Zbura dinspre mare,
zicea că vrea să vada lumea, în sfîrşit...Era entuziasmat la
culme când îşi imagina o altă împrejurime decât cea pe care o
văzuse până acum.Mare îl plictisea, era prea întinsă şi
sărată,atât de mare şi în acelaşi timp atât de îngustă încât
nu mai avea ce să cunoască din ea,sau cel puţin, aşa credea el.
Se izbi din întâmplare de un zid şi îşi pierdu niţel echilibrul ca să poată constata în continuare că era o clădire atât de înaltă încât ar fi putut crede că ,acolo sus, pe acoperişul ei nu mai există oxigen.
Era acolo unde îşi dorea, în inima acelei aglomeraţii urbane ce urma să îi deschidă particularităţile unei noi lumi, unei alte vieţi, altui univers.Aici aerul ,însă, părea mai greoi, mai sumbru,acel aer pe care îl inspiră o mulţime de oameni şi îl expiră schimbat,plin de senzaţii personalizate de lumile lor interioare.Aici aerul era plin de griji, preocupări,deznădejdi ,resemnări,intrigi,invidii,indiferenţă ,şi mult prea puţin, de speranţe.Îi vedea de sus,pe ei,oamenii, de acolo de la înălţimea sa el visa să poată fi asemeni lor,să aibă parte de aceleaşi lucruri plictisitoare pe care le fac ei zi de zi, considerîndu-le frumoase.Trecători grăbiţi de grijile lor, vânzători la tarabe, şoferi obosiți, lucrători în construcţii, mame şi copii,tineri îndragostiţi,vagabonzi şi cerşetori, el ar fi fost bucuros să fie în locul oricărui dintre ei fără vreo pretenţie...el ,care ştia să zboare şi ei, care mişunau tulburaţi pământul fără a-şi oferi măcar un răgaz de a-l privi şi a-i admira splendoarea libertăţii pe care o posedă...
Atâta timp cât era doar o pasăre trebuia să comunice cu păsările. Ateriză, deci ,pe marginea unui havuz cu apă la care se îmbulzeau nişte porumbei. Îi salută în modul său nobil,ei ,însă, îl bruscară nedumeriţi scrutîndu-l cu priviri prostănace pentru o clipă,după care îşi continuară bălăceala în havuz.Pescăruşul nu îndrăzni să-i mai distragă din procesul lor gălăgios. Dar alături descoperi un cioroi care îl pândea pe la spate.
-Sunt cam nătângi,îi
zise el.
-Porumbeii?
-Da, păsările astea
proaste care nu ştiu nimic decât să umble în stoluri asemeni
vrăbiilor, nu ştiu a se descurca de unii singuri,sunt mai proşti
decât găinile, însă mereu găsesc ceva de mâncare.Nu îmi mai
aduc aminte să fi văzut vreun reprezentant mai demn al rasei
lor, dar bănuiesc că există şi alţii mai puţin proşti.
Pescăruşul îl privi
bănuitor, zicîndu-şi în sinea lui că cioroii nu sunt nici ei
cele mai nobile pasări.
-Cum ai ajuns în oraş?
Locul tău e pe mare.
Pescăruşului nu îi
placea să i se spună unde este locul lui.Şi ce avea să îi
răspundă, că a venit sa vadă oamenii? Cioroiului avea să îi pară
amuzantă această intenţie,dar totuşi îi răspunse.
-Am venit să văd
oamenii.
-Hmm,păcat că ei nu vor
să te vadă.Eu însumi, sunt sătul de ei,mă disperă ...
-De ce?
-Aceleaşi
obiceiuri,aceleaşi greşeli,aceleaşi moravuri peste tot,nu se mai
schimbă, sunt şi vor rămâne nişte consumatori îngâmfaţi din
toate timpurile.Ei nu sunt păsări, şi niciodată nu vor putea
fi...
În acea clipă pescăruşul realiză cât de prostească avea să îi pară cioroiului,dorinţa lui de a trăi măcar un pic, în pielea unui om.Se jenă să îi mărturisească şi asta.
-Eşti flămînd? Cred că ştiu unde putem să te hrănim.
Zburară catre un parc
mare din apropiere,care părea mai mult să semene cu o rezervaţie
naturală.Acolo era un mare iaz din care pescăruşul fu în stare să
vâneze vreo doi peşti, aceşti peşti aveau şi ei alt
gust, straniu, diferit.
-Nu te mira, aici peştii
nu migrează, aici peştii nu sunt pescuiţi, aici ei trăiesc ca şi
oamenii, limitaţi, folosind resursele de care dispun până mor.
-Aş vrea să fiu om măcar
pentru o zi.
-Să fii om,.. pentru o zi
aş fi vrut şi eu, însă nu pentru mai mult timp.
-De ce?
-Pentru că nu vreau să
mă supun unor reguli absurde inventate de cineva şi să trăiesc
cu dependenţa faţă de mijloacele acestea materiale pe care tot
oamenii le creează pentru a li se supune lor. Oamenii iubesc să se
supună cuiva, cu toate că nu recunosc asta şi iubesc să îi supună pe
alţii.
-Dar oare nu îţi par
frumoase aceste creaturi prin inteligenţa lor, prin emoţiile pe care
pot să le trăiască?
-Îmi par, dar sunt în
aceeaşi măsură de autodistructive pe cât de frumoase sunt.Nu îi
privi cu încântare , căci puţini dintre ei te-ar privi cu încântare
pe tine. Ei sunt prea sclavi lor înşişi ca să îşi ridice
privirile spre frumuseţea intactă a unei păsări...
Pescăruşul rămase
tăcut,corbul îşi luă rămas bun şi zbură spre alte cartiere...
Trecuse timp,oraşul îi
devenise casă,îi descoperi mârşăvia până în adâncuri.Îi era
dor de mare,dar nu voia să se întoarcă. Aştepta ca vreodată
cineva să îşi ridice privirea spre el şi într-o zi, din gloata
mare de trecători care se îmbulzeau într-o direcţie, un tânăr
se opri să îl admire. În ochii lui putea citi speranţa, probabil
îşi dorea şi el să poată zbura. Planând, pescăruşul îşi
zise în sinea sa:” Corbul nu avea dreptate, şi oamenii sunt
păsări ,doar că păsările se ascund în prea puţini dintre
ei....”