Petrecere stil anii 90 (partea a doua)

Alec se mutase în California pe cont propriu, fapt cu care se mândrea în secret. Când venise avea doar douăzeci și cinci de ani și ceva experiență într-o poziție de management. Mai lucrase pentru firmele din afară încă fiind în țară și visa ca într-o bună zi să se poată muta în ”cel mai pefect oraș din lume”, precum îl botezase el după prima lui vizită în state. În prima lună locuise la un un prieten care nu îi ceruse niciun ban pentru cazare, ca în luna viitoare să își găsească de îndată primul lui job într-un start-up local. Tipul la care locuise îi spusese că este norocos, nimeni dintre românii veniți aici nu își putuse găsi un job în prima lună atât de ușor. Alec pășea spre orice aventură cu mintea deschisă către eșec sau câștig, în calea lui nu exista frica dezamăgirii, ci doar sentimentul de entuziasm imens pentru noutate – experiența era tot ce conta pentru el și norocul îl iubea anume pentru asta.

Dar toate planurile precum se știe sunt schimbate de realitate, și când se întâmplă să te confrunți cu ea, contează cât de mult vrei să te ții de ideea ta originală sau cât de multe ești în stare să cedezi ca să supraviețuiești. Când abia se mutase în California avea alte planuri, își imagina că va ajunge să deschidă firma lui la un moment dat și să ofere alte tipuri de servicii. Voia să inventeze un produs absolut nou pe piață, se gândea la o aplicație care să selecteze muzica într-un playlist, bazându-se pe un mic chestionar despre preferințe muzicale ale fiecărui utilizator. ”Spotify deja exista pe vremea aia și era destul de greu să concurezi cu ei”, se îndreptățea el acum în discuțiile despre visele lui antreprenoriale din trecut.

Viața de start-up era amuzantă, lucra cu o grămada dea oameni mișto, purta tricouri cu Led Zeppelin și pantaloni scurți la birou și asculta muzică în căști la maxim când se apropiau deadline-urile. Era tipul ăla cu o mie de idei, una mai strălucită decât alta dar mereu prea optimiste, precum îi spuseseră la noua lui poziție de manager. Până la urmă se mutase dintr-un start-up într-o companie mai mare ca să se poată pune bine pe picioare - pe atunci credea că pentru antreprenoriat ai nevoie de relații.

Însă noua companie însemna responsabilitate și responsabilitatea devenise ceva lipsit de amuzament, căpătând un ton serios și masculin. Toții șefii lui, care erau trei la număr, se îmbrăcau mereu la costum și ofereau credite de încredere doar pentru rezultate reale. Odată mutat la noua companie, posibilitatea devenise ceva irelevant, tot ce conta erau rezultatele, și toți le căutau undeva – înafară, în presă, în jurnale de business, în studii de caz, la competitori. Din tipul care purta pantaloni scurți la birou, Alec se transformase încet în tipul care poartă mereu cravată și merge pe la evenimente de networking în weekend.

Ceva timp în urmă era pe cale să plece din bucătărie, însă schimburile de repleci continuau în același ritm - lent și ademenitor, ”o face intenționat”, se gândi el, dar nu îndrăzni să opună rezistență, se resemnă cu ideea că poate pur și simplu să îi placă compania cuiva, ”încă cinci minute”, își zise. 

Între timp, Sofia își băuse primul pahar de wiskey în argumentul cu ”domnul profesor”, după care urmă al doilea, motivat de intenția ei grăbită de a-i demonstra ceva de care încă habar nu avea dar își dorea să afle. Cu același zâmbet politicos care începea să îi plutească pe față, înșfăcă sticla încercând să își picure, de data asta mai puțin în pahar.

- Lasă-mă să îți torn eu. Dacă te îmbeți, măcar să dai vina pe mine, îi spuse tipul cu perucă neagră și îi luă sticla de wiskey, umplându-i iar paharul pe un sfert.

- Nu mă îmbăt așa ușor cum crezi, îi lansă ea în față prima replică insolentă, continuând, ”Știi, mă uit la tine și îmi aduci aminte de cineva.”

- Oare de cine?

- Nu știu, tu.. ai peruca asta stranie. Știi că ești unicul om de la petrecere care poartă perucă?

Sofia simți cum tonul i se schimbă în unul cât se poate de obraznic, neînțelegând de unde iese această voce absolut străină firii sale. ”Ah da, wiskey, ... nu am voie să beau tărie”, își aminti uitându-se într-un ochi în pahar, apoi mișcându-și ochii în sus, către tipul cu nasul mare, încercă să producă vestitul ei zâmbet elegant, schimonosit într-un colț de gură.

- Face parte din costum.

- Costumul babei cloanța? Surâse ea ironic.

- Să zicem că da. Și tu, ai venit direct de la muncă sau totuși te-ai deghizat în cineva?

- Huh, sughiță Sofia indignată - dacă vrei să știi, este vestitul costum galben în carouri din Clueless. Dar cred că cineva ca tine nu este capabil să înțeleagă rafinamentul pe care îl oferă această ținută unei fete, în aparență, naive.

Tipul cu perucă trase un fum, calm, întorcându-se către ea, și îi spuse cu blândețe, ca un părinte care încearcă să-și împace copilul capricios. 

- Fata în aparență naivă poate demonstra rafinament în orice alt costum – pentru că niciun costum nu o va face să arate mai rafinată decât este cu adevărat, zâmbi o clipă pe sub nasul lui mare, după care continuă să fumeze liniștit, susținându-și poziția corpului întors către ea pe jumătate. 

Sofia își retrase privirea spre pahar petru o clipă, ca să facă o scurtă analiză a unui compliment de care încă nu era pe deplin sigură. Își ridică ochii, de data asta parcă vinovată. 

- Dacă vrei să știi, adaugă Adrian, și eu port vestitul costum al lui Vincent Vegas din Pulp Fiction.

- Aaaa, da,da.. îmi aduc aminte, acum are sens, toate stelele s-au aliniat, bodogăni Sofia încă jenată de ultimul compliment.

- Voi avea grijă să nu bei următorul pahar.

- Frumos din partea ta, dar din fericire are cine să aibă grijă de mine - nu sunt singură aici, continuă Sofia pe același ton. 

- Și atunci, de ce nu este el lângă tine acum să vadă cum te îmbeți?

Mai era nevoie de un pic de alcool ca Sofia să ajungă în culmea amețelii, și de încă un schimb de replici ca să observe ochii albaștri ai tipului care se numea Adrian. ”Adrian – ce nume frumos”, se gândi în timp ce îi urmărea mișcarea buzelor sub influența ultimului pahar de wiskey din acea seară de iulie.

- Să ne așezăm aici, Adrian o conduse spre scaunele de lângă gard. O așeză pe un scaun ca pe o păpușă, apoi se așeză lângă ea, continuând să pufăie din vapeul lui cu aromă de mentă. 

Pentru câteva clipe Sofia rămase tăcută, privindu-l din profil și examinându-i liniile nasului ușor încovoiat fără să înțeleagă cum se poate simți atât de confortabil lângă cineva care seamăna, sau poate nu mai seamăna atunci, cu ...profesorul ei de istorie. 

Petrecere stil anii 90

Petrecere a anunțat un moment de pauză în microfonul abia setat să producă sunete. Lângă masa din colț unde se țineau boxele, un personaj cu o pălărie de vacanță și ochelari stil Johnny Depp în Fear and Loathing in Las Vegas, a regulat nervos microfonul:

-       -  Unu, unu, doi...Frumoasă petrecere, dragii mei prieteni! Profitând de ocazia acestei mici pauze și faptului că suntem încă treji, vreau să mă adresez vouă și în special unei persoane dragi mie, cuiva care a reușit să mă suporte și să mă facă fericit în tot acest timp. Alina, draga mea, poți să te apropii de scenă, mă rog, de colțul cu muzică.

Alina își făcu loc sfioasă printre oameni, pășind mai cu neîncredere, mai cu nerăbdare către colțul muzical. Discursul luă amploare în timp ce Alina se instală într-un colț de masă, lângă DJ-ul improvizat al serii.

-       - Draga mea, suntem împreună de aproape cinci ani, și în tot acest timp nu am regretat nicio secundă lângă tine. Îți mulțumesc că exiști în viața mea și în această seară mi-am propus să fac un pas spre a fi și mai aproape de tine.

Turistul cu pălărie se lăsă jos într-un genunchi și declară tremurând sub murmurul vocilor din grădină:

- Vrei să fii soția mea?!

Pe fundalul aplauzelor care umpluseră grădina, Alina scăpă o lacrimă și spusese ”da!”. Intensitatea aplauzelor se mărise, încurajând idila perfectă din colțul muzical. ”Foarte frumos”, comentă o fată din grupul de pe centru, celelalte fete zâmbiră înduioșate de regretul că astăzi nu fusese rândul lor, în timp ce bărbații se prefăcuseră că nu le remarcă suspinele, iar petrecerea continuă în cursul ei, revigorată de o cerere în căsătorie.

-      - Mă duc să îmi iau o băutură din bucătărie, să îți aduc ceva?

-      - Alec, ai putea să îmi aduci un pahar de suc?

-      - Sigur dragă, mă întorc imediat. Ce fel de suc vrei?

-       - De rodii.

Alunecând printre umere, sticle cu budweiser, aburi de vanilie și caramel împrăștiați de vape-urile fumătorilor, Alec își făcu loc către spatele casei, intrând tiptil pe ușa bucătăriei în care surprinzător nu era nimeni. Frigiderul mai că se golise de bere, dar din fericire era plin cu suc.

-       -   Scuze, ai putea să îmi scoți și mie o băutură, dacă nu te superi? Se auzi o voce feminină proaspăt intrată în bucătărie. 

        Alec se ivi de după ușa frigiderului:

-        - Credeam că sunt singur aici, nu te-am auzit intrând.- Sigur, ce vrei să bei?

-         - Ah, acum aș bea un long island, încuviință necunoscuta din bucătărie pe un ton semi-ironic.

-          - Aș putea fabrica unul, dar nu cred că ne ajung ingrediente, îi răspunse Alec cercetând rafturile frigiderului.

-          - Atunci un gin tonic.

Alec își potrivi zâmbetul, scoase pe rând sticla de Gordon’s, tonicul, găsi un pahar de sticlă undeva pe mesele din bucătărie, și nu ezită să verifice în cele din urmă detaliile comenzii: 

-          - Single sau double?

-          - Double.

Turnă două capace de tonic în pahar, îl dizolvă cu niște tonic.

-         - Gheață?

-         - Da, dacă este?

Scoase din congelator niște cuburi de gheață, scăpă două cuburi în pahar și voila – gin tonic la comandă pentru o necunoscută. Îi întinse galant paharul fără să o bage în seamă, după care se retrase iar în frigider căutând să-și facă un rum and coke.

-         - Mulțumesc. E rândul meu să îți fac o băutură?

Alec zâmbi amuzat în dosul ușii frigiderului și continuă discuția către ceva neutru.

-          - Dacă ar fi fost și niște lime s-ar fi potrivit mai bine gin tonicul-ui tău, dar nu am găsit nimic în frigider.

În sfârșit ușa frigiderului se închise. Alec își mișcă ochii către colțul bucătăriei unde sub lumina lămpii opace care atârna de tavan, privirea insistentă a proaspăt venitei în bucătărie îl captură într-un fior, ca și cum primise o mărire de salariu pe neprins de veste, la care se adăugase o vacanță în Caraibe, după ce remarcase mai cu atenție trăsăturile ei.

Avea niște ochi mari, ușor conturați, negri, iar părul lung, neted și lin îi descoperea involuntar fața. Era îmbrăcată într-o camașă albă cu gulerul ascuțit, desprinsă involuntar în doi nasturi, și pantaloni negri, clasici de birou. Îi aducea aminte de cineva tânăr și rebel, poate ca Liz Tyler în vide-clipul ”Crazy”, crazy, crazy, crazy for you baby....

-          - Ce ți-ai făcut acolo – rum și coca cola, și aici suc.

Alec rămăsese tăcut ceva timp, ascultând remarcile mai mult sau mai puțin impertinete ale necunoscutei și încercând din răsputeri să-și ascundă reacțiile. Iar după o pauză mai lungă decât media pauzelor dintre doi necunoscuți, în care o privise neclintit, îi răspunse pe un ton rece:

-          - Trebuie să plec, mă așteaptă prietena mea. Mi-a părut bine. Îți doresc o seară frumoasă.

Și ieși grăbit din bucătărie, săltând prin iarba din grădină spre adunătura de oameni. Se gândise că nu era momentul potrivit pentru niște discuții cu o necunoscută, chiar dacă nu renunțase niciodată la un schimb de gesturi și priviri inofensive cu alte necunoscute. ”Mai las-o baltă”, își spuse, la urma urmei era ceva timp de când se făcuse așteptat și trebuia să se întoarcă. Își potrivi iar zâmbetul și apropiindu-se reluă ultimul subiect al serii.

-           - Am revenit. Ține paharul tău cu suc.

-            - A durat ceva, te-ai pierdut prin bucătărie?

-           - Da, un pic, nu găseam sucul.

-           - Of, bărbații aștia. Să-ți mai zic ceva dragul meu, mi-ai adus suc de grapefruit.

-            - Nu e de rodii? Au aceeași culoare.

Alec se degajă încet în discuție, risipind ultimile gânduri ușor îngrijorătoare despre fuga lui rușinoasă din bucătărie, dar în pauzele când nu trebuia să zică nimic, aluneca iar în bănuieli despre cine putea fi tipa din bucătărie și ce îl făcuse să plece atât de grăbit?

Cererea în căsătorie încă mai era subiectul principal după tot acest timp, rezonând treptat intimidant în gesturile Sofiei care își potrivi părul după ureche și zâmbi politicos cuplului cu care pălăvrăgeau, schimbând subtil tema discuției. Sofia purta mereu tunsuri scurte bob în care buclele naturale ale părului ei se încurcau vesel. Figura ei din cap pănâ în picioare demonstra suplețe, ca pe copertele Vogue. Pe la vreo șaptesprezece ani visa să facă modeling, și tot de pe atunci învățase o grămada de-a lucruri despre modă și trenduri. Dar câteva sesiuni foto și un album pe care încercase să îl strecoare la diferite agenții nu îi aduseseră prea mult succes în cariera ei de model, în schimb, visul ei de modeling luă o altă întorsătură, transformându-se într-o poziție de manager de marketing și vânzări la un brand local de îmbrăcăminte pentru femei.

Sofia se îmbrăca mereu vibrant, iar petrecerile și evenimentele erau ocaziile ei speciale la care putea să-și demonstreze o nouă ținută, la braț cu iubitul ei Alec. Cei doi se cunoscuseră la un eveniment de networking în afaceri. Alec o urmărise cu privirea toată seara până în punctul în care se apropiase de ea să o invite la o cafea. Când o cunoscuse, ea părea să fie una dintre femeile care nu îl făceau să se gândească de două ori. Toată eleganța și modul ei de a se face remarcată în mulțime îl fascinau și îl ridicau la noi înălțimi în proprii săi ochi, știind că poate avea pe cineva atât de deosebit ca Sofia lângă el. Era ca și cum idea lui despre succes din reviste începea să capete forma la care visase mereu – o poziție solidă de management într-o firmă IT, bani destui ca să poată închiria un mic apartament de unul singur în California și ea, o mică muză stilată care îl încânta cu ideile ei despre modă și lifestyle.

Erau împreună deja de cinci ani și în tot acest timp fuseseră capabili să existe împreună cât și pe cont propriu, fapt pentru care relația dintre ei continua să persiste într-un ritm dinamic. Seara după muncă își povesteau frustrările în legătură cu cariera și ideile inovative de business despre care citiseră de curând. Făceau dezbateri și brainstorming în jurul unor planuri. Sofia îi monitoriza orarul lui Alec ținăndu-l deschis către noi oportunități de afaceri, planificând apariția lor la diferite evenimente de business, invitându-i colegii la cină, în timp ce el era bărbatul care se îmbrăca după gustul ei atunci când ea își dorea să fie asortați pentru o ieșire în oraș, îi cumpăra cărți și reviste noi de modă, accesorii despre care ea vorbea în timpul cinei; practic, o făcea fericită așa cum știa că poate să-și facă fericită prietena un bărbat de succes.

Din boxe răsuna Elvis și vocile din grădină vibrau într-un roi sonor de chicoteli, interjecții și hohote relaxate de al treilea rând de beri. Din spatele casei, printre crengile în care licăreau luminile galbele ale lanternelor decorative se deschidea panorama montană a văilor Californiene acum ascunse în întuneric. În colțul grădinii cineva acorda cu încăpățânare o chitară în timp ce prietenii îl rugau să o lase baltă și să bea ceva cu ei.

Aici se cunoșeau aproape toți între ei, mai puțin cei invitați în ultimul moment de către gazdă, ca și Sofia care cumva se auto-invitase la micul eveniment atunci când aflase că petrecera se va ține în stilul filmelor anilor 90. Joi seară venise acasă după muncă spunându-i lui Alec că sunt așteptați cu nerăbdare vineri seară, acasă la tipa care tocmai plecase de la ei din companie. Dar nu era prima oară când mergeau la o petrecere plină de necunoscuți, ăsta era anturajul preferat cel mai des de către Sofia și Alec nu avea ce face decât să o urmeze în aventurile ei.

Discuțiile începură să îl plictisească și gândurile îi cotiră iar spre bucătărie. Se gândi că nu a mai văzut-o pe tipa din bucătărie nicăieri și se întreba dacă va pleca acasa fără să îi fi spus ceva. Ceva, oare era nevoie să îi spună ceva? Oare era nevoie să o vadă încă o dată ca să poată fi convins că nu s-a întâmplat nimic diferit sau important? Oare era nevoie să se gândescă la altcineva în modul acesta privind cum Sofia își bea sucul de grapefruit zâmbind politicos?

Fiind pe cale iar să abandoneze ideea, simți pe spate căldura unei palme care se desprinse de el în treacăt și observă chiar silueta ei în pantalonii negri, clasici și bluza ei albă, îndreptându-se către bucătărie. Acum părul îi arăta și mai lung din spate, subțire și drept. Trebuia să răspundă provocării. Urmărind-o cum se deplasează către bucătărie, își distrase privirea nervos încercând să nu trezească suspiciune, și într-o fracție de milisecundă, hotărâ să intre în joc. Se aplecă ușor către Sofia și îi zise ceva la ureche.

-          - Mă întorc curând.

-          - Dacă nu ne găsești aici când vii, să știi că suntem în colțul unde se joacă mimă.

Alec își orientă traiectoria către bucătărie. Fiecare pas îl făcea să regrete tot mai mult că intrase în jocul unei tipe pe care nici măcăr nu știa cum o cheamă. Dar avea să afle foarte curând. Toate senzațiile lui aveau să afle răspunsuri în bucătărie. Aproape că ajunsese la ușa bucătăriei și zăbovi un pic în prag, inventând ce putea să zică la început, ”orice”, își spuse. Intrase hotărât în bucătărie și o surprinse căutând ceva în frigider.

-          - Bună.

-          - Ăăă, bună.

-          - Ce faci aici singură, toată lumea e în grădină.

-          - Mă plictisisem și m-am gândit că vreau să îți fac o băutură acum că am în sfârșit ocazia.

-          - Da, îmi cer scuze, poate am fost un pic grosolan.

-          - Nu este nevoie să îți ceri scuze, și eu sunt aici cu prietenul meu.

”Până la urmă, este doar un flirt inocent”, își zise în sinea lui, ”sunt doar curios să văd ce urmează”.

-          - Un gin tonic, te rog.

-          - Hah, acum faci și comenzi la bar.

-          - La invitația ta.

-          - Sigur, domnule, cu lămâie?

-          - Fără, pentru că nu este lămâie.

-          - Ah da, uitasem. Deci, cum te cheamă?

-          - Alec, și tu cum te numești?

-          - Lena.

-          - Exotic.

-          - Bine, de fapt, Ileana, doar americanii îmi spun Lena. Și tu - Alec e numele tău adevărat?

-          - Da.

-          - Chiar exotic.

-          - Părinții mei au imaginație.

-          - Și gust.

-          - Și gust...

Era așa cum se simțise pentru prima oară în bucătărie când o văzuse, ochii și acum gesturile, îi păreau diferite, mai mult decât atrăgătoare, chiar erau diferite. Poate era din cauza alcoolului sau poate nu, însă curiozitatea lui Alec creștea cu fiecare replică a tinerei Liv Tyler, stârnită de roiul de întrebări din gândurile lui încă neformulate verbal. Mai băuseră un pahar de parcă veniseră singuri la această petrecere și niciunul dintre iubiții lor nu îi aștepta în grădină.

-          - Și tu ce personaj ești în cămașa ta hawaiană, nu pot să îmi dau seama?

-          - Îl mai ții minte pe Tyler Durden în Fight Club?

-          - Da, dar nu purta mereu o geacă din piele?

-          - M-am gândit că e prea cald în geacă din piele în iulie și am ales cămașa hawaiană. Și tu, stai să ghicesc....mmm... Uma Turman în Pulp Fiction?

-          - Da, nu era greu să îți dai seama.

-          - De ce anume ea?

        Tipa își lipi buzele de pahar, sorbind silențios din ginul rămas, și adăugă, privind îngândurată la lampa din bucătărie.

       - Mi-a plăcut mereu că era atât de liberă să fie cum își dorește, purtând cămăși albe și pantaloni clasici. Era doar un costum pentru alții, ceva care să creeze o impresie, ca și cămașa ta.

Ea îi examină distrată coloritul tomnatic al cămășii lui hawaiene. Încă o privire, și Alec simți un tremur în stomac, anunțând invazia de gânduri care aveau să îl bântuie pentru restul întregii seri și poate nopți. Și totuși nu era doar un flirt inofensiv, era un fel de descoperire încă neînțeleasă, pătrunsă de un sentiment de frică, remușcări, entuziasm, tot la un loc. Trebuia să se întoarcă în grădină, Sofia îl aștepta de prea mult timp.  

În colțul grădinii Sofia se împrietenise aproape cu toți jucătorii de mimă, aflase cum îi cheamă, cu ce se ocupă, pe cineva chiar îl adăugase în prieteni pe linkedin. Jocul era în plină desfășurare și următoarea întrebare trebuia să o mimeze chiar ea. Întrebarea suna în felul următor: ”Care este sursa fibrelor de cașmir?”. Ca să nu-și descopere lipsa cunoștințelor de cultură generală despre ceva cu care trebuia să fie la curent, mai ales lucrând pentru un brand de haine, Sofia începu să imite insistent și dramatic ceva ce părea să fie o oaie neagră.

-        -  Oaie! Exclamă cineva.

-        -  Neagră! Adăugă tipul cu linkedinul.

-        -  Da, bravo!

Echipa din care făcea parte Sofia se anunță învingătoare, când o voce din afara jocului comentă morocănoasă.

-        -  Doamne,... cașmerul se ia de la caprele cașmere.

-         -  Adică, ce vrea să spună vocea din întuneric? Dacă nu se face auzită mai bine nu cred că are sens să o băgăm în seamă, replică Sofia.

-         -  Băi, Adriane, tu nici nu joci și le încurci altora, se adresă cineva tipului care comentase de la o parte.

-        -  Nu joc, dar asta nu schimbă nimic - cașmerul se ia de la caprele cașmere și nu de la oi.

Cineva din echipa adversară făcuse o căutare pe google ca să deconspire marea taină a cașmerului care se soldă minus un punct pentru echipa Sofiei și câștigul echipei adversare. Jocul luă sfârșit, oamenii se împrăștiaseră care pe la bisericuța lui, în timp ce Sofia pufăia nemulțumită de lumina în care o pusese omul din întuneric. Voia să îi spună ceva. Îl găsise pufăind în tihnă din vape-ul lui, se apropiase și îl bătuse tiptil pe umăr.

-          - Hm, hm, își curăți vocea.

Tipul se întoarse cu fața spre ea. Era cu un cap mai înalt și avea un nas destul de proeminent, care parcă îi aducea aminte de profesorul ei de istorie din școală. Pe cap purta o perucă neagră și era îmbrăcat într-un costum negru cu cravată - per total, o apariție destul de bizară.

-          - Îmi cer scuze. Cred că te numești Adrian, dacă nu mă greșesc.

-          - Da, așa mă numesc.

-          - Am vrut doar să spun că,... chiar dacă uneori ți se pare că este cazul să corectezi pe cineva, nu toate subiectele au nevoie de comentarii, dacă mă înțelegi despre ce vorbesc, mai ales când vine vorba despre un simplu joc unde oamenii se amuză.

-          - Înțeleg, e ca pe social media, nu toate subiectele au nevoie de comentarii. Însă nu suntem pe twitter sau facebook și mi se pare normal și demn să recunoști că ai pierdut un joc pentru că nu știai despre cașmerul care provine de la ...a? Exact, capre.

Sofia se simți absolut nedrăptățită de insistența tipului care pretindea că știe mai multe despre cașmer decât ea, adică, cel puțin faptul că el provine de la capre. Confruntarea abia începuse și se terminase în clipa când tipul îi propuse să bea un pahar de wiskey în schimbul dezbaterii despre cașmer.

-          -  Nu beau tărie.

-         -  Și atunci ce pot să îți ofer – suc?

-         -  Da, aș bea un pahar de suc.

-        -  Ha ha, era o glumă. Să înțeleg că nu ai consumat niciun pahar de alcool la petrecerea asta?

-        -  Consum alcool ocazional.

-        -  Și acum nu este o ocazie?

Tipul o privea zâmbind într-un mod care ei i se păruse batjocoritor, iar ea nu era gata să cedeze în fața cuiva care arăta ca profesorul ei de istorie din clasa a noua, și ăla nu i propusese niciodată un pahar de wiskey. Ideea o amuză, ”un pahar de wiskey cu domnul profesor care știe mai multe despre capre decât mine, foarte bine!”

-        -  Sigur, este exact această ocazie.

Îi spuse în timp ce luă sticla de wiskey și își umplu un sfert de pahar de plastic, apoi luă rapid o înghițitură, încrundânu-se ca un copil care gustă pentru prima oară lămâia, după care schimonosi un zâmbet politicos ca odinioară, dar evident prefăcut.