La adunare

Eu și Cătălina rămăsesem în doi de când avea doi ani. S-a întâmplat să fie așa ca în filmele de pe canalul patru, în una din zile Dorina a simțit o oboseală, apoi febră și când au venit rezultatele analizelor, bam, leucemie acută. Recunosc, nu am știum cum să monitorizez situația când am aflat, țin minte cum am aprins o țigară la balcon, apoi am stins-o, pentru că mă lăsasem de fumat de vreo cinci ani. Am aprins-o dinnou și am început să fumez ca un nebun, ca pe vremurile când lucram în construcții și îmi petreceam zilele pe șantier, visând la o viață mai bună.

Acum nu aveam de ce să mă plâng, aveam tot ce îmi dorisem vreodată, o femeie pe care o iubeam mai mult decât pe mine însumi, un copil minunat, ghidușa mea Cătălina, mă dezvoltam în cariera de editor la care visasem mereu și viața îmi surâdea, malefic. După toate darurile pe care mi le făcuse, viața se întorsese să îmi strângă mâna și să mă bată pe umăr ca și omul necunoscut din coșmarurile mele, care îmi zâmbea la început binevoitor, iar apoi cu un zâmbet tot mai larg care se transforma treptat în hohote de râs batjocoritor în timp ce încercam să îmi desprind mâna din mâna lui dar nu reușeam, și tresărind brusc deschideam ochii, simțind o amorțeală dureroasă în mâna stângă. Asta este tot ce îmi aduc aminte despre omul cu zâmbetul malefic cu care ne vedeam prea des în perioada când Dorina făcea chimioterapie.

Ajunsesem să fumez câte un pachet de țigări pe zi. Nu era un obicei de care nu mă puteam lăsa sau mai știu eu ce, doar o distragere din cursul zilei și a gândurilor care mă bântuiau non-stop. Dar am fost lângă ea până la capăt, i-am strâns mâna până în clipa în care fiecare mușchi din corpul ei s-a relaxat și palmele i-au devenit reci în timp ce eu tot încercam să i le încălzesc fără să îmi dau seama ce s-a întâmplat. Câteva clipe de suspans și disperare acută m-au coborât sub nivelul zero de interacțiune cu mediul exterior, sub care am petrecut ceva timp, să îmi aduc acum aminte cât, nu știu să spun.

Am revenit treptat, cu revelații la cât de absent am fost în perioada când Cătălina avea nevoie de mine cel mai mult. Am început să schimb pas cu pas fiecare gest sau cuvânt pe care îl foloseam în comunicare cu ea până în momentul în care am simțit apropierea dintre noi. Până să împlinească douăsprezece ani, eram fericit și aproape sigur că ne-am regăsit unul pe altul în tristețea acestor ani, eu și ea, copila mea care a început să se transforme foarte rapid într-o adolescentă. Și sigur, tranziția a adus cu sine o ură despre care nu bănuiam și nu eram în stare să înțeleg de unde provine.

Sala de clasă era încă neaerisită de mirosul clorului care plutea în umiditatea aerului din încăpere, când intrasem nu se auzeau decât frânturile discuțiilor în șoaptă dintre părinții care se cunoșteau de ceva timp, tot de pe la adunări. Băncile din spate erau deja ocupate de cineva care venise la timp, iar mie îmi rămăsese banca din față, pe stânga, unde stătea o doamnă micuță de statură cu ochelari. Trecând prin culoarul dintre bănci am simțit foșnetul prezenților în sală care erau majoritatea femei. M-am scuzat de întârziere, am luat loc lângă doamna micuță cu ochelari, un pic nervos dar gata să aud ce intuiam încă de acasă. Doamna dirigintă își potrivi carnețelul pe masă, se ridică și anunță că acum suntem toți și putem începe adunarea de părinți.

În prima fază care durase vreo oră și ceva, discuția s-a desfășurat în jurul elevilor care aveau succese la diferite materii sau olimpiade școlare. Era ca un fel de ceremonie de premiere, doar că în locul medaliilor fiecare părinte a cărui copil era menționat primea o doză de aplauze la indicația doamnei diriginte, pentru eforturile depuse în educarea copilului și dovada de bună disciplină. Așa începusem să cunosc fețe noi, printre care și un tată îmbrăcat la costum cu cravată, care probabil venise dintr-o ședință de la muncă, plus doamna de lângă el care ca prin conicidență era și ea îmbrăcată clasic de oficiu. Băiatul lui era cel mai bun din clasă la istorie în acest semestru, iar fiica ei era cea mai bună la matematică deja al treilea an, ceea ce vorbea despre mediul familial foarte prielnic pentru dezvoltarea copilului, precum menționase doamna dirigintă. Dacă copii lor nu purtau nume de familie diferite, avea să cred că această pereche venise împreună.

Când faza laudelor se încheiase, brusc, direcția discuție se mutase către celălalt pol, și spre marea mea dezamăgire, lista neglijenților fusese deschisă cu numele Cătălinei. 

- Și acum aș dori să menționez o elevă a cărei comportament a început să lase de dorit într-un mod destul de critic la momentul actual, fapt pentru care vreau să fac acest caz public ca să aud opinia altor părinți în legătură cu asta. Este vorba despre Cătălina Miron, mă bucur să îl văd pe domnul Miron astăzi în sală, știu că data trecută nu a reușit să ajungă la adunare, dar astăzi, iertându-mi toată indiscreția aș vrea să abordez problema public dacă domnul Miron îmi permite?

Diriginta mi-a aruncat o privire plină de aerul ei profesionalist didactic, ridicându-și sprânceana în direcția mea. Luat prin surprindere mi-am întors privirea către sală să vad toți ochii părinților ațintiți asupra mea. De unde mă cunoșteau toți, nu aveam idee.

Eram pe cale să spun nu, să mă ridic și să zic că mi-aș dori să vorbesc despre copilul meu între patru ochi cu diriginta, dar o clasă întreagă de oameni care tânjeau să îmi spele rufele în public m-a făcut să ezit și să mă gândesc la ce mai am de pierdut. Nu îi cunoșteam și nici că îmi păsa de vreo reputație pe care avea să mi-o pătez, nu venisem nici pe departe îmbrăcat la costum la o adunare de părinți și pe deasupra încă și eram unicul din clasă care întârziase. Am luat aer în piept și am spus surâzând. 

- Bine doamnă Amelia, să începem!

Diriginta Cătălinei m-a privit solemn și sever ca și cum obținuse ceva la care nici măcar nu trebuia să ceară permisiune, făcând-o doar din mare ei poliețe de profesoară. Iar apoi îmi aruncase mie și întregii clase prima cămașă murdară. 

- Problema cea mai îngrijorătoare în legătură cu Cătălina Miron la ora actuală se referă la feminitatea ei care îi poate afecta tranziția ulterioară din adolescentă în femeie. 

Ușor și simplu, doamna dirigintă a scos pe tava rufelor de ros, un subiect foarte subiectiv și delicat. 

- Înafară de faptul că nu se supune unor reguli simple de organizare din cadrul clasei – ca și completarea agendei în care copii își scriu temele pentru acasă, Cătălina se implică prea des în tot felul de dezbateri, adresând replici obraznice chiar și profesorilor. Și vreau să închei menționând modul în care se îmbracă Cătălina, cel mai des fiind haine largi pentru bărbați și chiar am văzut-o odată purtând ceva de genul unei uniforme militărești.

În sală se auzi un suspin ironic, la care nu am reacționat, dar am simțit că vine di partea domnului în costum. Privind-o cu un zâmbet incomod pe doamna dirigintă Amelia, am încercat să descos situația.

-Ați putea oferi mai multe exemple ale comportamentului despre care ați vorbit anterior? I-am zis, urmărind cum fața i se luminează așteptând anume această replică din partea mea.

- Sigur, domnule Miron. Drept exemplu pot folosi discuția mea publică cu ea în care am abordat într-un mod delicat modul în care se îmbracă, ca să primesc drept răspuns o replică foarte obraznică la adresa mea, mai precis, Cătălina mi-a zis că eu ar trebui să îmi schimb garderoba, pentru că acum ... citez, "aduce a costum de îngropăminte", după care Cătălina a transmis în secret o scrisorică prin clasă care zicea următoarele – ”...rezultatul căsniciei dintre Amelia și soțul ei, egal spiritul de îngropăminte al garderobei sale”

La aceste destăinuiri, sala nu a reacționat la fel de vioi ca și data trecută, în schimb am auzit un țîțîit mustrător de la cineva din spatele clasei. 

- Domnule Miron, nu vreau să mă implic în situația dumnevoastră familială, dar am vaga impresie că fata dumnevoastră are niște preconcepții eronate despre căsnicie și feminitate, înafara faptului că nu are simțul disciplinei și respectului față de maturi. Ce ați dori să comentați în legătură cu asta?

Mi-am făcut curaj și am zis:

-          -  Cătălina are cincisprezece ani și se îmbracă ca Billie Eilish. Asta este stilul de îmbrăcăminte pe care îl preferă acum, și nu am îndrăznit niciodată să o mustrez în legătură cu asta. În ce privește dezbaterile în care se implică des, pot spune că există o doză de greșeală din partea mea, pentru că de la o anumită vreme noi doi nu mai facem dezbateri despre cultură, artă sau societate așa ca înainte când era mai mică. Faptul că nu dorește să își scrie temele pentru acasă într-o agendă ține de organizarea ei personală ca adult. Dacă ea preferă să facă semne de carte ori să încercuiască cu creionul exercițiile pe care le are de făcut - este doar o formă individuală de organizare, pe care, iarăși, nu am cum să i-o reproșez. Și în cele din urmă, ținând cont de abordarea publică și delicată referitoare la modul în care se îmbracă, Cătălina nu a făcut decât să își expună părerea ei personală într-un mod copilăresc, fiind atacată de către un adult.

-          -  Dar cum puteți spune așa ceva?

Aud o replică din sală, este chiar doamna de lângă tipul îmbrăcat în costum:

-         -  De unde știe fata dumnevoastră despre problemele de căsnicie? Este ceva învățata de acasă cu siguranță.

-          - Îmi cer scuze dragă doamnă, nu vă cunosc numele. Eu și soția mea am avut o căsnicie minunată, observațiile fiicei noastre pot fi de o altă natură. Le zic în timp ce mă întreb în gândul meu dacă am dreptate.

-          -  Eu niciodată nu am înțeles moda asta la fete. Îmbrăcămintea băiețească duce la un comportament băiețesc și apoi apar și alte probleme, dacă înțelegeți la ce mă refer?

-        -  Dacă vă referiți la orientarea sexuală, pot să vă zic cu încredere că lui Billie Eilish îi plac băieții de vârsta ei chiar dacă poartă haine largi.

-        -  Fetele trebuie educate din fragedă copilărie, domnule Miron. Dacă le scapi din frâu cât sunt copile, este mult mai dificil să le îndrepți pe calea cea dreaptă în adolescență. Îmi zice iar doamna olimpicei la matematică.

-       -   Eu am fost mereu mai severă cu Maria în legătură cu ținuta ei școlară, pentru că știu că disciplina educă oamenii, iar rezultatele se văd pe față, ceea ce nu putem spune despre fiica dumnevoastră. Eu ca președintă a consiliului de părinți sunt la curent cu situația dumnevoastră familială și cu succesele Cătălinei probabil mai bine decât dumnevoastră, pentru că nu v-am vazut prezent la alte adunări școlare. Știu că ați educat-o singur și că probabil i-a lipsit mereu influența feminină, ceea ce explică și comportamentul ei băiețos.

Un nod mare începuse să mi se ridice în gât, mare cât dorința de a ține piept unor acuzații sexiste din partea unei femei crescută între niște rigori despre care vorbea vizual doar ținuta ei sobră. Corul de șoapte între femei scăpa frânturi de cuvinte dintre care am reușit să deslușesc doar ”leucemie acută”. Mi-am dat seama că această capcană mi-a fost întinsă din timp, mă cunoșteau toți din acea sală și eu nu îi cunoșteam pe nimeni dintre ei, poate din acest motiv am continuat să vorbesc.

-          - Nu cred că educația pe care i-am oferit-o Cătălinei ca un singur părinte are legătură cu alegerile sale de a-și manifesta feminitatea în orice mod preferă ea. Am întâlnit în cariera mea multe femei, actrițe, antreprenoare, artiste care preferau să poarte cămăși sau costume unisex, (mi-am aruncat privirea către tipul îmbrăcat la costum), și asta nu a însemnat niciodată că ele își neagă feminitatea, din contra, asta le accentua ideea puterii lor feminine, ca să nu vă mai spun că feminismul nu transformă fiecare femeie în cineva care urăște bărbații sau cineva care place femeile în schimbul bărbaților. 

Sala se aprindea tot mai mult în foșnete. Mi-am strâns ultimele picături de rațiune și am hotărât că trebuie să le ofer ceea ce așteaptau. Le-am zis mulțumesc că mi-au deschis ochii la ce se întâmplă cu fiica mea, am așteptat calm să se termine adunarea, mi-am luat rămas bun și am plecat. Ieșind afară pe ușă am aruncat o ultimă privire să văd toate aceste femei care arătau ca o adunătură de membri de partid, încuviințând la ordinele doamnei diriginte și încercând să ia notițe din când ca să nu uite ceva important în drumul lor până acasă.

Pe scările școlii mi-am aprins o țigară, nu mă lăsasem de fumat definitiv, le păstram pentru aceste ocazii. Am tras un fum, privind cum părinții se strânseseră în bisericuțe în curtea școlii să continue discuțiile de mai înainte, și mi-am zis în gândul meu că sunt un părinte singur, un tată care educă o femeie liberă. 

Iluzia Călătoriei

                                                          

Prietenul meu a văzut toată lumea. Când ies cu el la o bere îmi povestește dese ori despre peripețiile lui din Thailand unde prinsese un crab de doi metri de unul singur și încercase pentru prima oară surfingul. Îmi povestește aceleași istorioare despre statul seara în fața focului cu niște necunoscuți, iar eu zâmbesc ascultându-l iar și iar, mulțumidu-mă cu sclipirea din ochii lui.

E fericit, de fiecare dată când îl văd scufundat în amintiri, ceva din interiorul lui prinde viață și moare odată ce e readus la realitate. Nu știu cum să am grijă mai bine de el, lăsându-l să plutească fercit în amintiri sau încercând să îl fac mai optimist în această realitate.

După toate momentele pretrecute în libertate, orașul îi dă senzația unei cuști pentru animale – cu cât mai des își aduce aminte despre călătoriile sale, cu atât mai mult detestă acest oraș în care oameni locuiesc doar pentru a face bani, ”Asta nu e viață”, zice el, ”Asta e rutină”. Mă privește cu apatie când îi vorbesc despre galeriile de artă și locurile încă nedescoperite, despre cafenelele mișto și localurile ascunse de ochii lumii în care poți descoperi o altă istorie a acestui loc. Tot ce contează pentru el este libertatea și senzația aia ca în Vama Veche, unde oamenii sunt deschiși și liberi, gata să se apropie de tine în orice moment, unde, precum spune el, este mult mai ușor să ai o conexiune cu cineva.

Ce să fac, îi zâmbesc dar în sinea mea îl judec, poate că sunt un om rău pentru că îmi ofer luxul de a gândi chestii neplăcute despre oameni plăcuți. Îi zâmbesc și nu îi spun niciodată că îl consider un mic laș. Micul laș, trebuie să îi schimb numele în telefonul meu în ”micul laș” și să îl las să mă sune odată de față cu mine ca să afle ce gândesc despre el. Cred că s-ar supăra, dar macar și-ar da seama ce i se întâmplă.

El crede că a aflat ce înseamnă să trăiești cu adevărat, în locurile unde oamenii sunt mai liberi să fie ei, în locurile unde oamenilor nu li se mai spune cine trebuie să fie. Afară din oraș, afară din țară, afară din poziția ta de contabil, manager, vânzător, consultant oricine ai fi. Afară din toate aceste rigori ce îți subjugă personalitatea, tu nu mai ești colegul de muncă sau șeful sau iubitul cuiva, într-o vacanță cusută cu explorări tu ești ceva nou.

Evadare, asta se numește evadare. Când nu mai vrei să fii cine ești, locurile noi te lasă să iei o pauză de la efortul tău continuu de a fi cineva. Junglele și orașe străine te pot îmbăta ușor în briza unei vieți emancipate de rutina socială, unde tu nu mai ești un sclav ci doar un trecător. Totul este temporar, nimic nu este garantat, lucrurile lipsite de sens au rămas în oficiu. Asta dita-i viață!

Nu. Aș vrea ca ”Micul meu laș” să știe că asta nu este viața ”reală” precum o numște el. Viața reală este toată viața. Viața poate deveni mai mult sau mai puțin reală dacă mediul tău îți oferă această șanșă sau dacă tu lupți să o câștigi. Viața reală nu începe acolo unde ți-ai abandonat responsabilitățile, ea începe acolo unde ai început să înveți cum să jonglezi cu ele construind ceea ce vrei să fie viața ta.

Iluzia călătoriei, iluzia pribegiei este foarte dulce și ademenitoare, ca o amenezie, o risipire a întregului sistem, o existență între micile detalii cotidiene din lumea altor oameni. Nu mai e nevoie să muncești din greu pentru o imagine sau niște agonisiri, fie ele materiale sau puțin palpabile (competențe, abilități, experiență). Nu mai e nevoie să adormi în unele nopți cu gândul că nu știi cum ai putea să realizezi ceva mai mult sau cum ai putea să te găsești pe tine însuți. Practic, lupta pentru tine însuți este anulată de ideea că nu mai e nevoie să lupți, ci ar fi mai ușor să dai bir cu fugiții undeva unde presiunea socială să nu te mai strângă în unghiuri tot mai înguste la fiecare colț de stradă.

Micul meu laș crede că pribegia este viață și lupta pentru tine însuți într-un sistem de oameni demotivați nu este viață. Dar nu i-am spus că și lupta este o viață. Da. Atât mi-aș fi dorit să știe micul meu laș. I-am înregistrat așa numele în telefonul meu și acum aștept să mă sune.