Viața pe orizontală - Part II

                                                                  

Dar mi-a trecut treptat. Am avut nevoie însă de ceva timp să cobor de pe umerii mei povara înțelepciunii cu care mă onora propria mea minte. A fost nevoie să treacă ceva timp ca să mă pot urâ mai puțin pentru mintea mea și să scad câteva nivele de superioritate în atitudinea mea față de cei care nu înțelegeau, nu se întrebau sau nu gândeau. Pentru cei din urmă a fost nevoie de mai mult timp. Și așa cum eu încercam să scad în nivele, cineva din micul meu oraș încerca să crească. Iar asta o descoperisem când din întâmplare sau nu, dădu-sem o fugă până acasă nu știu pentru ce treburi, când încă eram în facultate.

Ca deobicei, vizitele mele acasă trebuiau să se încheie cu o întâlnire de grup cu foștii mei colegi de liceu și de data aia nu făcusem nicio excepție. Țin minte cum ieșisem în acea seară și eram la faza ”hai să gasim unde să stăm”. Precum se știe, statul la un pahar de ceva este mult mai plăcut după ce timpul vă aduce acolo de unde ați pornit. Și atunci mă apucasem să umblu cu Crina pe drumurile alea bine cunoscute în căutarea unui loc mai bun de stat pentru că ea ajusese prima printe cei întârziați la locul întâlnirii stabilie de lângă monumentul lui ”Ștefan cel Mare” în timp ce alții urmau să vină, ca deobicei. Mai invitasem o prietenă care era și ea pe acasă cu treburi și în drum spre așa zisa noastră cafenea de stat, mai întâlnisem un coleg care fusese într-o clasă paralelă cu noi la liceu și care era și el cu cineva. ”Bună, bună. Ce cauți aici? Ai tras pe acasă? Nu te-am văzut de aproape doi ani.” ”Da, uite am venit cu niște treburi. Voi văd că ați ieșit în oraș în doi. ” ”Da, perechea noastră dintoteadeauna.” spuse el pe un ton ironic dar călduros, uitându-se câtre amicul său. I-am răspuns cu un zâmbet și pentru că eram într-o dispoziție bună m-am gândit că nu ar strica să îi invit să stea cu noi, chiar dacă nu am fost cine știe ce prieteni pe timpul liceului, plus că încă nu ne văzusem de vreo doi ani. ”Păi, noi am ieșit și noi puțin. Mai așteptăm să vină și alții. Voi nu vreți să să stați cu noi? Văd că nu e prea multă lume pe aici.”, cafeneaua era goală, iar în loc de lumina de la intrare era instalat un mic panou cu reclama ”Orange”. Apucaseră să vândă cartele telefonice de reîncărcare în acest bar/cafenea, nemaivorbind de toate prafurile de spălat și alte produse casnice adăpostite în altă secțiune interioară.  ”Se descurcă cum pot...”, mă gândisem eu. Îl invitasem să stea cu noi pe tip și acum speram să nu accepte, mă gândeam că nu vom avea ce să ne spunem și știam că și el își dă prea bine seama. El însă îl privi întrebător pe bunul său amic și ăla zise parcă înseninat la față ”De ce nu?!” de parcă se surprinse pe sine însuși. Și eu surprins precum era și el am zis , ”Bine, dar să alegem o masă mai mare la terasă, ca să încapă mai multă lume”. Zis și făcut, alesesem masa de lângă veceu. Ce putea fi mai bun – nimic când dispoziția mea cerea insitentă o bere sau poate două, trei.

Ne-am înțeles să mergem să comandăm niște băuturi. Eu mi-am luat o bere ”Chișinău”, pentru că îi duceam dorul. Tipul își luase un suc ”Capi” și eu mă simțisem prost că trebuie să beau singur. ”Nu bei o bere cu mine?” ” Nu”, zice ”Nu am băut alcool de vreo opt luni”, ”Bună treabă, ești la vreo dietă ceva?” ”Nu” zise el dinnou, cu un aer incomod pe care nu îl băgasem în seamă, ”... de la o seamă de vreme nu mai văd niciun sens în asta”. Nu am mai insistat, părea că curiozitatea mea îl enerva nițel. Am coborât la terasă unde eu cu buna mea dispoziție am început să dezgheț atmosfera. Cred că o dezghețam mai degrabă pentru mine decât pentru cei din jurul meu, dar sigur fetele erau fericite să mă re-vadă, punându-mi o grămada dea întrebări despre ce vreau să fac și ce am făcut. Mai mult decât toți mă întreba Crina, cu Sandu mă salutasem când coborâsem, toți începuseră treptat să alunece în faza discuțiilor în perechi. Eu mă amețisem și tot insistam ca tipul de la masă cu noi să își ea și el o bere, până când îmi zise ”Tu chiar nu te saturi să îmi tot propui alcool? Nu vei reuși. Las-o baltă.” Ceva dădea semne că urmează o discuție din alea care îmi plac mie, neașteptată, deschisă și poate irepetabilă. ”Dar ce ai, te văd așa trist” îi spusesem de parcă îmi păsa atât de mult de un om cu care avea să beau un pahar de bere doar în seara asta și apoi avea să îmi văd de drum. ”Nu este nimic. Doar stau un pic pe gânduri.” Opa, gândesc era un cuvânt nou pe aici. Din acel punct discuția parcă escalase într-o direcție de care nu puteam bănui când îmi comandasem prima bere. Tipul începuse să vorbească despre cărțile pe care le citise recent, despre niște filme documentare, niște ipoteze și alte chestii la care se gândea chiar în momentul de față. Atunci parcă se întâmplase un alt moment de revelație pe care îl simțisem în legătură cu cineva pe care îl catalogam în diferite moduri. Pentru o clipă începuse să îmi placă ce spunea, provocând opinii din partea lui în legătură cu temele cu care deviam aruncându-i-le pe masă ca niște cărți de joc. El însă le lua și le citea așa cum cosidera el mai bine. ”Eu văd că voi băieți ați început să gândiți”. Am spus-o și pe asta, pe tonul ala superior și un pic indiferent, mai mult din cauza băuturii. ” Și tu ai început să o faci mai devreme, nu-i așa? ” îmi răspunsese el, ”Poate că da” i-am zis. ”De asta cred că mulți nu te înțeleg. Ești conștient de asta, nu-i așa?”, l-am privit amețit și am zâmbit triumfător zicând ”Da, sunt conștient și nu îmi pasă.” ”Dar nu cred că faci bine, așa vei pierde mulți oameni. Uneori trebuie să vobești limba altora ca să îi faci să înțeleagă. Vei pierde mult, dar vei obține și altceva în schimb”. L-am privit îndelung și i-am zis, ”Nu. Nu cred că trebuie să cobor la nivelul nimănui. Eu nu am nevoie de oameni mai proști decât mine alături, am nevoie de oameni mai buni. Iar ei cu siguranță vor putea să înțeleagă ce vorbesc. Dar îmi pare foarte bine că ați început în sfârșit să vorbiți despre lucruri care contează. De când se întâmplă asta cu voi?” ”De vreun an”. Îmi zise amicul lui. ”Foarte bine! Ar trebui să vorbiți despre ce gândiți cu adevărat mai des!” ”Da, noi niciodată nu facem asta.” Crina îmi aruncase și ea o replică din capul mesei, ”Hey, terminați cu discuțiile astea!” ”De ce să termin? Eu nu vreau să termin. Eu vreau să vorbesc despre orice vreau eu. Niciodată nu v-ați gândit la asta? Puteți vorbi despre orice!” ” Da! Putem vorbi despre orice. Ai dreptate! O facem prea rar sau niciodată.” Amicul tipului mă încurajă cu aceeași expresie cu care acceptase propunerea mea de la începutul serii, surprins și parcă mai deschis decât era înainte.

Localul se închidea și a trebuit să mergem în altă parte. Am luat-o încet spre ieșirea orașului. Toți erau în perechi și vorbeau. Eu mai răspundeam amețit și totuși fericit parcă. Era unul din momentele alea în care îmi spuneam ”Asta e, se întâmplă iar, asta e clipa vieții tale – trăiește-o!”. Țin minte cum am ajuns lângă o benzinărie. Eu îmi luasem o bere. Marius își luase iar apă și vorbea cu Sandu despre ceva ”filosofic” poate, fără să fi consumat alcool. Crina iar le aruncase o replică, ”Ce e cu filosofia asta? Terminați odată că nu v-ați îmbătat, cred!”, ”Nu este filosofie”, îi răspunse Marius ”... filosofie este altceva. Uite în dicționar să vezi ce înseamnă.”

Mă simțeam cel mai împlinit om după această replică. Tipul ăsta încercase să coboare și el acolo unde credeam că fusesem doar eu. Dar atunci eram destul de conștient ca să îmi pot da seama că sunt o gramada de-a oameni în lumea asta cărora le place să gândească. Atunci nu îmi rămânea decât să admir luna care se vedea atât de clar și pașnic pe cerul senin, stând pe o bancă pusă parcă intenționat pentru discuții de genul lângă acea benzinărie de la capătul orașului. Să inspir și să expir în sfârșit, auzind cum Marius îi predică lui Sandu, ”Fii ca apa, Sandule. Asta este destinația finală. Fii ca apa care poate lua orice formă...”

                                                 

Viața pe orizontală - Part I

Când stăteam culcat în patul meu și mă uitam în tavan – asta era momentul zilei mele pe care îl iubeam și îl uram cel mai mult. Aveam nevoie de acest moment în ziua mea ca să îmi pot aduce aminte cine sunt și cine am fost până acum. Să rămân cu visele mele în singuratate și să visez cu ochii deschiși orice, să nu observ cum timpul se scurge printre pleoapele mele când clipesc hiptonizat uitându-mă în același punct ca o oiță bleagă. În acele momente simțeam cum încep să mă urăsc treptat, întâi pentru că mă mințeam peste fiecare jumătate de oră că mai stau câteva minute și mă scol din pat să fac orice, apoi pentru că în unele momente mâna mea se supunea prea mult forței de gravitație ca și cum greutatea întregului univers mi se adunase în palma deschisă către tavan și acum nu puteam să o mișc din loc. Și treptat începeam să mă urăsc pentru orice imagine care plutea în mintea mea, toate imaginile însă erau captivante ca niște filme pe care le cream live agățându-mi privirea de tavan ca de un ecran improvizat. Mă uram pentru că îmi plăcea să dispar din această lume reală și să ma scufund în patul meu, știam că nu este corect, aveam remușcări, mă uram și pentru alte lucruri, găseam o mie de lucruri pentru care să mă urăsc și mă uram până la lacrimi. Iar apoi plângeam – ca un martir, ca un erou, ca o jertfă, plângeam ca tot ce puteam să îmi închipui.

În micul meu oraș viața socială exista și avea intrigile sale pe care toți le luau în serios. Era important să știi cine și cu cine e în pereche sau să îți cauți o gașcă cu care să ieși, și parcă unele lucuri nu erau accesibile dacă nu te băgai în seamă cu cineva care deja avea o gașcă, ca ei să te placă și să te considere de al lor. Iar dacă asta se întâmpla, deja aveai cu cine sta în lumina slabă a felinarelor din centrul orașului și mânca semințe, mai puteai schimba o vorbă două sau puteai face planuri să ieșiți împreună într-o cafenea jegoasă, una mai populară printre puținele cafenele din acel oraș. Și dacă mergea bine de tot, după un pahar două de vin sau vodkă cumpărată de cineva aproape minor și consumată în grup – pe scările ”Centrului de Cultură și Tineret” sau pe malul râului din apropiere, cineva putea să lege o discuție extrem de ”filosofică” cu tine, fără să bănuiască ce înseamnă cuvântul ”filosofic”, povestindu-ți despre cât de dificile sunt relațiile și viața sau cum experiențele sale i-au împietrit inima la anii săi, oricâți avea, douăzeci, șapteșpe, treizeci. Și atunci când apucați să vorbiți, aia era, poate ieșeați și mâine și în altă zi și deja vă catalogați ca fiind ”împreună”, dacă ambii erați la curent cu asta. Viața aia era interesantă și avea sens pentru toți, mai puțin pentru mine care îmi stăpâneam cu greu disprețul față de oamenii cu care beam, beam și îi disprețuiam, ca și eroul principal din romanul lui J.D. Salinger ”De veghe în lanul de secară”. Dar precum se știe, alcoolul trezește sensibilitatea în unii dintre noi și sensibilitatea unora îi făcea să își dea seama că îi disprețuiam și atunci îmi mai întorceau câte o replică rebelă, dar nu aveau ce să facă decât să mă evite. Cred că doar pe la vreo cinșpe, șapteșpe ani am învățat să mă maschez așa încăt să fiu eu cel care îi înțelege, nu ei cei care mă înțeleg.

Țin minte odată ieșisem de ziua cuiva în unul din barurile alea împuțite și pline de fum care acum îmi aduc aminte foarte mult de puburile și cluburile Bucureștene până la interzicerea fumatului în locurile publice. Eram toți la o masă, comandasem niște băutură, totul era ca deobicei, unii se prefăceau că le este vesel, unii ziceau că trebuie să fie și din senin cineva începuse să spună ca nu s-a simțit bine astăzi – era omagiata. Mi se păruse că dăduse un ton diferit acelei seri cu prima replică pe care o zise, ”Îmi pare bine că ați venit la ziua mea și îmi pare bine că suntem prieteni”, simțeam cum toți se foiseră un pic, era ceva pe cale să exploadeze și eu abia așteptam. Dacă era pe cale cineva să zică ceva adevărat, ăla era momentul când puteam să savurez o destăinuire publică, din aia ca la teatru. Actorul se uită în sală și spune ”Sunt un imbecil, sunt un ratat, sunt un trist” ca și cum crede în asta, ca și cum este singur și își spune asta, dar nu este de fapt, îl văd toți și își aduc aminte cum își spuneau ei asta fiind singuri, sau sunt de acord cu el, ”Sigur că ești un imbecil, eu dacă eram în locul tău nu mă părăsea nevasta”... Așa deci, mai era un pas pănă acolo, ea își feri ochii și apoi reveni mișcată, ”Hey, ce e cu tine? Termină, e ziua ta!” îi spuse prietena ei de lângă ea. Chiar dacă era întuneric acolo, puteam să văd cum capul i se lăsase în piept și o lacrimă îi curse pe obraz, ”Mulțumesc că sunteți cu mine acum, doar că,... doar că uneori mă simt atât de singură” „Hey, termină, și eu mă simt așa, am avut și eu o perioadă de asta când eram acasă singură, tata nu știu pe unde era mereu plecat. Dar a trecut, hai lasă, acum este ziua ta trebuie să ne distrăm!” Nu știam să mă bucur sau nu, dar ăla era un moment de revelație pentru mine, acum puteam să zic și eu asta și am zis-o ”Și eu mă simt singur uneori. De fapt, noi toți suntem singuri.” Se uitaseră toți la mine ca și cum am vrut să o liniștesc, când eu îmi doream să înceapă să vorbească toți despe cum se simt și să vorbim așa vreo jumate de oră numai despre singurătate. Dar cineva o înveselise și deja seara noastră începea să se mute în faza ”hai să mergem afară și să urlăm pe străzi înainte să mergem acasă”, ceea ce și făcusem.

Mă mai gândisem la astea ceva timp pe atunci, știu că îmi plăcuse reacția ei și parcă îmi părea mai simpatică. Îmi spuneam că am ajuns să văd și oameni reali sau oamenii nu sunt chiar atât de răi și pot fi reali când vor. Ea însă plângea de fiecare dată când se îmbăta și atunci asta era doar un efect secundar al băturii, cel puțin așa credeau toți. Dar acum îmi dau seama că nu era bine, nu era bine în felul ei și mă gândesc că la ea acasă se culca și ea pe patul ei și se uita în tavan, sau poate o facea altfel. Știu că atunci când părinții îi cumpăraseră un computer a devenit atât de dependentă de rețelele de socializare, de toți oamenii aia cu care vobea pe skype, pe care îi aștepta să îi scrie, încât petrecuse mai mult de 24 de ore în fața computerului și i se înroșise un ochi. Era și amuzant și trist în același timp cand mamă-sa îmi spuse, ”Vezi, dacă te iei după capul Crinei vei avea și tu așa ochi, v-am spus să nu stați atâta la calculator!” ”Eu nu stau așa mult” i-am răspuns, cred că nu o făceam doar pentru că computerul meu era mai prost, nu aveam destulă răbdare și nici nu aveam un loc comfortabil în care să stau la fel ca ea, stateam pe un scaun adus de la bucătărie.

Țin minte asta, cum aveam treișpe apoi paișpe, cinșpe, șaișpe, șapteșpe, optișpe ani și fiecare dintre noi se simțea singur. Singur nu era tot, era și inutil, urât, neînțeles și alte chestii. Și cred că toate începuseră de la o anumită vreme când să te trezești dimineața nu mai era atât de vesel. Simțeam că realitatea începea să mă preseze cu primul cântat al cocoșului, sau mai degrabă când auzeam zgomote în bucătărie. Exact, totul deviase din momentul în care diminețile erau ca o sentință la viață. Nu știam ce dracu se întâmplă, totul avea sens și nu avea. Mă gândeam la tot felul de soluții pentru așa zisa mea existență, nu știam ce sens are viața, încercam să înțeleg, analizam asta ore în șir, îmi puneam tot felul de întrebări pe care voiam să le discut cu alții, dar pe nimeni nu îl interesa asta, iar capul meu ceda de prea multe ori lăsând gura să vorbească, să dezbată orice idee până în cele mai mici detalii. Unii mai stăteau de vorbă cu mine uneori pe teme din astea, doar până apucam replica ”Ou, stai că deja mă doare capul, nu mă pot gândi la asta”. Atunci le testam limita și eram și mândru și mă uram în același timp că limita mea era alta și poate că nu existau oameni în lumea asta care să o treacă împreună cu mine și să se întoarcă înapoi teferi, neinfluențați de tonul depresiv al discuțiilor existențiale sau dacă ar fi fost influențați măcar să nu le pară rau așa cum nu îmi părea mie, să fie acolo de dragul ideii așa cum eram eu. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că viața nu are sens, dacă aș fi auzit pe cineva care să îmi spună asta atunci, dacă aș fi auzit pe cineva care să îmi spună: ”Hey, amice, eu am fost acolo și ăsta este răspunsul la întrebările tale - nu se merită să îți consumi spiritul de dragul unor idei, să te scufunzi în tine de atâtea ori și să ieși tulburat de acolo. Totul are sens și nimic nu are. Condiția ta actuală nu ești tu, tristetea ta nu ești tu, excesul de emoții nu înseamnă să îți asculți inima! Ieși din pielea ta și fă o plimbare și când te întorci nu te mai uita la tine, privește înafară. Prea mulți privesc în interior când lumile noastre sunt prea mici. Extinde-ți lumea cunoscând ce este înafară. Dispoziția ta nu trebuie să dicteze comportamentul tău, ea este ca un al șaptelea simț pe care trebuie să îl cunoști și să înveți să îl stăpânești” poate nu l-aș fi ascultat, din cauza nevoii mele de sacrificare în numele a ceva mai important decât mine sau poate aș fi auzit câte ceva din ce avea să îmi spună doar pentru că el a fost acolo după limită, unde credeam că fusesem doar eu, deocamdată...