ajunge să deschidă firma lui la un moment dat și să ofere alte tipuri de servicii. Voia să inventeze un produs absolut nou pe piață, se gândea la o aplicație care să selecteze muzica într-un playlist, bazându-se pe un mic chestionar despre preferințe muzicale ale fiecărui utilizator. ”Spotify deja exista pe vremea aia și era destul de greu să concurezi cu ei”, se îndreptățea el acum în discuțiile despre visele lui antreprenoriale din trecut.

Viața de start-up era amuzantă, lucra cu o grămada dea oameni mișto, purta tricouri cu Led Zeppelin și pantaloni scurți la birou și asculta muzică în căști la maxim când se apropiau deadline-urile. Era tipul ăla cu o mie de idei, una mai strălucită decât alta dar mereu prea optimiste, precum îi spuseseră la noua lui poziție de manager. Până la urmă se mutase dintr-un start-up într-o companie mai mare ca să se poată pune bine pe picioare - pe atunci credea că pentru antreprenoriat ai nevoie de relații.

Însă noua companie însemna responsabilitate și responsabilitatea devenise ceva lipsit de amuzament, căpătând un ton serios și masculin. Toții șefii lui, care erau trei la număr, se îmbrăcau mereu la costum și ofereau credite de încredere doar pentru rezultate reale. Odată mutat la noua companie, posibilitatea devenise ceva irelevant, tot ce conta erau rezultatele, și toți le căutau undeva – înafară, în presă, în jurnale de business, în studii de caz, la competitori. Din tipul care purta pantaloni scurți la birou, Alec se transformase încet în tipul care poartă mereu cravată și merge pe la evenimente de networking în weekend.

Ceva timp în urmă era pe cale să plece din bucătărie, însă schimburile de repleci continuau în același ritm - lent și ademenitor, ”o face intenționat”, se gândi el, dar nu îndrăzni să opună rezistență, se resemnă cu ideea că poate pur și simplu să îi placă compania cuiva, ”încă cinci minute”, își zise. 

Între timp, Sofia își băuse primul pahar de wiskey în argumentul cu ”domnul profesor”, după care urmă al doilea, motivat de intenția ei grăbită de a-i demonstra ceva de care încă habar nu avea dar își dorea să afle. Cu același zâmbet politicos care începea să îi plutească pe față, înșfăcă sticla încercând să își picure, de data asta mai puțin în pahar.

- Lasă-mă să îți torn eu. Dacă te îmbeți, măcar să dai vina pe mine, îi spuse tipul cu perucă neagră și îi luă sticla de wiskey, umplându-i iar paharul pe un sfert.

- Nu mă îmbăt așa ușor cum crezi, îi lansă ea în față prima replică insolentă, continuând, ”Știi, mă uit la tine și îmi aduci aminte de cineva.”

- Oare de cine?

- Nu știu, tu.. ai peruca asta stranie. Știi că ești unicul om de la petrecere care poartă perucă?

Sofia simți cum tonul i se schimbă în unul cât se poate de obraznic, neînțelegând de unde iese această voce absolut străină firii sale. ”Ah da, wiskey, ... nu am voie să beau tărie”, își aminti uitându-se într-un ochi în pahar, apoi mișcându-și ochii în sus, către tipul cu nasul mare, încercă să producă vestitul ei zâmbet elegant, schimonosit într-un colț de gură.

- Face parte din costum.

- Costumul babei cloanța? Surâse ea ironic.

- Să zicem că da. Și tu, ai venit direct de la muncă sau totuși te-ai deghizat în cineva?

- Huh, sughiță Sofia indignată - dacă vrei să știi, este vestitul costum galben în carouri din Clueless. Dar cred că cineva ca tine nu este capabil să înțeleagă rafinamentul pe care îl oferă această ținută unei fete, în aparență, naive.

Tipul cu perucă trase un fum, calm, întorcându-se către ea, și îi spuse cu blândețe, ca un părinte care încearcă să-și împace copilul capricios. 

- Fata în aparență naivă poate demonstra rafinament în orice alt costum – pentru că niciun costum nu o va face să arate mai rafinată decât este cu adevărat, zâmbi o clipă pe sub nasul lui mare, după care continuă să fumeze liniștit, susținându-și poziția corpului întors către ea pe jumătate. 

Sofia își retrase privirea spre pahar petru o clipă, ca să facă o scurtă analiză a unui compliment de care încă nu era pe deplin sigură. Își ridică ochii, de data asta parcă vinovată. 

- Dacă vrei să știi, adaugă Adrian, și eu port vestitul costum al lui Vincent Vegas din Pulp Fiction.

- Aaaa, da,da.. îmi aduc aminte, acum are sens, toate stelele s-au aliniat, bodogăni Sofia încă jenată de ultimul compliment.

- Voi avea grijă să nu bei următorul pahar.

- Frumos din partea ta, dar din fericire are cine să aibă grijă de mine - nu sunt singură aici, continuă Sofia pe același ton. 

- Și atunci, de ce nu este el lângă tine acum să vadă cum te îmbeți?

Mai era nevoie de un pic de alcool ca Sofia să ajungă în culmea amețelii, și de încă un schimb de replici ca să observe ochii albaștri ai tipului care se numea Adrian. ”Adrian – ce nume frumos”, se gândi în timp ce îi urmărea mișcarea buzelor sub influența ultimului pahar de wiskey din acea seară de iulie.

- Să ne așezăm aici, Adrian o conduse spre scaunele de lângă gard. O așeză pe un scaun ca pe o păpușă, apoi se așeză lângă ea, continuând să pufăie din vapeul lui cu aromă de mentă. 

Pentru câteva clipe Sofia rămase tăcută, privindu-l din profil și examinându-i liniile nasului ușor încovoiat fără să înțeleagă cum se poate simți atât de confortabil lângă cineva care seamăna, sau poate nu mai seamăna atunci, cu ...profesorul ei de istorie. 

Petrecere stil anii 90

Petrecere a anunțat un moment de pauză în microfonul abia setat să producă sunete. Lângă masa din colț unde se țineau boxele, un personaj cu o pălărie de vacanță și ochelari stil Johnny Depp în Fear and Loathing in Las Vegas, a regulat nervos microfonul:

-       -  Unu, unu, doi...Frumoasă petrecere, dragii mei prieteni! Profitând de ocazia acestei mici pauze și faptului că suntem încă treji, vreau să mă adresez vouă și în special unei persoane dragi mie, cuiva care a reușit să mă suporte și să mă facă fericit în tot acest timp. Alina, draga mea, poți să te apropii de scenă, mă rog, de colțul cu muzică.

Alina își făcu loc sfioasă printre oameni, pășind mai cu neîncredere, mai cu nerăbdare către colțul muzical. Discursul luă amploare în timp ce Alina se instală într-un colț de masă, lângă DJ-ul improvizat al serii.

-       - Draga mea, suntem împreună de aproape cinci ani, și în tot acest timp nu am regretat nicio secundă lângă tine. Îți mulțumesc că exiști în viața mea și în această seară mi-am propus să fac un pas spre a fi și mai aproape de tine.

Turistul cu pălărie se lăsă jos într-un genunchi și declară tremurând sub murmurul vocilor din grădină:

- Vrei să fii soția mea?!

Pe fundalul aplauzelor care umpluseră grădina, Alina scăpă o lacrimă și spusese ”da!”. Intensitatea aplauzelor se mărise, încurajând idila perfectă din colțul muzical. ”Foarte frumos”, comentă o fată din grupul de pe centru, celelalte fete zâmbiră înduioșate de regretul că astăzi nu fusese rândul lor, în timp ce bărbații se prefăcuseră că nu le remarcă suspinele, iar petrecerea continuă în cursul ei, revigorată de o cerere în căsătorie.

-      - Mă duc să îmi iau o băutură din bucătărie, să îți aduc ceva?

-      - Alec, ai putea să îmi aduci un pahar de suc?

-      - Sigur dragă, mă întorc imediat. Ce fel de suc vrei?

-       - De rodii.

Alunecând printre umere, sticle cu budweiser, aburi de vanilie și caramel împrăștiați de vape-urile fumătorilor, Alec își făcu loc către spatele casei, intrând tiptil pe ușa bucătăriei în care surprinzător nu era nimeni. Frigiderul mai că se golise de bere, dar din fericire era plin cu suc.

-       -   Scuze, ai putea să îmi scoți și mie o băutură, dacă nu te superi? Se auzi o voce feminină proaspăt intrată în bucătărie. 

        Alec se ivi de după ușa frigiderului:

-        - Credeam că sunt singur aici, nu te-am auzit intrând.- Sigur, ce vrei să bei?

-         - Ah, acum aș bea un long island, încuviință necunoscuta din bucătărie pe un ton semi-ironic.

-          - Aș putea fabrica unul, dar nu cred că ne ajung ingrediente, îi răspunse Alec cercetând rafturile frigiderului.

-          - Atunci un gin tonic.

Alec își potrivi zâmbetul, scoase pe rând sticla de Gordon’s, tonicul, găsi un pahar de sticlă undeva pe mesele din bucătărie, și nu ezită să verifice în cele din urmă detaliile comenzii: 

-          - Single sau double?

-          - Double.

Turnă două capace de tonic în pahar, îl dizolvă cu niște tonic.

-         - Gheață?

-         - Da, dacă este?

Scoase din congelator niște cuburi de gheață, scăpă două cuburi în pahar și voila – gin tonic la comandă pentru o necunoscută. Îi întinse galant paharul fără să o bage în seamă, după care se retrase iar în frigider căutând să-și facă un rum and coke.

-         - Mulțumesc. E rândul meu să îți fac o băutură?

Alec zâmbi amuzat în dosul ușii frigiderului și continuă discuția către ceva neutru.

-          - Dacă ar fi fost și niște lime s-ar fi potrivit mai bine gin tonicul-ui tău, dar nu am găsit nimic în frigider.

În sfârșit ușa frigiderului se închise. Alec își mișcă ochii către colțul bucătăriei unde sub lumina lămpii opace care atârna de tavan, privirea insistentă a proaspăt venitei în bucătărie îl captură într-un fior, ca și cum primise o mărire de salariu pe neprins de veste, la care se adăugase o vacanță în Caraibe, după ce remarcase mai cu atenție trăsăturile ei.

Avea niște ochi mari, ușor conturați, negri, iar părul lung, neted și lin îi descoperea involuntar fața. Era îmbrăcată într-o camașă albă cu gulerul ascuțit, desprinsă involuntar în doi nasturi, și pantaloni negri, clasici de birou. Îi aducea aminte de cineva tânăr și rebel, poate ca Liz Tyler în vide-clipul ”Crazy”, crazy, crazy, crazy for you baby....

-          - Ce ți-ai făcut acolo – rum și coca cola, și aici suc.

Alec rămăsese tăcut ceva timp, ascultând remarcile mai mult sau mai puțin impertinete ale necunoscutei și încercând din răsputeri să-și ascundă reacțiile. Iar după o pauză mai lungă decât media pauzelor dintre doi necunoscuți, în care o privise neclintit, îi răspunse pe un ton rece:

-          - Trebuie să plec, mă așteaptă prietena mea. Mi-a părut bine. Îți doresc o seară frumoasă.

Și ieși grăbit din bucătărie, săltând prin iarba din grădină spre adunătura de oameni. Se gândise că nu era momentul potrivit pentru niște discuții cu o necunoscută, chiar dacă nu renunțase niciodată la un schimb de gesturi și priviri inofensive cu alte necunoscute. ”Mai las-o baltă”, își spuse, la urma urmei era ceva timp de când se făcuse așteptat și trebuia să se întoarcă. Își potrivi iar zâmbetul și apropiindu-se reluă ultimul subiect al serii.

-           - Am revenit. Ține paharul tău cu suc.

-            - A durat ceva, te-ai pierdut prin bucătărie?

-           - Da, un pic, nu găseam sucul.

-           - Of, bărbații aștia. Să-ți mai zic ceva dragul meu, mi-ai adus suc de grapefruit.

-            - Nu e de rodii? Au aceeași culoare.

Alec se degajă încet în discuție, risipind ultimile gânduri ușor îngrijorătoare despre fuga lui rușinoasă din bucătărie, dar în pauzele când nu trebuia să zică nimic, aluneca iar în bănuieli despre cine putea fi tipa din bucătărie și ce îl făcuse să plece atât de grăbit?

Cererea în căsătorie încă mai era subiectul principal după tot acest timp, rezonând treptat intimidant în gesturile Sofiei care își potrivi părul după ureche și zâmbi politicos cuplului cu care pălăvrăgeau, schimbând subtil tema discuției. Sofia purta mereu tunsuri scurte bob în care buclele naturale ale părului ei se încurcau vesel. Figura ei din cap pănâ în picioare demonstra suplețe, ca pe copertele Vogue. Pe la vreo șaptesprezece ani visa să facă modeling, și tot de pe atunci învățase o grămada de-a lucruri despre modă și trenduri. Dar câteva sesiuni foto și un album pe care încercase să îl strecoare la diferite agenții nu îi aduseseră prea mult succes în cariera ei de model, în schimb, visul ei de modeling luă o altă întorsătură, transformându-se într-o poziție de manager de marketing și vânzări la un brand local de îmbrăcăminte pentru femei.

Sofia se îmbrăca mereu vibrant, iar petrecerile și evenimentele erau ocaziile ei speciale la care putea să-și demonstreze o nouă ținută, la braț cu iubitul ei Alec. Cei doi se cunoscuseră la un eveniment de networking în afaceri. Alec o urmărise cu privirea toată seara până în punctul în care se apropiase de ea să o invite la o cafea. Când o cunoscuse, ea părea să fie una dintre femeile care nu îl făceau să se gândească de două ori. Toată eleganța și modul ei de a se face remarcată în mulțime îl fascinau și îl ridicau la noi înălțimi în proprii săi ochi, știind că poate avea pe cineva atât de deosebit ca Sofia lângă el. Era ca și cum idea lui despre succes din reviste începea să capete forma la care visase mereu – o poziție solidă de management într-o firmă IT, bani destui ca să poată închiria un mic apartament de unul singur în California și ea, o mică muză stilată care îl încânta cu ideile ei despre modă și lifestyle.

Erau împreună deja de cinci ani și în tot acest timp fuseseră capabili să existe împreună cât și pe cont propriu, fapt pentru care relația dintre ei continua să persiste într-un ritm dinamic. Seara după muncă își povesteau frustrările în legătură cu cariera și ideile inovative de business despre care citiseră de curând. Făceau dezbateri și brainstorming în jurul unor planuri. Sofia îi monitoriza orarul lui Alec ținăndu-l deschis către noi oportunități de afaceri, planificând apariția lor la diferite evenimente de business, invitându-i colegii la cină, în timp ce el era bărbatul care se îmbrăca după gustul ei atunci când ea își dorea să fie asortați pentru o ieșire în oraș, îi cumpăra cărți și reviste noi de modă, accesorii despre care ea vorbea în timpul cinei; practic, o făcea fericită așa cum știa că poate să-și facă fericită prietena un bărbat de succes.

Din boxe răsuna Elvis și vocile din grădină vibrau într-un roi sonor de chicoteli, interjecții și hohote relaxate de al treilea rând de beri. Din spatele casei, printre crengile în care licăreau luminile galbele ale lanternelor decorative se deschidea panorama montană a văilor Californiene acum ascunse în întuneric. În colțul grădinii cineva acorda cu încăpățânare o chitară în timp ce prietenii îl rugau să o lase baltă și să bea ceva cu ei.

Aici se cunoșeau aproape toți între ei, mai puțin cei invitați în ultimul moment de către gazdă, ca și Sofia care cumva se auto-invitase la micul eveniment atunci când aflase că petrecera se va ține în stilul filmelor anilor 90. Joi seară venise acasă după muncă spunându-i lui Alec că sunt așteptați cu nerăbdare vineri seară, acasă la tipa care tocmai plecase de la ei din companie. Dar nu era prima oară când mergeau la o petrecere plină de necunoscuți, ăsta era anturajul preferat cel mai des de către Sofia și Alec nu avea ce face decât să o urmeze în aventurile ei.

Discuțiile începură să îl plictisească și gândurile îi cotiră iar spre bucătărie. Se gândi că nu a mai văzut-o pe tipa din bucătărie nicăieri și se întreba dacă va pleca acasa fără să îi fi spus ceva. Ceva, oare era nevoie să îi spună ceva? Oare era nevoie să o vadă încă o dată ca să poată fi convins că nu s-a întâmplat nimic diferit sau important? Oare era nevoie să se gândescă la altcineva în modul acesta privind cum Sofia își bea sucul de grapefruit zâmbind politicos?

Fiind pe cale iar să abandoneze ideea, simți pe spate căldura unei palme care se desprinse de el în treacăt și observă chiar silueta ei în pantalonii negri, clasici și bluza ei albă, îndreptându-se către bucătărie. Acum părul îi arăta și mai lung din spate, subțire și drept. Trebuia să răspundă provocării. Urmărind-o cum se deplasează către bucătărie, își distrase privirea nervos încercând să nu trezească suspiciune, și într-o fracție de milisecundă, hotărâ să intre în joc. Se aplecă ușor către Sofia și îi zise ceva la ureche.

-          - Mă întorc curând.

-          - Dacă nu ne găsești aici când vii, să știi că suntem în colțul unde se joacă mimă.

Alec își orientă traiectoria către bucătărie. Fiecare pas îl făcea să regrete tot mai mult că intrase în jocul unei tipe pe care nici măcăr nu știa cum o cheamă. Dar avea să afle foarte curând. Toate senzațiile lui aveau să afle răspunsuri în bucătărie. Aproape că ajunsese la ușa bucătăriei și zăbovi un pic în prag, inventând ce putea să zică la început, ”orice”, își spuse. Intrase hotărât în bucătărie și o surprinse căutând ceva în frigider.

-          - Bună.

-          - Ăăă, bună.

-          - Ce faci aici singură, toată lumea e în grădină.

-          - Mă plictisisem și m-am gândit că vreau să îți fac o băutură acum că am în sfârșit ocazia.

-          - Da, îmi cer scuze, poate am fost un pic grosolan.

-          - Nu este nevoie să îți ceri scuze, și eu sunt aici cu prietenul meu.

”Până la urmă, este doar un flirt inocent”, își zise în sinea lui, ”sunt doar curios să văd ce urmează”.

-          - Un gin tonic, te rog.

-          - Hah, acum faci și comenzi la bar.

-          - La invitația ta.

-          - Sigur, domnule, cu lămâie?

-          - Fără, pentru că nu este lămâie.

-          - Ah da, uitasem. Deci, cum te cheamă?

-          - Alec, și tu cum te numești?

-          - Lena.

-          - Exotic.

-          - Bine, de fapt, Ileana, doar americanii îmi spun Lena. Și tu - Alec e numele tău adevărat?

-          - Da.

-          - Chiar exotic.

-          - Părinții mei au imaginație.

-          - Și gust.

-          - Și gust...

Era așa cum se simțise pentru prima oară în bucătărie când o văzuse, ochii și acum gesturile, îi păreau diferite, mai mult decât atrăgătoare, chiar erau diferite. Poate era din cauza alcoolului sau poate nu, însă curiozitatea lui Alec creștea cu fiecare replică a tinerei Liv Tyler, stârnită de roiul de întrebări din gândurile lui încă neformulate verbal. Mai băuseră un pahar de parcă veniseră singuri la această petrecere și niciunul dintre iubiții lor nu îi aștepta în grădină.

-          - Și tu ce personaj ești în cămașa ta hawaiană, nu pot să îmi dau seama?

-          - Îl mai ții minte pe Tyler Durden în Fight Club?

-          - Da, dar nu purta mereu o geacă din piele?

-          - M-am gândit că e prea cald în geacă din piele în iulie și am ales cămașa hawaiană. Și tu, stai să ghicesc....mmm... Uma Turman în Pulp Fiction?

-          - Da, nu era greu să îți dai seama.

-          - De ce anume ea?

        Tipa își lipi buzele de pahar, sorbind silențios din ginul rămas, și adăugă, privind îngândurată la lampa din bucătărie.

       - Mi-a plăcut mereu că era atât de liberă să fie cum își dorește, purtând cămăși albe și pantaloni clasici. Era doar un costum pentru alții, ceva care să creeze o impresie, ca și cămașa ta.

Ea îi examină distrată coloritul tomnatic al cămășii lui hawaiene. Încă o privire, și Alec simți un tremur în stomac, anunțând invazia de gânduri care aveau să îl bântuie pentru restul întregii seri și poate nopți. Și totuși nu era doar un flirt inofensiv, era un fel de descoperire încă neînțeleasă, pătrunsă de un sentiment de frică, remușcări, entuziasm, tot la un loc. Trebuia să se întoarcă în grădină, Sofia îl aștepta de prea mult timp.  

În colțul grădinii Sofia se împrietenise aproape cu toți jucătorii de mimă, aflase cum îi cheamă, cu ce se ocupă, pe cineva chiar îl adăugase în prieteni pe linkedin. Jocul era în plină desfășurare și următoarea întrebare trebuia să o mimeze chiar ea. Întrebarea suna în felul următor: ”Care este sursa fibrelor de cașmir?”. Ca să nu-și descopere lipsa cunoștințelor de cultură generală despre ceva cu care trebuia să fie la curent, mai ales lucrând pentru un brand de haine, Sofia începu să imite insistent și dramatic ceva ce părea să fie o oaie neagră.

-        -  Oaie! Exclamă cineva.

-        -  Neagră! Adăugă tipul cu linkedinul.

-        -  Da, bravo!

Echipa din care făcea parte Sofia se anunță învingătoare, când o voce din afara jocului comentă morocănoasă.

-        -  Doamne,... cașmerul se ia de la caprele cașmere.

-         -  Adică, ce vrea să spună vocea din întuneric? Dacă nu se face auzită mai bine nu cred că are sens să o băgăm în seamă, replică Sofia.

-         -  Băi, Adriane, tu nici nu joci și le încurci altora, se adresă cineva tipului care comentase de la o parte.

-        -  Nu joc, dar asta nu schimbă nimic - cașmerul se ia de la caprele cașmere și nu de la oi.

Cineva din echipa adversară făcuse o căutare pe google ca să deconspire marea taină a cașmerului care se soldă minus un punct pentru echipa Sofiei și câștigul echipei adversare. Jocul luă sfârșit, oamenii se împrăștiaseră care pe la bisericuța lui, în timp ce Sofia pufăia nemulțumită de lumina în care o pusese omul din întuneric. Voia să îi spună ceva. Îl găsise pufăind în tihnă din vape-ul lui, se apropiase și îl bătuse tiptil pe umăr.

-          - Hm, hm, își curăți vocea.

Tipul se întoarse cu fața spre ea. Era cu un cap mai înalt și avea un nas destul de proeminent, care parcă îi aducea aminte de profesorul ei de istorie din școală. Pe cap purta o perucă neagră și era îmbrăcat într-un costum negru cu cravată - per total, o apariție destul de bizară.

-          - Îmi cer scuze. Cred că te numești Adrian, dacă nu mă greșesc.

-          - Da, așa mă numesc.

-          - Am vrut doar să spun că,... chiar dacă uneori ți se pare că este cazul să corectezi pe cineva, nu toate subiectele au nevoie de comentarii, dacă mă înțelegi despre ce vorbesc, mai ales când vine vorba despre un simplu joc unde oamenii se amuză.

-          - Înțeleg, e ca pe social media, nu toate subiectele au nevoie de comentarii. Însă nu suntem pe twitter sau facebook și mi se pare normal și demn să recunoști că ai pierdut un joc pentru că nu știai despre cașmerul care provine de la ...a? Exact, capre.

Sofia se simți absolut nedrăptățită de insistența tipului care pretindea că știe mai multe despre cașmer decât ea, adică, cel puțin faptul că el provine de la capre. Confruntarea abia începuse și se terminase în clipa când tipul îi propuse să bea un pahar de wiskey în schimbul dezbaterii despre cașmer.

-          -  Nu beau tărie.

-         -  Și atunci ce pot să îți ofer – suc?

-         -  Da, aș bea un pahar de suc.

-        -  Ha ha, era o glumă. Să înțeleg că nu ai consumat niciun pahar de alcool la petrecerea asta?

-        -  Consum alcool ocazional.

-        -  Și acum nu este o ocazie?

Tipul o privea zâmbind într-un mod care ei i se păruse batjocoritor, iar ea nu era gata să cedeze în fața cuiva care arăta ca profesorul ei de istorie din clasa a noua, și ăla nu i propusese niciodată un pahar de wiskey. Ideea o amuză, ”un pahar de wiskey cu domnul profesor care știe mai multe despre capre decât mine, foarte bine!”

-        -  Sigur, este exact această ocazie.

Îi spuse în timp ce luă sticla de wiskey și își umplu un sfert de pahar de plastic, apoi luă rapid o înghițitură, încrundânu-se ca un copil care gustă pentru prima oară lămâia, după care schimonosi un zâmbet politicos ca odinioară, dar evident prefăcut.

La adunare

Eu și Cătălina rămăsesem în doi de când avea doi ani. S-a întâmplat să fie așa ca în filmele de pe canalul patru, în una din zile Dorina a simțit o oboseală, apoi febră și când au venit rezultatele analizelor, bam, leucemie acută. Recunosc, nu am știum cum să monitorizez situația când am aflat, țin minte cum am aprins o țigară la balcon, apoi am stins-o, pentru că mă lăsasem de fumat de vreo cinci ani. Am aprins-o dinnou și am început să fumez ca un nebun, ca pe vremurile când lucram în construcții și îmi petreceam zilele pe șantier, visând la o viață mai bună.

Acum nu aveam de ce să mă plâng, aveam tot ce îmi dorisem vreodată, o femeie pe care o iubeam mai mult decât pe mine însumi, un copil minunat, ghidușa mea Cătălina, mă dezvoltam în cariera de editor la care visasem mereu și viața îmi surâdea, malefic. După toate darurile pe care mi le făcuse, viața se întorsese să îmi strângă mâna și să mă bată pe umăr ca și omul necunoscut din coșmarurile mele, care îmi zâmbea la început binevoitor, iar apoi cu un zâmbet tot mai larg care se transforma treptat în hohote de râs batjocoritor în timp ce încercam să îmi desprind mâna din mâna lui dar nu reușeam, și tresărind brusc deschideam ochii, simțind o amorțeală dureroasă în mâna stângă. Asta este tot ce îmi aduc aminte despre omul cu zâmbetul malefic cu care ne vedeam prea des în perioada când Dorina făcea chimioterapie.

Ajunsesem să fumez câte un pachet de țigări pe zi. Nu era un obicei de care nu mă puteam lăsa sau mai știu eu ce, doar o distragere din cursul zilei și a gândurilor care mă bântuiau non-stop. Dar am fost lângă ea până la capăt, i-am strâns mâna până în clipa în care fiecare mușchi din corpul ei s-a relaxat și palmele i-au devenit reci în timp ce eu tot încercam să i le încălzesc fără să îmi dau seama ce s-a întâmplat. Câteva clipe de suspans și disperare acută m-au coborât sub nivelul zero de interacțiune cu mediul exterior, sub care am petrecut ceva timp, să îmi aduc acum aminte cât, nu știu să spun.

Am revenit treptat, cu revelații la cât de absent am fost în perioada când Cătălina avea nevoie de mine cel mai mult. Am început să schimb pas cu pas fiecare gest sau cuvânt pe care îl foloseam în comunicare cu ea până în momentul în care am simțit apropierea dintre noi. Până să împlinească douăsprezece ani, eram fericit și aproape sigur că ne-am regăsit unul pe altul în tristețea acestor ani, eu și ea, copila mea care a început să se transforme foarte rapid într-o adolescentă. Și sigur, tranziția a adus cu sine o ură despre care nu bănuiam și nu eram în stare să înțeleg de unde provine.

Sala de clasă era încă neaerisită de mirosul clorului care plutea în umiditatea aerului din încăpere, când intrasem nu se auzeau decât frânturile discuțiilor în șoaptă dintre părinții care se cunoșteau de ceva timp, tot de pe la adunări. Băncile din spate erau deja ocupate de cineva care venise la timp, iar mie îmi rămăsese banca din față, pe stânga, unde stătea o doamnă micuță de statură cu ochelari. Trecând prin culoarul dintre bănci am simțit foșnetul prezenților în sală care erau majoritatea femei. M-am scuzat de întârziere, am luat loc lângă doamna micuță cu ochelari, un pic nervos dar gata să aud ce intuiam încă de acasă. Doamna dirigintă își potrivi carnețelul pe masă, se ridică și anunță că acum suntem toți și putem începe adunarea de părinți.

În prima fază care durase vreo oră și ceva, discuția s-a desfășurat în jurul elevilor care aveau succese la diferite materii sau olimpiade școlare. Era ca un fel de ceremonie de premiere, doar că în locul medaliilor fiecare părinte a cărui copil era menționat primea o doză de aplauze la indicația doamnei diriginte, pentru eforturile depuse în educarea copilului și dovada de bună disciplină. Așa începusem să cunosc fețe noi, printre care și un tată îmbrăcat la costum cu cravată, care probabil venise dintr-o ședință de la muncă, plus doamna de lângă el care ca prin conicidență era și ea îmbrăcată clasic de oficiu. Băiatul lui era cel mai bun din clasă la istorie în acest semestru, iar fiica ei era cea mai bună la matematică deja al treilea an, ceea ce vorbea despre mediul familial foarte prielnic pentru dezvoltarea copilului, precum menționase doamna dirigintă. Dacă copii lor nu purtau nume de familie diferite, avea să cred că această pereche venise împreună.

Când faza laudelor se încheiase, brusc, direcția discuție se mutase către celălalt pol, și spre marea mea dezamăgire, lista neglijenților fusese deschisă cu numele Cătălinei. 

- Și acum aș dori să menționez o elevă a cărei comportament a început să lase de dorit într-un mod destul de critic la momentul actual, fapt pentru care vreau să fac acest caz public ca să aud opinia altor părinți în legătură cu asta. Este vorba despre Cătălina Miron, mă bucur să îl văd pe domnul Miron astăzi în sală, știu că data trecută nu a reușit să ajungă la adunare, dar astăzi, iertându-mi toată indiscreția aș vrea să abordez problema public dacă domnul Miron îmi permite?

Diriginta mi-a aruncat o privire plină de aerul ei profesionalist didactic, ridicându-și sprânceana în direcția mea. Luat prin surprindere mi-am întors privirea către sală să vad toți ochii părinților ațintiți asupra mea. De unde mă cunoșteau toți, nu aveam idee.

Eram pe cale să spun nu, să mă ridic și să zic că mi-aș dori să vorbesc despre copilul meu între patru ochi cu diriginta, dar o clasă întreagă de oameni care tânjeau să îmi spele rufele în public m-a făcut să ezit și să mă gândesc la ce mai am de pierdut. Nu îi cunoșteam și nici că îmi păsa de vreo reputație pe care avea să mi-o pătez, nu venisem nici pe departe îmbrăcat la costum la o adunare de părinți și pe deasupra încă și eram unicul din clasă care întârziase. Am luat aer în piept și am spus surâzând. 

- Bine doamnă Amelia, să începem!

Diriginta Cătălinei m-a privit solemn și sever ca și cum obținuse ceva la care nici măcar nu trebuia să ceară permisiune, făcând-o doar din mare ei poliețe de profesoară. Iar apoi îmi aruncase mie și întregii clase prima cămașă murdară. 

- Problema cea mai îngrijorătoare în legătură cu Cătălina Miron la ora actuală se referă la feminitatea ei care îi poate afecta tranziția ulterioară din adolescentă în femeie. 

Ușor și simplu, doamna dirigintă a scos pe tava rufelor de ros, un subiect foarte subiectiv și delicat. 

- Înafară de faptul că nu se supune unor reguli simple de organizare din cadrul clasei – ca și completarea agendei în care copii își scriu temele pentru acasă, Cătălina se implică prea des în tot felul de dezbateri, adresând replici obraznice chiar și profesorilor. Și vreau să închei menționând modul în care se îmbracă Cătălina, cel mai des fiind haine largi pentru bărbați și chiar am văzut-o odată purtând ceva de genul unei uniforme militărești.

În sală se auzi un suspin ironic, la care nu am reacționat, dar am simțit că vine di partea domnului în costum. Privind-o cu un zâmbet incomod pe doamna dirigintă Amelia, am încercat să descos situația.

-Ați putea oferi mai multe exemple ale comportamentului despre care ați vorbit anterior? I-am zis, urmărind cum fața i se luminează așteptând anume această replică din partea mea.

- Sigur, domnule Miron. Drept exemplu pot folosi discuția mea publică cu ea în care am abordat într-un mod delicat modul în care se îmbracă, ca să primesc drept răspuns o replică foarte obraznică la adresa mea, mai precis, Cătălina mi-a zis că eu ar trebui să îmi schimb garderoba, pentru că acum ... citez, "aduce a costum de îngropăminte", după care Cătălina a transmis în secret o scrisorică prin clasă care zicea următoarele – ”...rezultatul căsniciei dintre Amelia și soțul ei, egal spiritul de îngropăminte al garderobei sale”

La aceste destăinuiri, sala nu a reacționat la fel de vioi ca și data trecută, în schimb am auzit un țîțîit mustrător de la cineva din spatele clasei. 

- Domnule Miron, nu vreau să mă implic în situația dumnevoastră familială, dar am vaga impresie că fata dumnevoastră are niște preconcepții eronate despre căsnicie și feminitate, înafara faptului că nu are simțul disciplinei și respectului față de maturi. Ce ați dori să comentați în legătură cu asta?

Mi-am făcut curaj și am zis:

-          -  Cătălina are cincisprezece ani și se îmbracă ca Billie Eilish. Asta este stilul de îmbrăcăminte pe care îl preferă acum, și nu am îndrăznit niciodată să o mustrez în legătură cu asta. În ce privește dezbaterile în care se implică des, pot spune că există o doză de greșeală din partea mea, pentru că de la o anumită vreme noi doi nu mai facem dezbateri despre cultură, artă sau societate așa ca înainte când era mai mică. Faptul că nu dorește să își scrie temele pentru acasă într-o agendă ține de organizarea ei personală ca adult. Dacă ea preferă să facă semne de carte ori să încercuiască cu creionul exercițiile pe care le are de făcut - este doar o formă individuală de organizare, pe care, iarăși, nu am cum să i-o reproșez. Și în cele din urmă, ținând cont de abordarea publică și delicată referitoare la modul în care se îmbracă, Cătălina nu a făcut decât să își expună părerea ei personală într-un mod copilăresc, fiind atacată de către un adult.

-          -  Dar cum puteți spune așa ceva?

Aud o replică din sală, este chiar doamna de lângă tipul îmbrăcat în costum:

-         -  De unde știe fata dumnevoastră despre problemele de căsnicie? Este ceva învățata de acasă cu siguranță.

-          - Îmi cer scuze dragă doamnă, nu vă cunosc numele. Eu și soția mea am avut o căsnicie minunată, observațiile fiicei noastre pot fi de o altă natură. Le zic în timp ce mă întreb în gândul meu dacă am dreptate.

-          -  Eu niciodată nu am înțeles moda asta la fete. Îmbrăcămintea băiețească duce la un comportament băiețesc și apoi apar și alte probleme, dacă înțelegeți la ce mă refer?

-        -  Dacă vă referiți la orientarea sexuală, pot să vă zic cu încredere că lui Billie Eilish îi plac băieții de vârsta ei chiar dacă poartă haine largi.

-        -  Fetele trebuie educate din fragedă copilărie, domnule Miron. Dacă le scapi din frâu cât sunt copile, este mult mai dificil să le îndrepți pe calea cea dreaptă în adolescență. Îmi zice iar doamna olimpicei la matematică.

-       -   Eu am fost mereu mai severă cu Maria în legătură cu ținuta ei școlară, pentru că știu că disciplina educă oamenii, iar rezultatele se văd pe față, ceea ce nu putem spune despre fiica dumnevoastră. Eu ca președintă a consiliului de părinți sunt la curent cu situația dumnevoastră familială și cu succesele Cătălinei probabil mai bine decât dumnevoastră, pentru că nu v-am vazut prezent la alte adunări școlare. Știu că ați educat-o singur și că probabil i-a lipsit mereu influența feminină, ceea ce explică și comportamentul ei băiețos.

Un nod mare începuse să mi se ridice în gât, mare cât dorința de a ține piept unor acuzații sexiste din partea unei femei crescută între niște rigori despre care vorbea vizual doar ținuta ei sobră. Corul de șoapte între femei scăpa frânturi de cuvinte dintre care am reușit să deslușesc doar ”leucemie acută”. Mi-am dat seama că această capcană mi-a fost întinsă din timp, mă cunoșteau toți din acea sală și eu nu îi cunoșteam pe nimeni dintre ei, poate din acest motiv am continuat să vorbesc.

-          - Nu cred că educația pe care i-am oferit-o Cătălinei ca un singur părinte are legătură cu alegerile sale de a-și manifesta feminitatea în orice mod preferă ea. Am întâlnit în cariera mea multe femei, actrițe, antreprenoare, artiste care preferau să poarte cămăși sau costume unisex, (mi-am aruncat privirea către tipul îmbrăcat la costum), și asta nu a însemnat niciodată că ele își neagă feminitatea, din contra, asta le accentua ideea puterii lor feminine, ca să nu vă mai spun că feminismul nu transformă fiecare femeie în cineva care urăște bărbații sau cineva care place femeile în schimbul bărbaților. 

Sala se aprindea tot mai mult în foșnete. Mi-am strâns ultimele picături de rațiune și am hotărât că trebuie să le ofer ceea ce așteaptau. Le-am zis mulțumesc că mi-au deschis ochii la ce se întâmplă cu fiica mea, am așteptat calm să se termine adunarea, mi-am luat rămas bun și am plecat. Ieșind afară pe ușă am aruncat o ultimă privire să văd toate aceste femei care arătau ca o adunătură de membri de partid, încuviințând la ordinele doamnei diriginte și încercând să ia notițe din când ca să nu uite ceva important în drumul lor până acasă.

Pe scările școlii mi-am aprins o țigară, nu mă lăsasem de fumat definitiv, le păstram pentru aceste ocazii. Am tras un fum, privind cum părinții se strânseseră în bisericuțe în curtea școlii să continue discuțiile de mai înainte, și mi-am zis în gândul meu că sunt un părinte singur, un tată care educă o femeie liberă. 

Iluzia Călătoriei

                                                          

Prietenul meu a văzut toată lumea. Când ies cu el la o bere îmi povestește dese ori despre peripețiile lui din Thailand unde prinsese un crab de doi metri de unul singur și încercase pentru prima oară surfingul. Îmi povestește aceleași istorioare despre statul seara în fața focului cu niște necunoscuți, iar eu zâmbesc ascultându-l iar și iar, mulțumidu-mă cu sclipirea din ochii lui.

E fericit, de fiecare dată când îl văd scufundat în amintiri, ceva din interiorul lui prinde viață și moare odată ce e readus la realitate. Nu știu cum să am grijă mai bine de el, lăsându-l să plutească fercit în amintiri sau încercând să îl fac mai optimist în această realitate.

După toate momentele pretrecute în libertate, orașul îi dă senzația unei cuști pentru animale – cu cât mai des își aduce aminte despre călătoriile sale, cu atât mai mult detestă acest oraș în care oameni locuiesc doar pentru a face bani, ”Asta nu e viață”, zice el, ”Asta e rutină”. Mă privește cu apatie când îi vorbesc despre galeriile de artă și locurile încă nedescoperite, despre cafenelele mișto și localurile ascunse de ochii lumii în care poți descoperi o altă istorie a acestui loc. Tot ce contează pentru el este libertatea și senzația aia ca în Vama Veche, unde oamenii sunt deschiși și liberi, gata să se apropie de tine în orice moment, unde, precum spune el, este mult mai ușor să ai o conexiune cu cineva.

Ce să fac, îi zâmbesc dar în sinea mea îl judec, poate că sunt un om rău pentru că îmi ofer luxul de a gândi chestii neplăcute despre oameni plăcuți. Îi zâmbesc și nu îi spun niciodată că îl consider un mic laș. Micul laș, trebuie să îi schimb numele în telefonul meu în ”micul laș” și să îl las să mă sune odată de față cu mine ca să afle ce gândesc despre el. Cred că s-ar supăra, dar macar și-ar da seama ce i se întâmplă.

El crede că a aflat ce înseamnă să trăiești cu adevărat, în locurile unde oamenii sunt mai liberi să fie ei, în locurile unde oamenilor nu li se mai spune cine trebuie să fie. Afară din oraș, afară din țară, afară din poziția ta de contabil, manager, vânzător, consultant oricine ai fi. Afară din toate aceste rigori ce îți subjugă personalitatea, tu nu mai ești colegul de muncă sau șeful sau iubitul cuiva, într-o vacanță cusută cu explorări tu ești ceva nou.

Evadare, asta se numește evadare. Când nu mai vrei să fii cine ești, locurile noi te lasă să iei o pauză de la efortul tău continuu de a fi cineva. Junglele și orașe străine te pot îmbăta ușor în briza unei vieți emancipate de rutina socială, unde tu nu mai ești un sclav ci doar un trecător. Totul este temporar, nimic nu este garantat, lucrurile lipsite de sens au rămas în oficiu. Asta dita-i viață!

Nu. Aș vrea ca ”Micul meu laș” să știe că asta nu este viața ”reală” precum o numște el. Viața reală este toată viața. Viața poate deveni mai mult sau mai puțin reală dacă mediul tău îți oferă această șanșă sau dacă tu lupți să o câștigi. Viața reală nu începe acolo unde ți-ai abandonat responsabilitățile, ea începe acolo unde ai început să înveți cum să jonglezi cu ele construind ceea ce vrei să fie viața ta.

Iluzia călătoriei, iluzia pribegiei este foarte dulce și ademenitoare, ca o amenezie, o risipire a întregului sistem, o existență între micile detalii cotidiene din lumea altor oameni. Nu mai e nevoie să muncești din greu pentru o imagine sau niște agonisiri, fie ele materiale sau puțin palpabile (competențe, abilități, experiență). Nu mai e nevoie să adormi în unele nopți cu gândul că nu știi cum ai putea să realizezi ceva mai mult sau cum ai putea să te găsești pe tine însuți. Practic, lupta pentru tine însuți este anulată de ideea că nu mai e nevoie să lupți, ci ar fi mai ușor să dai bir cu fugiții undeva unde presiunea socială să nu te mai strângă în unghiuri tot mai înguste la fiecare colț de stradă.

Micul meu laș crede că pribegia este viață și lupta pentru tine însuți într-un sistem de oameni demotivați nu este viață. Dar nu i-am spus că și lupta este o viață. Da. Atât mi-aș fi dorit să știe micul meu laș. I-am înregistrat așa numele în telefonul meu și acum aștept să mă sune.

Ceva Despre Chimie

Un bun prienten academic mi-a spus ceva despre chimie, cum că mai funcționează, dar cu timpul are nevoie de noi ingrediente. Căci înainte erau destule câteva grame de ceva inexplicabil pentru a crea o soluție care să producă scântei între doi, însă treptat, ceva inexplicabil s-a transformat în ceva practic și demn de respect.

Dar ca să nu apuc aceeași cale bătătorită, recunosc că magia chimică nu este doar despre cum evoluiază o relație, ci și despre cum începe. De obicei, la început, când se remarcă câte o adiere de zâmbet sau o privire curioasă, oamenii tind să își formeze deciziile influențați de senzații combinate cu imaginea generală, adică prima undă de atracție este urmată de cunoașterea stilului de viață și intereselor viitorului ales.

Dar sigur, precum zice și bunul meu prieten chimist, această metodă de selecție nu este o regulă strictă pentru ficare caz, ci mai degrabă, precum spun eu, este o tranziție din faza de imaturitate în faza de maturitate. Căci punând mâna la inimă, fiecare poate recunoaște cum în tinerețe, din lipsită de auto-conșitentizare era natural să îți placă cineva doar pentru că arăta bine și avea carismă. Dar ca să vezi, cunoscând noi părți din tine ai început să îți construiești alegerile altfel.

Adică cu timpul, modul în care selectezi partenerii capătă o nuanță subtilă de identitate pe care unii o confundă cu pragmatismul. Pragmatismul spune că tinerii fiind ne alegem partenerii cu inima iar maturizându-ne începem să-i alegem cu capul, însă nu este chiar așa. Există o diferență între lista de criterii cu care vrem să corespundă „viitoarea” sau ”viitorul” nostru îndrăgit și imaginea atractivă și fascinantă a stilului  de viață a cuiva. Nu-i așa?

Când tu pe mica ta corabie te-ai aventurat în larg, ai înfruntat furtuni și ai învățat cum să monitorizezi o criză pe mare, ai luat lecții de înot înainte să pornești la drum, te-ai calificat în navigație și ridicare a moralului de echipă pentru toți marinarii de pe corabia ta, ai fost pe meleaguri străine ca să vezi cum locuiesc băștinașii, cum crezi că ai început să exiști în ochii tăi și cum ai început să gândești că ar trebui să fie viitorul tău partener de drum? Așa e, frumusețea și carisma ajută mai puțin pe o corabie, cu excepția lui Jack Sparrow.

Și atunci ce e de făcut când trebuie să finalizezi questul găsirii partenerului perfect, colectând toate calitățile necesare scânteii chimice și modului tău de viață? Păi, o listă, vechiul testament pragmatic care să conțină tot ce ai învățat până acum, ca un test de maturizare dar nu maturitate, în care el trebuie să arate bine, să facă sport, să citească cărți ca și tine, să aibă o afacere sau să fie activ pe plan personal, să îi placă muzica și arta, iar ea trebuie să arate bine, să facă sport ca și tine, să ai despre ce vorbi cu ea, să fie înțelegătoare și să te susțină în pornirile tale, să știe să gătească, să fie activă și să aibă hobbiuri.

Puțin surprinzător, dar relațiile inițiate conform listei se mențin destul de des și pentru perioade destul de îndelungate, pentru că sunt funcționale din punct de vedere practic, căci nu degeaba le-am numit pragmatice. Totul se potrivește la început în acțiune și tot mai puțin în spontaneitate. Pai de ce? Pentru că așa a fost luată decizia inițială – pragmatic. Dar nicio grijă, există și opțiunea testului de maturitate. Și testul de maturitate are un mic detaliu, și anume, acceptarea diferenței dintre doi și dorința de a cunoaște ceva nou în comparație cu sfera ta de calificare.

Dacă tu ești marinar ea poate fi dansatoare, pentru că tu nu știi nimic despre dans și viața pe corabie te plictisește. Tu vrei să te întorci pe uscat și să faci alte chestii iar ea vrea să călătorească cu tine pe corabia ta, plictisită de anturajul ei cotidian. Cum ar fi să te simți mereu uimit de gândirea cuiva aflând zi de zi ceva nou? Ah da, asta ar însemna să te afli mereu în prima fază de îndrăgostire, dar nu spunea o vorbă din popor că dragostea cu timpul dispare? Nu dispare, mi-a demonstrat-o bunul meu prieten chimist. Dacă tot e dragostea un proces chimic, trebuie să știe el mai bine.

Cert este însă un lucru, dea lungul timpului oamenii devin tot mai conștienți de alegerile lor în dragoste. În societatea noastră modernă tot mai des se dă prioritate realizărilor, activităților, dezvoltării personale, succeselor în carieră, statutului social, cercului de prieteni în favoarea identității unui om. Prin urmare, dacă vrei să fii cu un “cineva”, trebuie la rândul tău să fii și tu un “cineva”. Așa, vrând ne vrând, oamenii intră în concursul devenirii a cine vor ei să fie, mai cu precădere, transformării într-un partener care să corespundă listei cuiva.

Dar precum mi-a zis bunul meu prieten chimist, nu există nicio listă. Există doar oameni pierduți care își regăsesc pasiunile și identitatea în cursul vieții și se ocupă de sufletele și integritatea lor în locul imagii de pe Facebook. Există acești oamenii care învață treptat să se iubească ca mai apoi să întâlnească pe cineva care a învățat să se iubească asemeni lor, fără liste sau criterii, dar totuși cu ambiții diferite și uimitoare zi de zi.

Să avem deci încredere în opinia bunului meu prieten chimist, căci precum zice o vorbă din popor, dragostea este o chimie, iar el știe mult mai multe despre ingredientele soluțiilor chimice.