Programul Siguranței și Sacrificiului

Aceasta nu este o eventuală poveste a românului ordinar, ci mai degrabă povestea clasei de mijloc al cărei stil de viață diferă de la țară la țară. Este povestea sacrificiului continuu pentru un trai decent. Ori, este povestea sacrificiului, separată de obținerea unui trai decent. Mai cu seamă, este povestea sacrificiului continuu ca stil de viață.

Undeva, într-un orășel mic de tip comună există o familie care s-a format pe neprins de veste și a dat viață unui copil care nu știe încă nimic despre posibilitățile lumii în care se află. Dar din primii ani de viață, copilului i s-a început a explica cum că tata și mama nu îi pot cumpăra o anumită jucărie sau o înghețată pentru că nu au bani. Astfel, micul nou venit într-o lume necunoscută, a început să învețe pas cu pas despre ce este traiul aici, și în decursul anilor el a reușit să înțeleagă modelul acestei lumi în care resursele trebuie prețuite, micile plăceri trebuie înfrânte ca să salvezi pentru ziua de mâine, iar visele se pot extinde doar în limita posibilităților.

 Această lume l-a învățat să trăiască prin supunere pentru a căpăta în schimb ceva asemănător cu stabilitatea. Ei numeau asta ”apreciere”. Însă aprecierea muncii din greu nu înseamnă acceptare acestei munci. Copilul fermierului nu trebuie să viseze că va ajunge să lucreze pământul ca și tatăl lui, ci mai bine decât tatăl lui. Dorința de a face ceva mai bine și a crede în existența unei metode mai bune de trai nu aduce cu sine nicio lipsă de respect, din contra, un omagiu față de breasla în cauză, prin efortul de a o dezvolta.

Copilul fermierului a fost învățat să sacrifice, pentru că tatăl lui nu i-a spus despre existența posibilității. Tatăl lui nu i-a oferit o înghețată pe timp de criză, nu s-a așezat pe o bancă în parc și nu i-a spus: ”Fiule, acum eu și cu tine mâncăm o înghețată pe împrumut, dar asta nu înseamnă că așa va fi mereu. Și acum, noi mâncăm această înghețată pentru că sunt absolut sigur că foarte curând eu o voi răscumpăra. Iar un om care știe să răscumpere înghetate pe împrumut, își poate permite să mănânce o înghețată pe timp de criză. Ține minte asta, fiule. Noi ne putem permite, pentru că merităm.”

Noi ne putem permite pentru că merităm. Această afirmație este opusă total mentalității sărăciei, pentru că sărăcia provine din desconsiderarea propriilor tale nevoi. Nu trebuie să îți permiți ceva pentru că poți sau nu să îți permiți, ci pentru că tu consideri că meriți asta. Banii nu sunt cea mai importantă resursă, tu ești cea mai importantă resursă pentru că tu știi cum să îi faci. Prin urmare, chiar și în cele mai dificile situații, este nevoie să ai girjă de cea mai importantă resursă a ta. Să ai grijă de tine.

Dar timpul trece, fiii și fiicele agricultorilor, electricienilor, învățătoarelor sau dădacelor cresc și încep să își dorească mai mult de la viață, dar chiar și agonisind ceva bani își taie din posibilități și riscuri din teama că nu vor reuși să supraviețuiască, pentru că au învățat prea bine programul. Programul siguranței are numeroase exemple sociale: de la ieșirea de pe băncile școlilor cu nota zece pe linie și plecarea la studii într-un oraș mic în schimbul unui oraș mare din frica față de greutăți și incertitudine, până la lipsa de efort în căutarea unui loc de muncă sau acceptarea unei munci subcalificate, crezând că nu ai șansa să găsești o muncă mai bună.

În același mod, programul veșnicului sacrificiu se manifestă atunci când ieși din confortul tău, obținând ceva ce meriți, dar nu încetezi să îți faci griji, continuând să îți refuzi chestii precum o îmbrăcăminte mai scumpă, un abonament la sală, o cină în oraș. Și de fiecare dată când faci aceste lucruri, te gândești la tataie sau mamaie care stau acasă la pensie, judecându-te pe ascuns la ce boier ai ajuns să fii mâncând prin oraș...

Atunci când programul începe să te definească prea mult, uiți de tine. Dar nu există o altă ieșire din plasa mentalității sărăciei decât schimbarea ideii de sacrificiu în ideea de posibilitate și încredere în potențialul tău. Acestea fac parte dintr-o muncă spirituală condusă de tine pe cont propriu. Vestea bună este că după un drum lung, toate îți poat aparține  - exact ca o super-putere. Știi prima regulă a oricărei super-puteri, nu? Fii absolut sigur că o ai.

 

Învățări din izolare

                                                          

După ce s-a întâmplat cu lumea, mulți ne-am retras pe la casele noastre să reflectăm un pic asupra lucrurilor. Se poate spune ca ni s-a oferit o șansă multora dintre noi să regândim certitudinile după care ne ghidăm viețile.

Ce am învățat eu din auto-izolare și carantină poate fi diferit de ce au învățat alții, dar pentru că am învățat ceva, vreau să mă împart și cu voi.

Unu.

 Viața se întâmplă cu sau fără carantină și cea mai mare parte din ea o petrecem cu noi înșine. Acum s-a ivit momentul să demonstrăm cât de bine am reușit să ne împrietenim cu noi înșine de-a lungul anilor, să vedem dacă ne putem suporta prezența mai mult de câteva ore în șir fără să strigăm după ajutor: ”Ajutor! Mâ înec în propriile gânduri, ajutor, umblu prin casă neavând ce face, nu îmi găsesc utilitatea și îmi ies din piele neștiind ce se întâmplă cu mine.” Nu se întâmplă nimic, omul din tine cere să te ocupi de el, l-ai lăsat uitat într-un colț inhibându-i strigătele despre ce îi place lui să facă, cum vrea el să se exprime, în ce vrea el să creadă, unde vrea mintea lui să călătorească, și acum că nu există nimeni prin preajmă trebuie să vorbești cu el. Nu-i nimic, vorbitul cu tine este chiar util uneori, nu îi asculta pe alții care zic că e primul sem de nebunie, e mai degrabă primul semn de trezire din tine.

Doi.

Liniștea îți ascute simțurile. În liniște ai șansa să te deconectezi, să observi cum ești capabil să scoți din tine diferite aptitudini care în mod normal nu aveau să iasă în ochii lumii, la cât de sfioase sunt. Urmărește cum îți reușește să înveți mai bine, cum gătești mai gustos, cum alergi un kilometru în plus în fiecare săptămână, cum râzi mai cu poftă la niște filme vechi și cum faci niște concluzii pe care nu le-ai făcut înainte - fie despre personajele din film sau lumea înconjurătoare.

Trei.

Trecutul devine mai clar. Câteva luni de contemplare a vieții te ajută se te redefinești. Să privești în urmă încetând să-ți mai spui o istorie a trecutului tău care te-a discreditat mereu. În rutină nu erai capabil să remarci chestiile importante despre viața ta și uneori uitai despre ce era important în trecut - mic dar important. În rutină ultimi ani din viața ta pot fi echivalați cu munca de birou și casa când de fapt nu este deloc așa. Viața ta nu a fost niciodată despre asta – viața ta a fost despre visele din spatele cornitei, planurile pe care ți le-ai făcut și le-ai dus la bun sfârșit, oamenii pe care i-ai iubit, momentele frumoase pentrecute cu ei, locurile noi pe care le-ai descoperit, nopțile cu lună plină când ai adormit liniștit în patul tău, durerile pe care le-ai transformat în bunătate, lacrimile pe care le-ai transformat în zâmbete. Viața a fost mereu prietena ta, nu ai de ce să o urăști la fel cum nu ai de ce să te urăști pe tine însuți.

Patru.

Exerciții de apreciere. Acum când ai timpul necesar, poți să te ocupi zi de zi cu ceva pe care nu l-ai practicat prea des mai înainte – aprecierea. Aprecierea momentelor și oamenilor, aprecierea șansei de a savura un pahar de vin seara la balcon, aprecierea oamenilor care te ajută la ghinion, aprecierea oportunităților pe care ți le-a oferit viața. Când începi să apreciezi tot ce te înconjoară și ce ți-a fost oferit până acum, viața parcă te bate peste umăr și zice: ”Mă bucur că ai înțeles în sfârșit, acum ești pregătit să mergi mai departe și să obții lucruri mai bune.”

Cinci.

 Nu există nici o grabă. Respiră, nu există nici o grabă, dar mâine totul se poate sfârși. Paradoxal nu? Adică aș spune mai cu seamă, ”Grăbește-te încet”, respiră în pauzele dintre gândul la câte mai vrei să faci în viața asta și la ce nu îți reușește de moment. Grăbește-te încet, nu întine sfoara prea tare pentru că se poate rupe pe neprins de veste și nu va fi decât vina ta. Ai răbdare cu tine însuți, cu stările tale de deziluzie și avânt, cu zilele când reușești să faci ce ți-ai propus și cu cele în care simți că ești prea mic într-o lume prea mare.

Cinci la număr sunt învățările mele din și despre izolare. Dacă tu ai mai multe poți să mi le spui și mie, mi-ar plăcea să le aud. Însă deocamdată, vreau să te las cu ideea că toți oamenii fericiți sunt oameni ordinari ca și tine, care și-au acordat mai mult timp decât spuneau alții că li se cuvine.