Sunday, July 1, 2018

Textual description of firstImageUrl

Viața pe Orizontală - Part III




Și apoi totul este neclar în viață. Adică nimic nu este absolut definit. Nu e ca și cum suntem elevi olimpici la matematică și ne dorim să avem formulele din timp ca să știm cum să rezolvăm tot în viața asta. Un lucru însă am început să îl înțeleg, că lumea devine tot mai mare când începem să ieșim din văgăunile noastre. Și atunci când ieșim din ele – casele noastre, orașele, țările noastre, tot ce rămâne în urmă poate deveni deodată destul de neînsemnat în comparație cu tot ce ajungem să vedem înafară sau poate căpăta noi sensuri. Adică te gândești la tine și problemele tale din școală sau liceu și știi că păreau exagerate atunci în comparație cu problemele tale mature. Însă eu chiar și acum peste ani consider că problemele mele din liceu erau mult mai grave. Era grav tot de ce îmi doream să scap, tot ce încercam să evit zi de zi, mentalități modeste, orașul ăla mic care parcă mă strângea ca niște perechi de blugi din care am crescut. Nu mai puteam respira acolo. Acolo eu și timpul stăteam în loc sau cum spune lumea, ”Nu sta, că îți stă norocul”. Așa era, orașul ala era strâmt ca și camera mea cu tapetul ala roz pe care l-a ales mama, neatins de ani de zile. Nu am locuit niciodată în acea cameră, nu am fost atunci și acolo, am fost mereu altundeva, de fiecare dată când mă culcam în patul meu și mă uitam la bureții aia albi și artificiali lipiți de tavan eram altundeva.

Acum sunt altundeva și înțeleg că cel mai greu a fost să ies de acolo, pentru că atunci când am plecat eram încă un copil, așa cum sunt toți copii aia de vor să plece cât mai departe de casă. Nu eram pregătit să înfrunt lumea și viața, să accept că lumea nu este un loc tocmai minunat. Să accept că viața nu mă va mângâia niciodată pe cap oferindu-mi vreo recompensă pentru toate încercările prin care am trecut. Căci uneori, după o alergare de seară de cinci kilometri, mintea ta îți zice că trebuie să mai faci unul, și încă unul, și încă unul, și încă unul, și tot așa până ajungi să faci zece. Și te oprești atunci, dar nu te întâmpină nimeni cu flori sau medalii, ești doar tu și îți spui în sinea ta ”Bravo”, încercând să îți bați din palme așa cum ți-ai promis când monitorizai rezistența pe ultimul kilometru. Îți bați din palme și gâfâi, asta este toată recompensa. Când am plecat aveam o vagă încredere în această recompensă ca în ceva care se întâmplă și durează veșnic – un succes pentru care muncești și de care te poți bucura mai apoi ani la rând fără nicio grijă. Nu știu dacă adevărul că nu voi primi niciodată această recompensă pe termen lung avea să mă dezamagească atunci, cred că nu. Cred că în viziunile mele despre viitor am reușit să interpretez corect tot ce mi-am dorit. Eram mai degrabă foarte încântat să fiu un veșnic pribeag, decât să mă consum într-un loc căruia nu îi aparțineam.

Pribegia are un gust dulce de cele mai dese ori, atunci când înțeleg că îmi trăiesc viața. Când văd cum viața mea iese ca un ulcior de lut pe care îl modelez așa cum îmi place sub mâinile mele. Cred că în asta constă tot sensul pribegiei, să știi că poți schimba orice, să ai puterea asupra vieții tale. Să ai putere asupra vieții tale înseamnă până la urmă să ai putere asupra ta, ca un pictor care desenează ceva, închipuindu-și tabloul întreg în capul lui. În final totul îi poate ieși diferit de ce își dorea el, dar este mai bine așa. Există o comunicare între el – pictorul, ceea ce se află în interiorul lui și universul din exterior. Pictorul comunică universului ideea tabloului său, iar universul îi arată calea corectă spre a creea ceva care să reprezinte arta lui. Dacă viața te aduce în alt loc decât cel pe care l-ai cerut, este pentru că universul vrea să scoată din tine arta, el vrea să îți arate cine ești. El îți va arăta dacă ești slab sau puternic, sincer sau prefăcut, curajos sau laș. El îți va pune totul în față și tu vei alege ce vrei să fii.

Însă, înainte să pornești la drum singur trebuie să înțelegi un lucru, va trebui să cedezi. Dacă alegi asta, dacă pentru tine libertatea de a fi stăpân pe viața ta valorează mai mult decât confortul sau plăcerea, atunci resemnează-te de la început cu ideea că va trebui să cedezi diferite lucruri, uneori ele vor fi stabilitate, liniște, siguranță, iar alte ori ele pot fi oameni, amintiri, iluzii, speranțe, nevoi. Dar este absolut normal pentru tine dacă știi să închizi ochii și să vezi ce poți primi în schimb. Iar în schimb te vei primi pe tine, diferit după fiecare drum pe care îl parcurgi. Dacă poți simți asta, această briză a schimbării cu care te poate întâmpina noua ta viață, dacă poți înțelege cât de euforic este acest sentiment când te privești în oglindă și vezi pe fața ta toate urmele acestor ani, depuse cu propria ta pensulă, dacă îți poți imagina cum este să te privești și să spui ”Eu m-am făcut”, atunci ești gata să pornești la drum. Nimic nu va fi ușor și fericirea te va vizita în secvențele alea scurte când îți vei da seama că trăiești. Întinde-ți palma atunci și las-o să se așeze ca un fluture pe degetul tău. Examinează-i atent aripile și frumusețea ca să înțelegi cât de simplă și naturală poate fi. Și atunci când o vei înțelege vei putea să o vezi în tot ce te înconjoară în copaci, în serile de vară în brizele de vânt. Ca să găsești fericirea, trebuie să o înțelegi mai întâi.

Când eram un adolescent credeam că viața mea pe orizontală era un drog, o nevoie de evitare a realității. Poate era așa într-o anumită măsură, însă acum mai știu ceva, că viața mea pe orizontală a avut mereu un sens. Cel mai important sens dintre toate. Atunci când stăteam culcat în patul meu și mă uitam în tavan, atunci îmi imaginam tabloul pe care voiam să îl pictez, iar acum produc arta.