M-a izbit un val
pe drum spre casă chiar atunci când îmi căram mâncarea proaspăt cumpărată din
supermarket pentru săptămâna aceasta. Car pungile și simt cum mi se face pielea
de găină pe melodia care îmi cântă în căști acum. Și parcă am mai auzit-o
înainte, dar acum sună altfel. Nu am înțeles niciodată frumusețea acestei limbi
nordice care se răsfrânge atât de involuntar și sonor acum, de parcă ar suna în
contextul potrivit dorurilor mele. Merg și simt cum o lacrimă îmi alunecă pe
obraz și zâmbesc acestui moment pe care urmează să îl reculeg mai apoi ca pe o
revelație sau mai degrabă un impuls spiritual destul de personal pentru a putea
fi înțeles.
Mă gândesc că fiecare
își găsește refugiul și sursa de cultivare în ceva. Cineva îl găsește în
sculptură, în pictură sau arhitectură, în fotografie sau literatură, în diverse
sporturi. Eu însă, ca și mulți alții, îmi găsesc refugiul în muzică. Să cazi în
ea și să te scufunzi într-o gaură neagră a timpurilor noastre și celor trecute;
Să plutești în spațiul ei ca un naufragiat de pe corabia ta spațială urmărind
cum trec pe lângă tine milenii de blues, jazz și rock&roll deviat subtil în
frânturi de funk și soul mixat ulterior pe ritmurile unui house modern sau
chill step, mai nou; Să admiri nașterea și apusul supernovelor pe scena
mondială - este o călătorie destul de riscantă. Iar odată ajuns fără ezitări
sau regrete în gaura neagră a muzicii, fii cu ochii pe garderobă ca să vezi cum
ți se schimbă culorile, formele, lungimile, stilurile gândirii și identității
tale, cât și ale hainelor cu care obișnuiai să te îmbraci.
Muzica este ca și
moda, ajunge peste ani din punctul din care a pornit, căci nu
degeaba ele două se tot influențează reciproc. Iar această repetiție reflectă
cât se poate de mult sau puțin caracterul impermanent și ciclic al vieții umane care revine la simplitatea și naivitatea copilărească în anii bătrâneții. Și chiar dacă asemenea paralele pot fi trase între
multe cicluri sociale, ciclicitatea muzicii în sine rămâne de nedescoperit.
Muzica ca și arta descriu o poveste în povestea unei povești; o metaforă cu
multiple substraturi sau mai bine zis, o istorie fără de sfârșit. Ele
proiectează potretul societății trecute și curente, construit din istorii și
perspective umane absolut individuale care constituie un univers paralel
cu viața noastră cotidiană în condiția noastră actuală.
Deschide
YouTube-ul și ascultă, acum toți sunt tineri și dornici de a spune ce simt și
gândesc, istoriile lor sunt și istoriile tale, iar unele strofe sunt mai
cuprinzătoare decât orice romane de dragoste sau cărți detective. Căci uneori
sunt destule doar câteva versuri care să țintească în ceea ce nu ești în stare
să îți explici singur când ești pierdut, uitat, descurajat,
fericit sau îndrăgostit. Fiecare piesă este o potențială fereastră către tine însuți,
dacă ai destulă răbdare să auzi istoria ascunsă în melodie. Pe când Paul McCartney
scria ”Hey Jude” pentru fiul lui Lenon, Julian, încercând să îl consoleze în
legătură cu divorțul părinților săi, el nu știa potențiala valoare emoțională a
acestui act personal pentru zeci de generații de tineri din întreaga lume.
And anytime you feel the pain, hey Jude,
refrain
Don't carry the world upon your shoulders
For well you know that is a fool who plays it
cool
By making his world a little colder
Dar muzica
contemporană nu este pierdută nici ea în mesaj. În același mod, Hozier elaborează
ideea dramatismul iubirii ”netradiționale” relatat în hitul supra-acceptat de către
mase ”Take me to church”, care contrar ipocriziei sociale a cucerit masele prin
expresivitate, ca mai apoi să le aducă la cunoștință că iubirea între
persoanele de același sex poate să fie unanim acceptată social, la fel ca și
această piesă.
Așa a fost mereu,
de când Chopin își improviza nocturnele în minor, relatând publicului despre
valoarea sunetului pur în era confomării
față de tehnicitate sau pe când Beatles restructurau gusturile și
gândirea revoluționară ale mulțimilor anilor șaptezici. Acum ca și atunci muzica produce efecte
individuale cât și colective. Ea poate ridica toată sala în picioare în timpul
unui concert sau te poate ajuta să dobori ultima sută de metri pe banda de alergat
pe notele punctul culminant din melodie. Din lumea celui care o scrie în lumile
celor care o ascultă se scurg speranțe și încrederi în ziua de mâine. Precum
spunea solistul trupei Foo Fighters, Dave Ghrol, “That’s one of the great
things about music. You can sing a song to 85,000 people and they’ll sing it
back for 85,000 different reasons.”
Ea te ajută se
ieși din context, să te pierzi în energia umană propagată prin undele unui
concert sau în valul melancolic care te cuprinde în timp ce îți cari pungile cu
mâncare, în timp ce gătești, în timp ce mergi pe drum, în timp ce stai culcat
în patul tău, în timp ce rămâi singur cu tine însuți ca să îți mai aduci aminte
încă o dată cine ești. Muzica nu discriminează, ea este pentru toți cei ce vor
să o asculte și să o urmeze în esența ei. Ea nu te alege pentru că ai bani sau
ești sărac, dezamăgit de tine sau împăcat cu ceea ce ești, ea este acolo ca să
te ajute să înțelegi mesajul ei și mesajul tău. Căci să o percepi în diversitatea formelor ei artistice, însemnă
până la urmă să înțelegi mai bine lumea în care trăiești și pe tine însuți, să
îți înțelegi pasiunea și deprimarea, entuziasmul și tristețea și să le accepți
asemeni unor melodii într-un playlist. Câte o melodie diferită pentru fiecare
zi.
Ca și arta,
muzica este o perspectivă din poziția celui care o scrie sau interpretează. Să
asculți un artist nou e ca și cum ai citi o carte, chiar dacă nu o înțelegi
imediat, încercarea de a o înțelege contează, pătrunderea sub straturile de cuvinte
și simboluri, sunete și emoții predominante în melodie. Căci în fond, această
capacitate de a înțelege mesajul personal transmis de o melodie este o dovadă a
umanității. Iar oricât de diferiți am fi, poveștile noastre sunt comune, ca și
cum nu suntem nicicând singurii oameni care trăiesc o anume experiență în lumea
asta. Nu suntem singurii învinși de rutina zilelor cotidiene, pierduți în
spațiul găsirii scopului nostru în viață, triști în regretul momentelor ce nu
le putem recupera sau entuziasmați de o nouă dragoste apărută la orizont.
La capitolul
confesiuni se poate spune că caracterul unei persoane este reflectat în muzica
pe care o ascultă. Confesiunea mea este blues-ul, muzica sclavilor de culoare
din valea râului Mississippi, de unde s-a răspandit spre sfârșitul secolului XVIII
în restul Americii de Nord. Lent și brut în originea sa orice blues vorbește
simplu și direct despre patimile umane. Și cu această idee din urmă fiecare își
poate explica cine este, ce muzică îl reprezintă și ce reprezintă muzica lui.
