Saturday, October 19, 2013

Textual description of firstImageUrl

Un pescăruş în oraş.

                                                                                                            

Zbura dinspre mare, zicea că vrea să vada lumea, în sfîrşit...Era entuziasmat la culme când îşi imagina o altă împrejurime decât cea pe care o văzuse până acum.Mare îl plictisea, era prea întinsă şi sărată,atât de mare şi în acelaşi timp atât de îngustă încât nu mai avea ce să cunoască din ea,sau cel puţin, aşa credea el.

Se izbi din întâmplare de un zid şi îşi pierdu niţel echilibrul ca să poată constata în continuare că era o clădire atât de înaltă încât ar fi putut crede că ,acolo sus, pe acoperişul ei nu mai există oxigen.

Era acolo unde îşi dorea, în inima acelei aglomeraţii urbane ce urma să îi deschidă particularităţile unei noi lumi, unei alte vieţi, altui univers.Aici aerul ,însă, părea mai greoi, mai sumbru,acel aer pe care îl inspiră o mulţime de oameni şi îl expiră schimbat,plin de senzaţii personalizate de lumile lor interioare.Aici aerul era plin de griji, preocupări,deznădejdi ,resemnări,intrigi,invidii,indiferenţă ,şi mult prea puţin, de speranţe.Îi vedea de sus,pe ei,oamenii, de acolo de la înălţimea sa el visa să poată fi asemeni lor,să aibă parte de aceleaşi lucruri plictisitoare pe care le fac ei zi de zi, considerîndu-le frumoase.Trecători grăbiţi de grijile lor, vânzători la tarabe, şoferi obosiți, lucrători în construcţii, mame şi copii,tineri îndragostiţi,vagabonzi şi cerşetori, el ar fi fost bucuros să fie în locul oricărui dintre ei fără vreo pretenţie...el ,care ştia să zboare şi ei, care mişunau tulburaţi pământul fără a-şi oferi măcar un răgaz de a-l privi şi a-i admira splendoarea libertăţii pe care o posedă...

Atâta timp cât era doar o pasăre trebuia să comunice cu păsările. Ateriză, deci ,pe marginea unui havuz cu apă la care se îmbulzeau nişte porumbei. Îi salută în modul său nobil,ei ,însă, îl bruscară nedumeriţi scrutîndu-l cu priviri prostănace pentru o clipă,după care îşi continuară bălăceala în havuz.Pescăruşul nu îndrăzni să-i mai distragă din procesul lor gălăgios. Dar alături descoperi un cioroi care îl pândea pe la spate.
-Sunt cam nătângi,îi zise el.
-Porumbeii?
-Da, păsările astea proaste care nu ştiu nimic decât să umble în stoluri asemeni vrăbiilor, nu ştiu a se descurca de unii singuri,sunt mai proşti decât găinile, însă mereu găsesc ceva de mâncare.Nu îmi mai aduc aminte să fi văzut vreun reprezentant mai demn al rasei lor, dar bănuiesc că există şi alţii mai puţin proşti.
Pescăruşul îl privi bănuitor, zicîndu-şi în sinea lui că cioroii nu sunt nici ei cele mai nobile pasări.
-Cum ai ajuns în oraş? Locul tău e pe mare.
Pescăruşului nu îi placea să i se spună unde este locul lui.Şi ce avea să îi răspundă, că a venit sa vadă oamenii? Cioroiului avea să îi pară amuzantă această intenţie,dar totuşi îi răspunse.
-Am venit să văd oamenii.
-Hmm,păcat că ei nu vor să te vadă.Eu însumi, sunt sătul de ei,mă disperă ...
-De ce?
-Aceleaşi obiceiuri,aceleaşi greşeli,aceleaşi moravuri peste tot,nu se mai schimbă, sunt şi vor rămâne nişte consumatori îngâmfaţi din toate timpurile.Ei nu sunt păsări, şi niciodată nu vor putea fi...

În acea clipă pescăruşul realiză cât de prostească avea să îi pară cioroiului,dorinţa lui de a trăi măcar un pic, în pielea unui om.Se jenă să îi mărturisească şi asta.

-Eşti flămînd? Cred că ştiu unde putem să te hrănim.
Zburară catre un parc mare din apropiere,care părea mai mult să semene cu o rezervaţie naturală.Acolo era un mare iaz din care pescăruşul fu în stare să vâneze vreo doi peşti, aceşti peşti aveau şi ei alt gust, straniu, diferit.
-Nu te mira, aici peştii nu migrează, aici peştii nu sunt pescuiţi, aici ei trăiesc ca şi oamenii, limitaţi, folosind resursele de care dispun până mor.
-Aş vrea să fiu om măcar pentru o zi.
-Să fii om,.. pentru o zi aş fi vrut şi eu, însă nu pentru mai mult timp.
-De ce?
-Pentru că nu vreau să mă supun unor reguli absurde inventate de cineva şi să trăiesc cu dependenţa faţă de mijloacele acestea materiale pe care tot oamenii le creează pentru a li se supune lor. Oamenii iubesc să se supună cuiva, cu toate că nu recunosc asta şi iubesc să îi supună pe alţii.
-Dar oare nu îţi par frumoase aceste creaturi prin inteligenţa lor, prin emoţiile pe care pot să le trăiască?
-Îmi par, dar sunt în aceeaşi măsură de autodistructive pe cât de frumoase sunt.Nu îi privi cu încântare , căci puţini dintre ei te-ar privi cu încântare pe tine. Ei sunt prea sclavi lor înşişi ca să îşi ridice privirile spre frumuseţea intactă a unei păsări...
Pescăruşul rămase tăcut,corbul îşi luă rămas bun şi zbură spre alte cartiere...



     Trecuse timp,oraşul îi devenise casă,îi descoperi mârşăvia până în adâncuri.Îi era dor de mare,dar nu voia să se întoarcă. Aştepta ca vreodată cineva să îşi ridice privirea spre el şi într-o zi, din gloata mare de trecători care se îmbulzeau într-o direcţie, un tânăr se opri să îl admire. În ochii lui putea citi speranţa, probabil îşi dorea şi el să poată zbura. Planând, pescăruşul îşi zise în sinea sa:” Corbul nu avea dreptate, şi oamenii sunt păsări ,doar că păsările se ascund în prea puţini dintre ei....”