Sunday, January 28, 2018

Textual description of firstImageUrl

Insule și Direcții



”Niciun om nu este o insulă” spunea John Donne. Oamenii sunt parte din ceva mai mare, dintr-o cultură, o națiune, o viziune unanimă a ideii de umanism, ceea ce probabil îi face să se simtă mai puțin singuri în această lume. Cred că împărtășirea valorilor și ideilor pe care le avem cu cei ce simt și gândesc ca noi ne ușurează povara propriei identități, iar eșecul de a ne găsi egalii în spirit față de care să ne putem deschide duce dese ori la însingurare, căci nu degeaba spunea Hemingway că uneori cei mai buni oameni sunt și cei mai singuri.

De fapt, ”No man is an island” este un citat  pe care îl găsisem pentru prima dată în introducerea romanului ”A avea și a nu avea” de Hemingway. Dar cu toată intenția de a inspira un ton optimist acelei scrieri, citatul se dovedise a fi contradictoriu față de însingurarea umană descrisă de el în acel roman, cât și în alte cărți de ale sale pe care mă aventurasem să le citesc pe atunci. Fascinată de modul lui de a spune lucrurilor pe nume, începusem aproape inconștient să îl transform într-un mentor personal. Și cred că nu pot înțelege nici acum ce îmi plăcea cel mai mult în cărțile sale: cum profunzimea sa îmi devenea familiară, cum mă resemnam cu acea stare de acceptare a lipsei sensului vieții descrisă de el sau cum valorile mele se regăseau printre cuvintele lui. Știu doar că mă întorceam la scrierile sale atunci când aveam nevoie de răspunsuri. Căutând un semn din spațiu, îl găsisem în cărțile lui Hemingway.

Cred că în capul meu el era un pioner în arta de a spune lucrurilor pe nume, ce îl transforma într-un scriitor-erou pentru mine. Adică, dacă cineva avea să mă întrebe pe atunci cu ce personalitate istorică din trecut mi-aș dori să mă întâlnesc, l-aș fi ales fără ezitare pe el. Poate că și acum aș l-aș alege sau cel puțin l-aș enumera printre opțiunile mele, dar pentru că am reușit să trec de perioada în care mi se ”pusese pata” pe el, încerc să analizez mai obiectiv simpatia mea față de acest autor, ca să pot recunoaște că valoarea scrierilor sale era mai puțin importantă pentru mine în comparație cu nevoia de a mă înțelege pe mine însumi prin cuvinte lui.

Atunci treceam prin etapa în care necesitatea uneii revelații mă făcea să căut semne aproape peste tot: în vise, în natură, în brățări care să îmi poarte noroc. Era asemeni unei rugăciuni către univers pe care o lansam în speranța de a găsi calea corectă. Adică, dintr-o perspectivă mai puțin vizibilă, căutarea inconștientă a unui mentor sau revelația găsirii lui fusese asociată crizei personale prin care treceam. Întradevăr, există numeroase exemple prin care căutarea unui model spiritual este aleasă de oamenii care trec prin perioade dificile, provocate de pierderea unei persoane dragi sau înfruntarea unei depresii. În acest context, religia îi poate refugia pe unii rătăciți, oferindu-le o varietate de mentori cu care ei să se identifice ca: profeții, mucenicii sau apostolii biblici. Aceste caractere istorice nu sunt decât niște modele spirituale care promovează valorile generale umane. Ele sunt asemeni personajelor literare sau cinematografice, dar totuși mai apropiate oamenilor de rând, pentru că nu toți sunt pasionați de cinematografie sau literatură, însă mulți fac parte dintr-o religie.

Mentorii sunt oamenii de la care ne place și vrem să învățăm, cei care corespund valorilor noastre dar care au reușit să realizeze mai multe decât noi. Găsirea unor mentori îi ajută pe oameni să își cultive valorile spirituale și să se distragă de la condiția morală în care se află, adică să lase pe plan inferior durerea sau tulburarea și să cultive compasiunea și umanitatea. Dar oare lăsarea pe plan inferior a frustrărilor nu este același lucru ca și inhibarea lor? Sau radicalizarea religiei oare nu încearcă să tranforme oamenii, pornind de la ideea că ei sunt niște ”păcătoși„? Aici poate fi trasă paralela între unele idei religioase care promovează frica de Dumnezeu și pop-culutura care promovează superficialitatea, ambele încercând să convingă un individ că el nu este destul, că ceea ce poartă el în sine necesită a fi schimbat. Prin urmare, un adolescent care își maschează neîmpăcarea cu sine însuși poate fi comparat pe bună măsură cu un adult care încearcă să își inhibe durerea prin predici religioase.

Ghidați de frustrări, oamenii nu fac decât să aleagă drumuri străine firii lor. În legătură cu asta mi s-a întâmplat odată să cunosc un tânăr de vreo douăzeci de ani care se ocupa cu mentoring-ul în dragoste, oferind servicii de consiliere în relații de cuplu sau dând indicații bărbaților cu mai puțină încredere în ei despre cum ar fi corect să abordezi o femeie. Toate bune și frumoase,  ” bine că poate să o facă la anii lui”, ar spune unii. Dar în ce mod se dezvoltă încrederea în sine a unui bărbat căruia i se spune că instinctele lui naturale sunt greșite și necesită a fi schimbate? E ca și atunci când stângacilor li se leagă mâna stângă la spate și sunt impuși să scrie cu dreapta. Iar cel mai ironic este că tânărul în cauză mi-a mărturisit că și el a învățat asta la vreme lui de la un mentor, pe vremea lui fiind probabil pe la vreo 19 ani când suferise și el o dezamăgire în dragoste.

Deci nu am fost niciodată singură în această dorință (conștientă în cazul meu) , de a găsi un mentor opinia căruia să conteze pentru mine. Și cred că anume din acest motiv o parte bună dintre tinerii contemporani nu știu ce vor să facă în viețile lor. Este dificil pentru ei să găsească modele de oameni care să promoveze valorile și ambiția în același timp, anti-exemple de genul sunt politicienii generoși în cuvinte dar săraci în principii, vedetele populare dar lipsite de gust sau carieriștii plin de ambiții dar sclavi conformării. Negăsind un exemplu care să echilibreze valorile și ambiția, unii aleg să meargă pe drumul valorilor, ajungând niște poeții, scriitorii, medicii sau inginerii talentați care mor de foame dar împăcați cu sine însuși. Iar la celălalt pol sunt cei care preferă să scrie cărți ca ”Dragostea durează 3 ani”, urmând să își nege părerile în timp ce își înfruntă crizele sentimentale, sau cei care își construiesc cariera în medicină sau afaceri mai mult prin lingușiri decât prin merite personale.

Dar există și cei care se retrag din concurs zicându-și: ”Eu nu vreau să fac parte din circul asta”, ”Eu vreau să cânt dar nu să-mi vând identitate petru popularitate” , ”Eu vreau să scriu dar nu vreau să devin un produs de marketing ca Radu F. Constantinescu sau Devorbăcutine ”,  ”Eu vreau să fiu independent financiar dar nu să mă conformez unui mediu corporatist de afaceri”, și aleg să fie ei mentorii lor personali, să învețe din greșeli și experiențe și să caute acel pilon de susține în propria lor persoană. Calea lor este grea și necesită mult echilibru în a fi critic dar nu îngînfat, independent dar capabil de a cere ajutor, sigur de propriile viziuni și nesigur de ele în același timp. Printre toate opiniile despre ce este leadership-ul și cum trebuie să fie un lider, s-a pus mereu prea puțin accent pe ideea că adevărații lideri nu au avut luxul de a urma un mentor în viață. Steve Jobs sau Dalai Lama și-au urmat propria cale prin ei înșiși ca mai apoi să ajungă modele pentru alții, însă mesajul lor este interpretat de cele mai multe ori greșit, pentru că ei nu au zis niciodată ”Urmați-ne pe noi!” ei au încercat mereu să spună ”Urmați-vă pe voi înșivă și veți ajunge ca noi!”

Până aici misterul pare a fi rezolvat, dar problema este în faptul că această raportare continuă la tine însuți te face să te izolezi de oamenii din jurul tău. Oricât de mult ai fi obișnuit să nu cauți exemple înafară, însigurarea intelectuală și psihologică la care ești expus te poate face nefericit în ideea că tu trebuie să le spui altora ce să facă când uneori nici tu nu ai habar ce să faci. Și atunci nimeni nu se întreabă unde sunt ei, acei mentori și oameni cu același nivel de experiență ca și tine ori poate unul mai înalt, în momentele când resursele tale interioare se consumă. Atunci, căutând motivele pentru care așa personalități precum Hemingway sau vestitul comic al Hollywood-ului Robin Williams s-au sinucis, nu se discută însingurarea intelectuală a acestor oameni drept cauză a nefericirii lor, dar se acuză mai degrabă reputația de alcoolic și misogin pe care o avea Hemingway sau depresia pe care o ascudea RobinWilliams de ochii lumii.

Încercând să evit această notă tristă, mi-aș fi dorit să găsesc vreo sursă în tot internetul care să explice cum este corect să alegem. Însă îmi dau seama destul de bine că nu există un răspuns clar la această întrebare, care pare că cere și ea sfatul unui mentor. Iar căutând pe Google găsești doar articole despre cât de eficient este mentoring-ul și cum să îți găsești un mentor, ca și cum o mulțime de oameni ar renunța să aibă încredere în propriile idei așteptând pe cineva care să le arate o cale mai bună. Oricum, acestă propagandă educativă a cărților de dezvoltare personală funcționează până în momentul în care în loc să înveți din propria ta experiență, tu continui să citești indicațiile marilor guru despre cum ar trebui să îți ieși din zona ta de comfort.

Cred că până acum cert este doar un lucru – ”niciun om nu este o insulă”, sau cum spunea ultimul citat din filmul ”Into the Wild”, ”fericirea este adevărată doar atunci când o împarți cu cineva”. Poate generațiile care trăiesc în această lume confuză prin libertatea ei nu au avut niciodată nevoie de mentori, dar de o evadare din mediile lor, de o mutare cu traiul în India sau Africa unde ar putea găsi oameni diferiți dar asemeni lor, de la care ar putea să învețe.


Saturday, January 20, 2018

Textual description of firstImageUrl

Păduri și drumuri







”Two roads diverged in a wood, and I—
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference.”
                                          
  Robert Frost

Dacă te-ar întreba vreodată cineva ce teritoriu ai vrea sa fii, ce ai răspunde? Știu că este o întrebare stranie și poate fi interpretată diferit, dar eu mi-aș dori să fiu o pădure. Când scriu pădure mă gândesc la pădurile alea din the Hobit, Lord of the Rings sau alte povești ecranizate. Mi-aș dori să fiu o pădure fermecată cu copaci mari și înfiorători, animale salbatice, mlaștini și o cabană înfundată în desișuri unde ar trăi o vrăjitoare. Ea, ca și inima pădurii ar simțit fiecare mișcare a naturii și ar recunoaște oaspeții nepoftiți din depărtare, întinzându-le diferite capcane pe care ei le-ar evita după cum le este cugetul.

Dacă aș fi o pădure, cărările mele ar fi niște căi către mine însumi, iar urmându-le m-aș pierde tot mai mult în sălbăticie încercând să citesc în semne calea corectă, și cel mai des aș alege-o pe cea grea în locul celei ușoare, crezând că ea mă poate învăța mai multe - că fuga este sănătoasă în cazul când dai peste un urs, ori că nu este rău să cunoști mai multe lucruri despre ciuperci înainte să le gătești. Și totuși, să aleg calea cea grea este un obicei aproape prost pe care îl blestem dese ori înainte de somn în momentele când îmi pare că o fac în zadar pe eroul. Atunci încerc să adun destule motive ce m-ar face să mă dezic de teoria mea naivă și să ader comunității oamenilor care aleg drumul cel mai ușor către câștig, dar de fiecare dată eforturile mele eșuează.

E ușor să îmi explic încăpățânarea cu care mă apuc de tot ce pare a fi greu și nu este recomandat, o temă mai grea pentru un eseu sau o schimbare cu traiul într-o țară străină unde ar trebui să reiau cursul adaptării și integrării în societate. Această încăpățânare vine poate din ideea că eu pot să fac asta, să parcurg drumul cel mai greu și să ajung învingătoare în final, dintr-o încredere poate oarbă în ideea că eu sunt diferită sau pur și simplu o fac pe deșteapta. Dar oare faptul că am ales și am parcurs calea cea grea de atâtea ori nu este o dovadă a capacităților mele? Eu zic că da. Mai mult decât atât, toți cei care aleg și urmează calea cea grea sunt diferiți, pentru că ei au demonstrat că pot să o facă. Indiferent de ce cale anume este vorba în situația lor: o problemă de sănătate, un job full time și o familie de întreținut, un job full time și o familie de întreținut plus universitate, o afacere personală și universitate -  alegerea și parcurgerea acestui drum nu este doar un succes, dar și o confirmare a faptului că ei sunt diferiți, și din acest motiv ei pot să aleagă calea cea grea.

Diferit nu înseamnă neapărat mai bun, pentru că nu există un mai bun universal, există un mai bun la ceva. Dacă încerci să înveți cum se cântă la un instrument muzical alegând cele mai grele compoziții muzicale, probabil că ar trebui să exersezi cel puțin două ore pe zi pentru a le interpreta ca atare, iar dacă vrei un rezultat mai bun, poți să exersezi și cinci ore pe zi, dar asta cu siguranță nu te-ar putea face mai bun decât cel ce cântă bine la un alt instrument sau știe să administreze bine o afacere. Asta te-ar face diferit în arta de a învinge asupra ta - ceea ce unora nu le este dat să înțeleagă, pentru că ei nu își doresc să concureze cu ei înșiși.

Concureța cu noi înșine este ceva ce nu ne face niciodată mulțumiți, pentru că orice câștig în această luptă este și o învingere asupra noastră. E ca un joc de volei în care tu joci împotriva ta. Tu îți setezi plasa destul de sus și petreci ore în șir în fața ei încercând să marchezi, ca în momentul succesului adversarul tău să te acuze că ”așa zisa ta victorie” ți-a luat prea mult timp. Prin urmare, calea cea grea te transformâ în cele din urmă într-un perfecționist, un sacrificiu în plus la toate celelalte sacrificii care cu siguranță te va trezi în miezul nopții să te întrebe dacă se merită. Se merită să depui atât de mult efort pentru o cauză? Se merită să îți creezi singur obstacole când poți alege să faci lucrurile mai ușor? Se merită să scrii articole pe micuțul tău blog când nu știi dacă cineva vreodată le va citi? Răspunsul la toate aceste întrebări poate fi ”da” cu o condiție - tu să fii cel care crede.

Credința în scopul final al călătoriei tale este ca și credința în Dumnezeu - nu îl vezi, dar știi că e acolo. Această credință e ca un fel de autoprogramare, autohipnoză ce te ajută să vezi mai bine mijloacele intelectuale de care te poți folosi. Când dorești să îți îmbunătățești starea fizică, alegi drumul mai lung către casă sau urci scările fără lift, iar când dorești să te exprimi și să gândești mai rapid, citești texte mai grele de consumat, scrii eseuri pe teme mai complexe sau continui să postezi din când pe micul tău blog.

Dar cele mai importante sunt abilitățile pe care le putem dobândi alegând mereu calea grea în schimbul celei ușoare, una dintre aceste abilități este reziliența. Citând Wikipedia, ” Reziliența este definită frecvent drept capacitatea ființelor umane de a se adapta într-o manieră pozitivă la situații nefavorabile.”Prin urmare, situațiile dificile ne educă capacitatea de a ne adapta, iar adaptarea face diferența în cele din urmă între oamenii care au succes și cei care eșuează. Și totuși, este destul de greu să faci o cursă de lungă durată gândindu-te mereu la linia de ”Finish”, iar motivul care îi face pe cei mai mulți dinte noi să aleagă căile ușoare este lipsa viziunii pe termen lung sau lipsa unui obiectiv mai apropiat. Cei mai mulți nu înțeleg că scopul efortului fizic nu este neapărat să arăți mai bine, dar să capeți concentrare pentru a-ți înfrunta limitele, iar scopul scrisului nu este să devii scriitor, dar să știi să îți aduni mai ușor gândurile. În același mod, calea grea o aleg cei ce văd drept scop abilitățile pe care le pot dobândi și nu succesul final.

Dacă și tu te simți în pielea eroului naiv, nu căuta argumente împotriva viselor tale. Ai încredere în calea grea, căci în final această decizie din urmă va face diferența.


P.S.

Și tu dacă ai fi un teritoriu, ce teritoriu anume ai fi? (Această întrebare nu are nicio legătură cu întregul text, e doar un exercițiu psihologic de autocunoaștere.)