Ați fost vreodată în viața voastră intermediari?

   Eu sunt intermediar, stau și negociez între oameni, între tabere, între trecut și prezent,.. între multe alte chestii. Puteți să îmi spuneți negociator. E atât de straniu cum îmi îmbrac  singură această postură, mereu cad în capcană și încep să îmi asum responsabilități, nici măcar nu mă plătește nimeni pentru asta. Asta se întâmplă pentru că îmi fac mereu prea multe griji pentru situații.Știe cineva senzația asta când , în școală, profesorii veneau și strigau la toți, că au fugit de la lecții ori că au făcut ceva, și tu ai senzația că ți se adresează ție, pe când el se adresează tuturor. Țin minte, în școală, mă temeam să nu par prea îngrijorată de situație, atunci când profesorii ne certau și ne  priveau, căci eram sigură că e destulă o privire înțelegătoare și un om căruia să îi pese, ca toată ”catastrofa” să cadă pe capul lui. Din pielea acelui om care striga , îmi imaginez cum avea să pară asta: ” Ce tontălăi, nici măcar nu le pasă de ce spun, ia stai, ăstuia îi pasă, îl văd după ochi, ahaaaaaa!!! Mi-am găsit jertfa!”

     Acum înțelegeți de ce sunt mereu intermediar, pentru că îmi pasă prea mult, și în această ”pre multă păsare”, încep involuntar să rezolv problemele altora, din negociator devin servitor. Cât de proastă sunt că mă simt incomod când cineva vrea să îmi facă plăcut, sau comod, sau se preocupă de ceea ce vreau eu , nu de ceea ce trebuie să fac eu, cam rar mi se întâmplă, dar atunci când are loc, dau înapoi ca racul :” Nu nu trebuie, nu te deranja, nu îți fă griji pentru mine..bla bla bla...”, când alții în locul meu ar spune :” Mulțumesc!”( dar în gândul lor- ” Mai dă-mi”) Am intrat prea mult în rol, e timpul să joc o altă piesă, cum zicea Shakespeare ”Viața e un teatru , iar noi suntem actori!”. Pagina a fost întoarsă, e un nou capitol. Ia să vedem.... aha ,m-am găsit în lista actorilor, să vedem ce rol am...

***

                                     Negociatorul(L.M.) – va juca Combatantul

      
       Huh! Bun rol am câștigat în capitolul ăsta, știți ce înseamnă asta?! Îmi iau rămas bun de la negociator, și mai ales de la servitor,tolerant,binefăcător,înțelegător , toate rolurile stupide cu care ma onorat vechea mea viață. Acum îmi dau seama că combatantul a trăit mereu în mine, unii din foștii mei parteneri de scenă o știu, pentru ei eu am fost un veșnic combatant. Cum se numește piesa? Hmmm, nici că îmi pasă!!! Am de gând să îmi joc doar rolul meu, așa cum o fac alții, nu voi mai da semne de receptivitate în legătură cu lucruri care nu mă privesc, adică, mă concentrez asupra mea. Cât de mult nu le va plăcea viitorilor și foștilor mei parteneri de scenă egoistul, care va prelua inițiativa combatantului dese ori. HAHA, mai bine egoist, de cât servitor!

       În paragraful ăsta spiritele se calmează. Asta ar fi trebuit să scrie într-o piesă, în (paranteze). În piesele de teatru emoțiile reale rămân în paranteze, se afișează numai jocul actorilor, și imitarea emoțiilor personajelor. Combatantul meu nu are frică, jale, toleranța exagerată de care mă ghidam anterior. Mă apuc să îl perfecționez, să arăt o măiestrie actoricească de invidiat, să uite toți că e doar un rol, să uite toți de mine...

      Doar în frânturi de clipe, în care cineva s-ar oferi sincer să îmi facă pe plac, eu să mă înmoi și să zic :” Nu, nu te deranja”, lăsând toleranța mea la iveală. Atunci , cred, oamenii ar fi uimiți, sau poate ar crede că am probleme psihologice de identitate, schimbându-mi combatantul pe veșnicul tolerant.

Icoane contemporane

   Mergeam mai ieri pe drum și am auzit o fetiță care o întreba pe mama sa de ce băiatul de la semafor vinde cinci perechi de ciorapi la 10 lei. Mamă-sa nu știa cum să îi explice, nu știu însă dacă copilul ăla avea nevoie de explicații , pentru că din câte spunea , era clar că are deja  părerea sa proprie formată despre sărăcie și bogăție: ” Mamă, băiatul ăsta nu are bani, e sărac, de asta stă la semafor și vinde ciorapi, dacă nu ai bani , vinzi ciorapi...”, asta e o citare apropiată de realitate , a cuvintelor acelui copil de 5 sau 6 ani. Am zâmbit...

   Niciodată nu am stat să mă gândesc la bani ca la un scop, realizarea pe care mi-o doresc eu e ceva mai mult de cât bani, banii vin ca un bonus la ea. Nu sunt omul care visează neapărat la bani, pentru că nu am dus lipsă acută de ei , sunt o măsură medie , în privința veniturilor pe care le am, așa cum sânt majoritatea dintre noi, bănuiesc că asta e motivul din care visele mele nu s-au concentrat pe ideea acumulării veniturilor. Mă enervează să aud cuvântul ”bani” dese ori, să îmi răsune în urechi din stradă , din locuri publice , din conversațiile cu oamenii pe care îi cunosc. Abia acum am ajuns să remarc valoarea reală pe care o oferă oamenii banilor, ei nu mai sunt instrumente economice , ci mai degrabă icoane, idoli spre care oamenii tind, constrângeri care ne fac să ne limităm libertatea pe care o avem de la naștere, sub toate formele posibile, libertatea alegerii, libertatea exprimării, libertatea dezvoltării, etc. Asta o spun din numele meu...

    Sunt mulți cei ce spun că banii nu aduc fericirea, fiecare ar spune asta și ar avea dreptate în proporție de 0.000000001%,  , fericirea e o parte din sufletul nostru, sufletele noastre sunt date uitării în vălmășeala prezentului , acum fericirea este egală cu plăcerea , confortul și siguranța. Și da, mulți sunt cei care spun asta, de obicei  oamenii ce nu duc lipsă de bani. Ce ar  însemna să nu duci lipsă de bani? Să stai la cald într-un adăpost numit casă, dacă nu a ta măcar a cuiva, să fii sătul , să știi că mâine vei avea ce să mănânci și unde să stai, să știi că mâine vei trăi, și nu supraviețui. Măcar atât, pornind de la cele mai simple necesități, dacă unii din noi le au, atunci evident nu ar trebui să se plângă de sărăcie. Banii nu aduc fericirea... Hai să ne imaginăm un boschetar spunând asta. Care boschetar ar spune asta? Numai unul complet smintit, sau dacă ar spune-o, ar face asta pentru bani.

   Hai să acceptăm pentru o clipă că în lumea asta nu tot se cumpără și se vinde. Dacă ar fi să facem asta ar trebui să delimităm lumea în care trăim în 2 părți: lumea de afară și familia. Familia e altă lume, și fiecare are parte de ea în măsura norocului său, alt factor care să explice de ce unii au parte de familii mai bune și alții de unele mai rele , nu există, cum zice proverbul :”Părinții nu se aleg”,..la fel și copiii. Fiecare are o familie după cum îi este norocul, dacă e bună , în ea nu există idoli închipuiți precum sunt banii, ei circulă însă nimeni nu știe de ei, nimeni nu stă să îi numere sau să le dea o valoare mai mare de cât se cuvine. Părinții , frații , surorile sunt oamenii care nu vând nimic, în rest, toți cei din afară vor să cumpere ori să ne vândă ceva, și atunci când nu avem cu ce să îi răsplătim , ei încetează să ne mai bage în seamă, fie asta valută materială sau susținere, atenție , compasiune , elogiere, lingușire , timp sau orice alte aspecte care , fără doar și poate, își găsesc și ele echivalente în bani.

  Noi nu suntem liberi, noi nu am fost niciodată liberi, noi privim tot ce ne înconjoară prin prisma materialismului. Valorile noastre pot fi cântărite, ele nu se încadrează în limita principiilor noastre personale, ele sunt egale , pentru toți: ești inteligent + arăți cool + te îmbraci scump și cu gust = te apreciem la un nivel înalt (pentru bărbați ecuația mai necesită a fi completată cu +mașină+ casă/apartament) ; ești inteligent+ arăți cool+ te îmbraci modest = părerea ta se ia în considerație uneori ; ești inteligent + nu arăți cool + te îmbraci modest = când faci rost de bani , adresează-te( în prezent , nimeni nu are treabă cu tine). Îmi aduc aminte de așa zisul personaj ”Casanova”, care numai impunând lumii ideea că este bogat , a căpătat popularitate. El a fost defapt un glumeț, care a luat peste picior principala prejudecată omenească, cea a banilor și a valorii pe care le-o oferă ei oamenilor. Cât de admirabili sunt totuși oamenii care se încumetă să arunce provocări sistemului.

   Cine se  mai crede liber? Încercați să ieșiți undeva fără bani... (Citat împrumutat)