Friday, July 24, 2015

Textual description of firstImageUrl

Ce știu eu despre muzică

   
                                                                      

  
   Am auzit la televizor un pian, când ștergeam de praf un dulap.Era cineva care cânta o lirică banală dar frumoasă, din alea care obișnuiam să cântăm și noi mereu în clasa noastră de pian. Din ea s-a  trezit în mine o dorință atât de mare să cânt, era ca și cum mi-ar fi foame sau sete sau dor de o atingere sau un sărut, era atât de intens încât mă mâncau palmele, așa era. Și brusc ceva mi-a strecurat prin vene toată starea aia în care mă aflam când îmi puneam câte o nouă melodie și o descifram minuțios ca un puzzle, fiecare ritm numărat corect, fiecare clapă atinsă corect și pedala folosită fără exagerări, totul asortat cu gust ca în final să iasă ceva frumos, muzică.
   
   Și uneori musafirii se arătau încântați de cum le cântam, era frumos pentru ei, era frumos în general, dar aplauzele lor nu erau cel mai bun compliment pentru mine, nu era complimentul meu, era complimentul muzicii și eu înțelegeam asta destul de bine că să primesc laudele lor cu o jenă transformată aproape în apatie. Eu nu aveam nevoie de laude, eu aveam nevoie de muzică. Oamenii din afară spuneau doar ”wow”, un pic de frumusețe era destulă pentru ei în era noastră plină de ignoranță. Dar pentru mine niciodată nu a fost destulă un pic de frumusețe, eu mi-am dorit mereu mai mult, măcar un pic mai mult, căci nu e bine să ne mulțumim cu jumătăți de măsură.
    
   Când ești în interioriul unui lucru pe care îl construiești, numai tu poți ști cu exactitate cât de bun e, dacă mai necesită perfecționare sau nu. Așa e cu toți artiștii, creatorii mai bine spus, căci toți oamenii care creează ceva pentru această lume sunt artiști, până și Walter White din Breaking Bad era un artist al producerii anfetaminului pur, albastru, după marca lui. Și eu niciodată nu am fost pe deplin mulțumită de muzica pe care o redam, căci ea era deja făcută, eu încercam să o redau așa cum se cuvine, cum a fost făcută și sigur niciodată nu mă supuneam regulilor, ritmul era mereu altul, sau o notă, orice. Nu era greşit, doar așa cum îl înțelegeam eu. Și asta e corect, tot ce trece prin noi trebuie să iasă mai nou decât a fost, personalizat de ceea ce suntem.
    
    Îmi dau seama că mâinile mele duc un dor nebun după niște clape de pian, când zic că mă dor degetele în fiecare zi, nu glumesc, e ca și cum aș vrea sa le întind, îmi simt degetele incomode ca primii dinți ai unui bebeluș, mă dor și mă rod,bebelușilor li se dau biberoane, mie să îmi dați un pian.Să îmi dați un pian și să mă lasați singură cu el, nu am nevoie de spectatori, niciodată nu am avut nevoie. Eu vreau să iau o coală nouă de hârtie și să îmi imprim niște note pe ea pe o parte și pe alta ca să nu cheltui prea multe coli și să fie mai ușor să le întorc în timp ce cânt. Să caut pe internet niște note noi, necântate de nimeni în clasa mea de pian, ori cântate, ceva care să cred eu că e bun. Să mi le scot la vechea mea imprimantă care face un zgomot prea cunoscut când înghite foile. Să mi le pun pe capacul pianului și să mă apuc lacomă de ele descifrându-le cu gândul, ”...în sfârșit, muzică nouă, ia să vedem...”.
  
  Țin minte odată o colegă de-a mea mi-a spus că nu vede niciun sens în a cânta muzică jazz sau blues la pian, a zis că în viziunea sa la pian se cântă muzică lirică și atât. Da,..." Pe dracu!"... m-am gândit eu atunci, "Cum nu vă plictisește atâta lirică pe care tot stați să o închipuiți mișcându-vă trunchiurile atât de plastic asupra clapelor?"

  Chiar arăta destul de erotic, o fată care își mișca insistent corpul asupra clapelor întinzând lent coatele în părți ca să scoată sunetul necesar, și profesoara mea îmi zicea că așa sunetul iese mai frumos, eu însă credeam că e doar o exteriorizare prea emotivă și uneori exagerată, iar uneori chiar prefăcută. Și majoritatea fetelor de la noi faceau așa, eu nu obișnuiam să fac așa și nici băieții nu obișnuiau, trebuie să  vedeți asta ca să înțelegeți ce zic.
   
  Și da, când mi-a spus colega mea atunci că jazzul și bluesul nu e bun de nimic, m-am gândit că gusturile ei în muzică sunt destul de bune pentru o laudă de tip ”Wow” din partea musafirilor ei, la care ea în taină visează. Gusturile ei în muzică sunt ”echilibrat” de dezvoltate pentru a-i oferi o eventuală aventură erotică cu pianul, adusă la extreme în timp ce corpul i se îndoaie în extaz deasupra clapelor, imitând un orgasm muzical pe fonul unei lirici ieftine pe care ea  știe să o cânte pe de rost.
  
  Cam așa, scumpă colegă, dacă cumva citești asta, și îți amintești să fi vorbit noi despre asta, nu te supăra pe mine, doar știi ca sunt rea de la natură.
  
  Tot ce am putut atinge mai superior în muzică, a fost gramul ala mic de jazz pe care am reușit să îl redau, atât de greu de înțeles și în același timp atât de subtil încât nu e nevoie să te fârâmi pe instrument ca să transmiți vreun mesaj. Jazzul este o muzică improvizată, nimic nu e fix în ea, se spune că în jazz nicio combinație de sunete nu trebuie să fie asemănătoare cu cea anterioară, linia melodica există, dar totul e expromt și diferit pe măsură ce avansezi în melodie. Jazzul nu e muzica pe care să ți-o poți aminti de la cap la coadă fix așa cum a fost cântată prima oară, și tot farmecul ei stă în detalii, e tot un haos, dar e un haos măsurat cu gust.
  
  Gramul ala mic de jazz și blues un pic, și toate melodiile mele cu ritm mai dificil de înțeles au fost botezul meu, m-am regăsit perfect în această muzică, am avut marea onoare să fiu în interiorul ei, să înțeleg cum se face și ce transmite și cum aceleași emoții lirice sună mai profund în jazz, mai puțin insistent dar totuși profund, ca o șoaptă spusă pe întuneric...

    Și atunci când citeam muzica asta, eram fericită, și doar atunci mă mulțumeam cu puținul frumos pe care îl scoteam din mine, atunci zâmbeam ca și cum o binecuvântare se așternea peste conștiința și sufletul meu iar eu mă simțeam mai umană ca oricând.
  



Post Scriptum : Nu, aici nu e sfârșitul. Și nu e niciun ”to be continued...”, e doar o mică introducere în lumea mea.
                                                                      
                                                                          Bine ați venit!
 


Wednesday, July 8, 2015

Textual description of firstImageUrl

Noaptea se moare, iar ziua se luptă.

  
    Nimeni nu cade niciodată.Nu se întâmplă niciodată să cazi, să cazi, să cazi, să cazi și să crezi că ești mort, acum, în clipa asta.Ce mai sunt și aiurelile astea, că de câte ori cădem nu scoatem o vorbă, ne este rușine să fim oameni. Ce porcos din partea noastră. Nimeni nu cade, noi nu vorbim despre asta, despre tot ce e important pentru noi, noi nu vorbim deloc, doar deschidem gurile și susținem convorbirile inițiate de alții.Toată viața noastră sunt interviuri de angajare, ”... spuneți-ne și nouă ceva despre dumnevoastră...”,...” ...păi, îmi place să petrec tipul liber cu prietenii, să ies în oraș, să  fac sport, sunt o persoană sociabilă...”,așa vorbești cu ăia care ar putea să îți furnizeze bani, vrei sa fii drăguț în fața lor, o nouă copie a candidatului dinaintea ta, nu devia de la standarte că riști să pari ridicol, și dacă pari ridicol lumea te judecă, și dacă lumea te judecă te simți prost, ei nu mai vor să fie prietenii tăi, își iau lopățica și pleacă să se joace în alt nisip, cu ăia care poate vorbesc prea mult dar nu vorbesc prea multe .
  
  Ba da, acum în clipa asta sunt mulți oameni morți, ducându-și mâinile la cap cu gândul :” Ce mă fac?”, și oboseala e tot ce mai au acum în suflet, și ochii le sunt aplecați spre pământ și capul li se lasă în palme. Și apoi ei încep să se lase treptat la fund, se scufundă ca niște papuci rupți, aruncați de cineva în mare, uzura lor e iremediabilă pentru stăpânul lor. La fund cu ei, nu mai sunt buni de nimic. Și iar e noapte iar gândurile te abat, te bat și te abat din drum și nu te lasă pur și simplu să dormi și să nu îți pese.
  
   Iar dimineață tot va fi altfel, dimineață lumea te atacă. Deschide ochii, ești aici dinnou, începe să dai din coate, aseară a fost doar un vis, nu te mai gândi la asta, dacă nu vrei să mori cu adevărat păstrează-ți nopțile pentru asta. Mori în gândurile tale și chinuie-te cât poți înainte să adormi, e unicul lux pe care ți-l mai poți permite. Rămâi cu tine însuți noaptea, rămâi, ăsta e luxul tău.  Nopțile în care dormi sau nu dormi cu cineva nu sunt luxul tău, sunt niște realități pe timp de noapte. Niște tentative de a transpune pe cineva din realitatea zilelor normale, în realitatea nopții sufletului tău. Și sunt minciuni, sau nu. Dacă sunt minciuni durează  iar și iar cât tu îți sacrifici nopțile în care poți evada din realitate, pentru cineva care vine de la lumina zilei să îți presoare lingușiri peste noaptea ta sacră. Oamenii cărora le place să traiască ziua, sunt niște lași, ei dorm nopțile și nu își fac griji pe seama identității lor eșuate în concursul societății.

   Sau poate, uneori, rar de tot, pentru o perioadă atât de scurtă de timp, tu aduci oamenii de la lumina zilei și îi faci să viseze lângă tine. Atunci totul devine frumos, și voi vreți să lipiți steluțe fosforescente pe tavan și să va uitați în întuneric la ele stând culcați pe covor, și să zâmbiți,... acum sunteți în lumea voastră. Și e minunat, e minunat...


   Salveză-ți nopțile și mori în ele, nu muri pe timp de zi. Ziua trebuie să funcționezi.Nu asculta pe nimeni, nu te judeca,nu cauta datorii, mori de doruri, mori acum, chinuie-te cât poți. Somnului i se va face milă de tine și te va lua. Exact, somnul e ca și moartea. Noaptea se moare, iar ziua se luptă.