Wednesday, December 5, 2018

Textual description of firstImageUrl

Muzică și Confesiuni




M-a izbit un val pe drum spre casă chiar atunci când îmi căram mâncarea proaspăt cumpărată din supermarket pentru săptămâna aceasta. Car pungile și simt cum mi se face pielea de găină pe melodia care îmi cântă în căști acum. Și parcă am mai auzit-o înainte, dar acum sună altfel. Nu am înțeles niciodată frumusețea acestei limbi nordice care se răsfrânge atât de involuntar și sonor acum, de parcă ar suna în contextul potrivit dorurilor mele. Merg și simt cum o lacrimă îmi alunecă pe obraz și zâmbesc acestui moment pe care urmează să îl reculeg mai apoi ca pe o revelație sau mai degrabă un impuls spiritual destul de personal pentru a putea fi înțeles.

Mă gândesc că fiecare își găsește refugiul și sursa de cultivare în ceva. Cineva îl găsește în sculptură, în pictură sau arhitectură, în fotografie sau literatură, în diverse sporturi. Eu însă, ca și mulți alții, îmi găsesc refugiul în muzică. Să cazi în ea și să te scufunzi într-o gaură neagră a timpurilor noastre și celor trecute; Să plutești în spațiul ei ca un naufragiat de pe corabia ta spațială urmărind cum trec pe lângă tine milenii de blues, jazz și rock&roll deviat subtil în frânturi de funk și soul mixat ulterior pe ritmurile unui house modern sau chill step, mai nou; Să admiri nașterea și apusul supernovelor pe scena mondială - este o călătorie destul de riscantă. Iar odată ajuns fără ezitări sau regrete în gaura neagră a muzicii, fii cu ochii pe garderobă ca să vezi cum ți se schimbă culorile, formele, lungimile, stilurile gândirii și identității tale, cât și ale hainelor cu care obișnuiai să te îmbraci.

Muzica este ca și moda, ajunge peste ani din punctul din care a pornit, căci nu degeaba ele două se tot influențează reciproc. Iar această repetiție reflectă cât se poate de mult sau puțin caracterul impermanent și ciclic al vieții umane care revine la simplitatea și naivitatea copilărească în anii bătrâneții. Și chiar dacă asemenea paralele pot fi trase între multe cicluri sociale, ciclicitatea muzicii în sine rămâne de nedescoperit. Muzica ca și arta descriu o poveste în povestea unei povești; o metaforă cu multiple substraturi sau mai bine zis, o istorie fără de sfârșit. Ele proiectează potretul societății trecute și curente, construit din istorii și perspective umane absolut individuale care constituie un univers paralel cu viața noastră cotidiană în condiția noastră actuală.

Deschide YouTube-ul și ascultă, acum toți sunt tineri și dornici de a spune ce simt și gândesc, istoriile lor sunt și istoriile tale, iar unele strofe sunt mai cuprinzătoare decât orice romane de dragoste sau cărți detective. Căci uneori sunt destule doar câteva versuri care să țintească în ceea ce nu ești în stare să îți explici singur când ești pierdut, uitat, descurajat, fericit sau îndrăgostit. Fiecare piesă este o potențială fereastră către tine însuți, dacă ai destulă răbdare să auzi istoria ascunsă în melodie. Pe când Paul McCartney scria ”Hey Jude” pentru fiul lui Lenon, Julian, încercând să îl consoleze în legătură cu divorțul părinților săi, el nu știa potențiala valoare emoțională a acestui act personal pentru zeci de generații de tineri din întreaga lume.

And anytime you feel the pain, hey Jude, refrain
Don't carry the world upon your shoulders
For well you know that is a fool who plays it cool
By making his world a little colder


Dar muzica contemporană nu este pierdută nici ea în mesaj. În același mod, Hozier elaborează ideea dramatismul iubirii ”netradiționale” relatat în hitul supra-acceptat de către mase ”Take me to church”, care contrar ipocriziei sociale a cucerit masele prin expresivitate, ca mai apoi să le aducă la cunoștință că iubirea între persoanele de același sex poate să fie unanim acceptată social, la fel ca și această piesă.

Așa a fost mereu, de când Chopin își improviza nocturnele în minor, relatând publicului despre valoarea sunetului pur în era confomării față de tehnicitate sau pe când Beatles restructurau gusturile și gândirea revoluționară ale mulțimilor anilor șaptezici.  Acum ca și atunci muzica produce efecte individuale cât și colective. Ea poate ridica toată sala în picioare în timpul unui concert sau te poate ajuta să dobori ultima sută de metri pe banda de alergat pe notele punctul culminant din melodie. Din lumea celui care o scrie în lumile celor care o ascultă se scurg speranțe și încrederi în ziua de mâine. Precum spunea solistul trupei Foo Fighters, Dave Ghrol, “That’s one of the great things about music. You can sing a song to 85,000 people and they’ll sing it back for 85,000 different reasons.”

Ea te ajută se ieși din context, să te pierzi în energia umană propagată prin undele unui concert sau în valul melancolic care te cuprinde în timp ce îți cari pungile cu mâncare, în timp ce gătești, în timp ce mergi pe drum, în timp ce stai culcat în patul tău, în timp ce rămâi singur cu tine însuți ca să îți mai aduci aminte încă o dată cine ești. Muzica nu discriminează, ea este pentru toți cei ce vor să o asculte și să o urmeze în esența ei. Ea nu te alege pentru că ai bani sau ești sărac, dezamăgit de tine sau împăcat cu ceea ce ești, ea este acolo ca să te ajute să înțelegi mesajul ei și mesajul tău. Căci să o percepi  în diversitatea formelor ei artistice, însemnă până la urmă să înțelegi mai bine lumea în care trăiești și pe tine însuți, să îți înțelegi pasiunea și deprimarea, entuziasmul și tristețea și să le accepți asemeni unor melodii într-un playlist. Câte o melodie diferită pentru fiecare zi.

Ca și arta, muzica este o perspectivă din poziția celui care o scrie sau interpretează. Să asculți un artist nou e ca și cum ai citi o carte, chiar dacă nu o înțelegi imediat, încercarea de a o înțelege contează, pătrunderea sub straturile de cuvinte și simboluri, sunete și emoții predominante în melodie. Căci în fond, această capacitate de a înțelege mesajul personal transmis de o melodie este o dovadă a umanității. Iar oricât de diferiți am fi, poveștile noastre sunt comune, ca și cum nu suntem nicicând singurii oameni care trăiesc o anume experiență în lumea asta. Nu suntem singurii învinși de rutina zilelor cotidiene, pierduți în spațiul găsirii scopului nostru în viață, triști în regretul momentelor ce nu le putem recupera sau entuziasmați de o nouă dragoste apărută la orizont.



La capitolul confesiuni se poate spune că caracterul unei persoane este reflectat în muzica pe care o ascultă. Confesiunea mea este blues-ul, muzica sclavilor de culoare din valea râului Mississippi, de unde s-a răspandit spre sfârșitul secolului XVIII în restul Americii de Nord. Lent și brut în originea sa orice blues vorbește simplu și direct despre patimile umane. Și cu această idee din urmă fiecare își poate explica cine este, ce muzică îl reprezintă și ce reprezintă muzica lui.




Sunday, July 1, 2018

Textual description of firstImageUrl

Viața pe Orizontală - Part III




Și apoi totul este neclar în viață. Adică nimic nu este absolut definit. Nu e ca și cum suntem elevi olimpici la matematică și ne dorim să avem formulele din timp ca să știm cum să rezolvăm tot în viața asta. Un lucru însă am început să îl înțeleg, că lumea devine tot mai mare când începem să ieșim din văgăunile noastre. Și atunci când ieșim din ele – casele noastre, orașele, țările noastre, tot ce rămâne în urmă poate deveni deodată destul de neînsemnat în comparație cu tot ce ajungem să vedem înafară sau poate căpăta noi sensuri. Adică te gândești la tine și problemele tale din școală sau liceu și știi că păreau exagerate atunci în comparație cu problemele tale mature. Însă eu chiar și acum peste ani consider că problemele mele din liceu erau mult mai grave. Era grav tot de ce îmi doream să scap, tot ce încercam să evit zi de zi, mentalități modeste, orașul ăla mic care parcă mă strângea ca niște perechi de blugi din care am crescut. Nu mai puteam respira acolo. Acolo eu și timpul stăteam în loc sau cum spune lumea, ”Nu sta, că îți stă norocul”. Așa era, orașul ala era strâmt ca și camera mea cu tapetul ala roz pe care l-a ales mama, neatins de ani de zile. Nu am locuit niciodată în acea cameră, nu am fost atunci și acolo, am fost mereu altundeva, de fiecare dată când mă culcam în patul meu și mă uitam la bureții aia albi și artificiali lipiți de tavan eram altundeva.

Acum sunt altundeva și înțeleg că cel mai greu a fost să ies de acolo, pentru că atunci când am plecat eram încă un copil, așa cum sunt toți copii aia de vor să plece cât mai departe de casă. Nu eram pregătit să înfrunt lumea și viața, să accept că lumea nu este un loc tocmai minunat. Să accept că viața nu mă va mângâia niciodată pe cap oferindu-mi vreo recompensă pentru toate încercările prin care am trecut. Căci uneori, după o alergare de seară de cinci kilometri, mintea ta îți zice că trebuie să mai faci unul, și încă unul, și încă unul, și încă unul, și tot așa până ajungi să faci zece. Și te oprești atunci, dar nu te întâmpină nimeni cu flori sau medalii, ești doar tu și îți spui în sinea ta ”Bravo”, încercând să îți bați din palme așa cum ți-ai promis când monitorizai rezistența pe ultimul kilometru. Îți bați din palme și gâfâi, asta este toată recompensa. Când am plecat aveam o vagă încredere în această recompensă ca în ceva care se întâmplă și durează veșnic – un succes pentru care muncești și de care te poți bucura mai apoi ani la rând fără nicio grijă. Nu știu dacă adevărul că nu voi primi niciodată această recompensă pe termen lung avea să mă dezamagească atunci, cred că nu. Cred că în viziunile mele despre viitor am reușit să interpretez corect tot ce mi-am dorit. Eram mai degrabă foarte încântat să fiu un veșnic pribeag, decât să mă consum într-un loc căruia nu îi aparțineam.

Pribegia are un gust dulce de cele mai dese ori, atunci când înțeleg că îmi trăiesc viața. Când văd cum viața mea iese ca un ulcior de lut pe care îl modelez așa cum îmi place sub mâinile mele. Cred că în asta constă tot sensul pribegiei, să știi că poți schimba orice, să ai puterea asupra vieții tale. Să ai putere asupra vieții tale înseamnă până la urmă să ai putere asupra ta, ca un pictor care desenează ceva, închipuindu-și tabloul întreg în capul lui. În final totul îi poate ieși diferit de ce își dorea el, dar este mai bine așa. Există o comunicare între el – pictorul, ceea ce se află în interiorul lui și universul din exterior. Pictorul comunică universului ideea tabloului său, iar universul îi arată calea corectă spre a creea ceva care să reprezinte arta lui. Dacă viața te aduce în alt loc decât cel pe care l-ai cerut, este pentru că universul vrea să scoată din tine arta, el vrea să îți arate cine ești. El îți va arăta dacă ești slab sau puternic, sincer sau prefăcut, curajos sau laș. El îți va pune totul în față și tu vei alege ce vrei să fii.

Însă, înainte să pornești la drum singur trebuie să înțelegi un lucru, va trebui să cedezi. Dacă alegi asta, dacă pentru tine libertatea de a fi stăpân pe viața ta valorează mai mult decât confortul sau plăcerea, atunci resemnează-te de la început cu ideea că va trebui să cedezi diferite lucruri, uneori ele vor fi stabilitate, liniște, siguranță, iar alte ori ele pot fi oameni, amintiri, iluzii, speranțe, nevoi. Dar este absolut normal pentru tine dacă știi să închizi ochii și să vezi ce poți primi în schimb. Iar în schimb te vei primi pe tine, diferit după fiecare drum pe care îl parcurgi. Dacă poți simți asta, această briză a schimbării cu care te poate întâmpina noua ta viață, dacă poți înțelege cât de euforic este acest sentiment când te privești în oglindă și vezi pe fața ta toate urmele acestor ani, depuse cu propria ta pensulă, dacă îți poți imagina cum este să te privești și să spui ”Eu m-am făcut”, atunci ești gata să pornești la drum. Nimic nu va fi ușor și fericirea te va vizita în secvențele alea scurte când îți vei da seama că trăiești. Întinde-ți palma atunci și las-o să se așeze ca un fluture pe degetul tău. Examinează-i atent aripile și frumusețea ca să înțelegi cât de simplă și naturală poate fi. Și atunci când o vei înțelege vei putea să o vezi în tot ce te înconjoară în copaci, în serile de vară în brizele de vânt. Ca să găsești fericirea, trebuie să o înțelegi mai întâi.

Când eram un adolescent credeam că viața mea pe orizontală era un drog, o nevoie de evitare a realității. Poate era așa într-o anumită măsură, însă acum mai știu ceva, că viața mea pe orizontală a avut mereu un sens. Cel mai important sens dintre toate. Atunci când stăteam culcat în patul meu și mă uitam în tavan, atunci îmi imaginam tabloul pe care voiam să îl pictez, iar acum produc arta.

                                            


Friday, May 25, 2018

Textual description of firstImageUrl

Viața pe orizontală - Part II


                                                                  


Dar mi-a trecut treptat. Am avut nevoie însă de ceva timp să cobor de pe umerii mei povara înțelepciunii cu care mă onora propria mea minte. A fost nevoie să treacă ceva timp ca să mă pot urâ mai puțin pentru mintea mea și să scad câteva nivele de superioritate în atitudinea mea față de cei care nu înțelegeau, nu se întrebau sau nu gândeau. Pentru cei din urmă a fost nevoie de mai mult timp. Și așa cum eu încercam să scad în nivele, cineva din micul meu oraș încerca să crească. Iar asta o descoperisem când din întâmplare sau nu, dădu-sem o fugă până acasă nu știu pentru ce treburi, când încă eram în facultate.

Ca deobicei, vizitele mele acasă trebuiau să se încheie cu o întâlnire de grup cu foștii mei colegi de liceu și de data aia nu făcusem nicio excepție. Țin minte cum ieșisem în acea seară și eram la faza ”hai să gasim unde să stăm”. Precum se știe, statul la un pahar de ceva este mult mai plăcut după ce timpul vă aduce acolo de unde ați pornit. Și atunci mă apucasem să umblu cu Crina pe drumurile alea bine cunoscute în căutarea unui loc mai bun de stat pentru că ea ajusese prima printe cei întârziați la locul întâlnirii stabilie de lângă monumentul lui ”Ștefan cel Mare” în timp ce alții urmau să vină, ca deobicei. Mai invitasem o prietenă care era și ea pe acasă cu treburi și în drum spre așa zisa noastră cafenea de stat, mai întâlnisem un coleg care fusese într-o clasă paralelă cu noi la liceu și care era și el cu cineva. ”Bună, bună. Ce cauți aici? Ai tras pe acasă? Nu te-am văzut de aproape doi ani.” ”Da, uite am venit cu niște treburi. Voi văd că ați ieșit în oraș în doi. ” ”Da, perechea noastră dintoteadeauna.” spuse el pe un ton ironic dar călduros, uitându-se câtre amicul său. I-am răspuns cu un zâmbet și pentru că eram într-o dispoziție bună m-am gândit că nu ar strica să îi invit să stea cu noi, chiar dacă nu am fost cine știe ce prieteni pe timpul liceului, plus că încă nu ne văzusem de vreo doi ani. ”Păi, noi am ieșit și noi puțin. Mai așteptăm să vină și alții. Voi nu vreți să să stați cu noi? Văd că nu e prea multă lume pe aici.”, cafeneaua era goală, iar în loc de lumina de la intrare era instalat un mic panou cu reclama ”Orange”. Apucaseră să vândă cartele telefonice de reîncărcare în acest bar/cafenea, nemaivorbind de toate prafurile de spălat și alte produse casnice adăpostite în altă secțiune interioară.  ”Se descurcă cum pot...”, mă gândisem eu. Îl invitasem să stea cu noi pe tip și acum speram să nu accepte, mă gândeam că nu vom avea ce să ne spunem și știam că și el își dă prea bine seama. El însă îl privi întrebător pe bunul său amic și ăla zise parcă înseninat la față ”De ce nu?!” de parcă se surprinse pe sine însuși. Și eu surprins precum era și el am zis , ”Bine, dar să alegem o masă mai mare la terasă, ca să încapă mai multă lume”. Zis și făcut, alesesem masa de lângă veceu. Ce putea fi mai bun – nimic când dispoziția mea cerea insitentă o bere sau poate două, trei.
Ne-am înțeles să mergem să comandăm niște băuturi. Eu mi-am luat o bere ”Chișinău”, pentru că îi duceam dorul. Tipul își luase un suc ”Capi” și eu mă simțisem prost că trebuie să beau singur. ”Nu bei o bere cu mine?” ” Nu”, zice ”Nu am băut alcool de vreo opt luni”, ”Bună treabă, ești la vreo dietă ceva?” ”Nu” zise el dinnou, cu un aer incomod pe care nu îl băgasem în seamă, ”... de la o seamă de vreme nu mai văd niciun sens în asta”. Nu am mai insistat, părea că curiozitatea mea îl enerva nițel. Am coborât la terasă unde eu cu buna mea dispoziție am început să dezgheț atmosfera. Cred că o dezghețam mai degrabă pentru mine decât pentru cei din jurul meu, dar sigur fetele erau fericite să mă re-vadă, punându-mi o grămada dea întrebări despre ce vreau să fac și ce am făcut. Mai mult decât toți mă întreba Crina, cu Sandu mă salutasem când coborâsem, toți începuseră treptat să alunece în faza discuțiilor în perechi. Eu mă amețisem și tot insistam ca tipul de la masă cu noi să își ea și el o bere, până când îmi zise ”Tu chiar nu te saturi să îmi tot propui alcool? Nu vei reuși. Las-o baltă.” Ceva dădea semne că urmează o discuție din alea care îmi plac mie, neașteptată, deschisă și poate irepetabilă. ”Dar ce ai, te văd așa trist” îi spusesem de parcă îmi păsa atât de mult de un om cu care avea să beau un pahar de bere doar în seara asta și apoi avea să îmi văd de drum. ”Nu este nimic. Doar stau un pic pe gânduri.” Opa, gândesc era un cuvânt nou pe aici. Din acel punct discuția parcă escalase într-o direcție de care nu puteam bănui când îmi comandasem prima bere. Tipul începuse să vorbească despre cărțile pe care le citise recent, despre niște filme documentare, niște ipoteze și alte chestii la care se gândea chiar în momentul de față. Atunci parcă se întâmplase un alt moment de revelație pe care îl simțisem în legătură cu cineva pe care îl catalogam în diferite moduri. Pentru o clipă începuse să îmi placă ce spunea, provocând opinii din partea lui în legătură cu temele cu care deviam aruncându-i-le pe masă ca niște cărți de joc. El însă le lua și le citea așa cum cosidera el mai bine. ”Eu văd că voi băieți ați început să gândiți”. Am spus-o și pe asta, pe tonul ala superior și un pic indiferent, mai mult din cauza băuturii. ” Și tu ai început să o faci mai devreme, nu-i așa? ” îmi răspunsese el, ”Poate că da” i-am zis. ”De asta cred că mulți nu te înțeleg. Ești conștient de asta, nu-i așa?”, l-am privit amețit și am zâmbit triumfător zicând ”Da, sunt conștient și nu îmi pasă.” ”Dar nu cred că faci bine, așa vei pierde mulți oameni. Uneori trebuie să vobești limba altora ca să îi faci să înțeleagă. Vei pierde mult, dar vei obține și altceva în schimb”. L-am privit îndelung și i-am zis, ”Nu. Nu cred că trebuie să cobor la nivelul nimănui. Eu nu am nevoie de oameni mai proști decât mine alături, am nevoie de oameni mai buni. Iar ei cu siguranță vor putea să înțeleagă ce vorbesc. Dar îmi pare foarte bine că ați început în sfârșit să vorbiți despre lucruri care contează. De când se întâmplă asta cu voi?” ”De vreun an”. Îmi zise amicul lui. ”Foarte bine! Ar trebui să vorbiți despre ce gândiți cu adevărat mai des!” ”Da, noi niciodată nu facem asta.” Crina îmi aruncase și ea o replică din capul mesei, ”Hey, terminați cu discuțiile astea!” ”De ce să termin? Eu nu vreau să termin. Eu vreau să vorbesc despre orice vreau eu. Niciodată nu v-ați gândit la asta? Puteți vorbi despre orice!” ” Da! Putem vorbi despre orice. Ai dreptate! O facem prea rar sau niciodată.” Amicul tipului mă încurajă cu aceeași expresie cu care acceptase propunerea mea de la începutul serii, surprins și parcă mai deschis decât era înainte.

Localul se închidea și a trebuit să mergem în altă parte. Am luat-o încet spre ieșirea orașului. Toți erau în perechi și vorbeau. Eu mai răspundeam amețit și totuși fericit parcă. Era unul din momentele alea în care îmi spuneam ”Asta e, se întâmplă iar, asta e clipa vieții tale – trăiește-o!”. Țin minte cum am ajuns lângă o benzinărie. Eu îmi luasem o bere. Marius își luase iar apă și vorbea cu Sandu despre ceva ”filosofic” poate, fără să fi consumat alcool. Crina iar le aruncase o replică, ”Ce e cu filosofia asta? Terminați odată că nu v-ați îmbătat, cred!”, ”Nu este filosofie”, îi răspunse Marius ”... filosofie este altceva. Uite în dicționar să vezi ce înseamnă.”

Mă simțeam cel mai împlinit om după această replică. Tipul ăsta încercase să coboare și el acolo unde credeam că fusesem doar eu. Dar atunci eram destul de conștient ca să îmi pot da seama că sunt o gramada de-a oameni în lumea asta cărora le place să gândească. Atunci nu îmi rămânea decât să admir luna care se vedea atât de clar și pașnic pe cerul senin, stând pe o bancă pusă parcă intenționat pentru discuții de genul lângă acea benzinărie de la capătul orașului. Să inspir și să expir în sfârșit, auzind cum Marius îi predică lui Sandu, ”Fii ca apa, Sandule. Asta este destinația finală. Fii ca apa care poate lua orice formă...”


                                                 

Sunday, May 20, 2018

Textual description of firstImageUrl

Viața pe orizontală - Part I



Când stăteam culcat în patul meu și mă uitam în tavan – asta era momentul zilei mele pe care îl iubeam și îl uram cel mai mult. Aveam nevoie de acest moment în ziua mea ca să îmi pot aduce aminte cine sunt și cine am fost până acum. Să rămân cu visele mele în singuratate și să visez cu ochii deschiși orice, să nu observ cum timpul se scurge printre pleoapele mele când clipesc hiptonizat uitându-mă în același punct ca o oiță bleagă. În acele momente simțeam cum încep să mă urăsc treptat, întâi pentru că mă mințeam peste fiecare jumătate de oră că mai stau câteva minute și mă scol din pat să fac orice, apoi pentru că în unele momente mâna mea se supunea prea mult forței de gravitație ca și cum greutatea întregului univers mi se adunase în palma deschisă către tavan și acum nu puteam să o mișc din loc. Și treptat începeam să mă urăsc pentru orice imagine care plutea în mintea mea, toate imaginile însă erau captivante ca niște filme pe care le cream live agățându-mi privirea de tavan ca de un ecran improvizat. Mă uram pentru că îmi plăcea să dispar din această lume reală și să ma scufund în patul meu, știam că nu este corect, aveam remușcări, mă uram și pentru alte lucruri, găseam o mie de lucruri pentru care să mă urăsc și mă uram până la lacrimi. Iar apoi plângeam – ca un martir, ca un erou, ca o jertfă, plângeam ca tot ce puteam să îmi închipui.

În micul meu oraș viața socială exista și avea intrigile sale pe care toți le luau în serios. Era important să știi cine și cu cine e în pereche sau să îți cauți o gașcă cu care să ieși, și parcă unele lucuri nu erau accesibile dacă nu te băgai în seamă cu cineva care deja avea o gașcă, ca ei să te placă și să te considere de al lor. Iar dacă asta se întâmpla, deja aveai cu cine sta în lumina slabă a felinarelor din centrul orașului și mânca semințe, mai puteai schimba o vorbă două sau puteai face planuri să ieșiți împreună într-o cafenea jegoasă, una mai populară printre puținele cafenele din acel oraș. Și dacă mergea bine de tot, după un pahar două de vin sau vodkă cumpărată de cineva aproape minor și consumată în grup – pe scările ”Centrului de Cultură și Tineret” sau pe malul râului din apropiere, cineva putea să lege o discuție extrem de ”filosofică” cu tine, fără să bănuiască ce înseamnă cuvântul ”filosofic”, povestindu-ți despre cât de dificile sunt relațiile și viața sau cum experiențele sale i-au împietrit inima la anii săi, oricâți avea, douăzeci, șapteșpe, treizeci. Și atunci când apucați să vorbiți, aia era, poate ieșeați și mâine și în altă zi și deja vă catalogați ca fiind ”împreună”, dacă ambii erați la curent cu asta. Viața aia era interesantă și avea sens pentru toți, mai puțin pentru mine care îmi stăpâneam cu greu disprețul față de oamenii cu care beam, beam și îi disprețuiam, ca și eroul principal din romanul lui J.D. Salinger ”De veghe în lanul de secară”. Dar precum se știe, alcoolul trezește sensibilitatea în unii dintre noi și sensibilitatea unora îi făcea să își dea seama că îi disprețuiam și atunci îmi mai întorceau câte o replică rebelă, dar nu aveau ce să facă decât să mă evite. Cred că doar pe la vreo cinșpe, șapteșpe ani am învățat să mă maschez așa încăt să fiu eu cel care îi înțelege, nu ei cei care mă înțeleg.

Țin minte odată ieșisem de ziua cuiva în unul din barurile alea împuțite și pline de fum care acum îmi aduc aminte foarte mult de puburile și cluburile Bucureștene până la interzicerea fumatului în locurile publice. Eram toți la o masă, comandasem niște băutură, totul era ca deobicei, unii se prefăceau că le este vesel, unii ziceau că trebuie să fie și din senin cineva începuse să spună ca nu s-a simțit bine astăzi – era omagiata. Mi se păruse că dăduse un ton diferit acelei seri cu prima replică pe care o zise, ”Îmi pare bine că ați venit la ziua mea și îmi pare bine că suntem prieteni”, simțeam cum toți se foiseră un pic, era ceva pe cale să exploadeze și eu abia așteptam. Dacă era pe cale cineva să zică ceva adevărat, ăla era momentul când puteam să savurez o destăinuire publică, din aia ca la teatru. Actorul se uită în sală și spune ”Sunt un imbecil, sunt un ratat, sunt un trist” ca și cum crede în asta, ca și cum este singur și își spune asta, dar nu este de fapt, îl văd toți și își aduc aminte cum își spuneau ei asta fiind singuri, sau sunt de acord cu el, ”Sigur că ești un imbecil, eu dacă eram în locul tău nu mă părăsea nevasta”... Așa deci, mai era un pas pănă acolo, ea își feri ochii și apoi reveni mișcată, ”Hey, ce e cu tine? Termină, e ziua ta!” îi spuse prietena ei de lângă ea. Chiar dacă era întuneric acolo, puteam să văd cum capul i se lăsase în piept și o lacrimă îi curse pe obraz, ”Mulțumesc că sunteți cu mine acum, doar că,... doar că uneori mă simt atât de singură” „Hey, termină, și eu mă simt așa, am avut și eu o perioadă de asta când eram acasă singură, tata nu știu pe unde era mereu plecat. Dar a trecut, hai lasă, acum este ziua ta trebuie să ne distrăm!” Nu știam să mă bucur sau nu, dar ăla era un moment de revelație pentru mine, acum puteam să zic și eu asta și am zis-o ”Și eu mă simt singur uneori. De fapt, noi toți suntem singuri.” Se uitaseră toți la mine ca și cum am vrut să o liniștesc, când eu îmi doream să înceapă să vorbească toți despe cum se simt și să vorbim așa vreo jumate de oră numai despre singurătate. Dar cineva o înveselise și deja seara noastră începea să se mute în faza ”hai să mergem afară și să urlăm pe străzi înainte să mergem acasă”, ceea ce și făcusem.

Mă mai gândisem la astea ceva timp pe atunci, știu că îmi plăcuse reacția ei și parcă îmi părea mai simpatică. Îmi spuneam că am ajuns să văd și oameni reali sau oamenii nu sunt chiar atât de răi și pot fi reali când vor. Ea însă plângea de fiecare dată când se îmbăta și atunci asta era doar un efect secundar al băturii, cel puțin așa credeau toți. Dar acum îmi dau seama că nu era bine, nu era bine în felul ei și mă gândesc că la ea acasă se culca și ea pe patul ei și se uita în tavan, sau poate o facea altfel. Știu că atunci când părinții îi cumpăraseră un computer a devenit atât de dependentă de rețelele de socializare, de toți oamenii aia cu care vobea pe skype, pe care îi aștepta să îi scrie, încât petrecuse mai mult de 24 de ore în fața computerului și i se înroșise un ochi. Era și amuzant și trist în același timp cand mamă-sa îmi spuse, ”Vezi, dacă te iei după capul Crinei vei avea și tu așa ochi, v-am spus să nu stați atâta la calculator!” ”Eu nu stau așa mult” i-am răspuns, cred că nu o făceam doar pentru că computerul meu era mai prost, nu aveam destulă răbdare și nici nu aveam un loc comfortabil în care să stau la fel ca ea, stateam pe un scaun adus de la bucătărie.

Țin minte asta, cum aveam treișpe apoi paișpe, cinșpe, șaișpe, șapteșpe, optișpe ani și fiecare dintre noi se simțea singur. Singur nu era tot, era și inutil, urât, neînțeles și alte chestii. Și cred că toate începuseră de la o anumită vreme când să te trezești dimineața nu mai era atât de vesel. Simțeam că realitatea începea să mă preseze cu primul cântat al cocoșului, sau mai degrabă când auzeam zgomote în bucătărie. Exact, totul deviase din momentul în care diminețile erau ca o sentință la viață. Nu știam ce dracu se întâmplă, totul avea sens și nu avea. Mă gândeam la tot felul de soluții pentru așa zisa mea existență, nu știam ce sens are viața, încercam să înțeleg, analizam asta ore în șir, îmi puneam tot felul de întrebări pe care voiam să le discut cu alții, dar pe nimeni nu îl interesa asta, iar capul meu ceda de prea multe ori lăsând gura să vorbească, să dezbată orice idee până în cele mai mici detalii. Unii mai stăteau de vorbă cu mine uneori pe teme din astea, doar până apucam replica ”Ou, stai că deja mă doare capul, nu mă pot gândi la asta”. Atunci le testam limita și eram și mândru și mă uram în același timp că limita mea era alta și poate că nu existau oameni în lumea asta care să o treacă împreună cu mine și să se întoarcă înapoi teferi, neinfluențați de tonul depresiv al discuțiilor existențiale sau dacă ar fi fost influențați măcar să nu le pară rau așa cum nu îmi părea mie, să fie acolo de dragul ideii așa cum eram eu. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că viața nu are sens, dacă aș fi auzit pe cineva care să îmi spună asta atunci, dacă aș fi auzit pe cineva care să îmi spună: ”Hey, amice, eu am fost acolo și ăsta este răspunsul la întrebările tale - nu se merită să îți consumi spiritul de dragul unor idei, să te scufunzi în tine de atâtea ori și să ieși tulburat de acolo. Totul are sens și nimic nu are. Condiția ta actuală nu ești tu, tristetea ta nu ești tu, excesul de emoții nu înseamnă să îți asculți inima! Ieși din pielea ta și fă o plimbare și când te întorci nu te mai uita la tine, privește înafară. Prea mulți privesc în interior când lumile noastre sunt prea mici. Extinde-ți lumea cunoscând ce este înafară. Dispoziția ta nu trebuie să dicteze comportamentul tău, ea este ca un al șaptelea simț pe care trebuie să îl cunoști și să înveți să îl stăpânești” poate nu l-aș fi ascultat, din cauza nevoii mele de sacrificare în numele a ceva mai important decât mine sau poate aș fi auzit câte ceva din ce avea să îmi spună doar pentru că el a fost acolo după limită, unde credeam că fusesem doar eu, deocamdată...



Sunday, April 29, 2018

Textual description of firstImageUrl

Despre Creativitate și ce mai e de Scris



Cineva spunea că există doar câteva întrebări pe care trebuie să i le adresezi unui om ca să poți descoperi cele mai importante trăsături ale personalității sale, iar întrebarile variază de la caz la caz la fel ca și complexitatea răspunsurilor, care uneori pot oferi mai multă sau mai puțină informație. Însă, reacția unei persoane la întrebarea ”Ce crezi despre creativitate?” are potențialul de a dezvălui foarte multe detalii despre calitățile predominante de caracter cât și filosofia generală de viață ale unui om. Unii vorbesc despre creativitate ca despre ceva peste puterile lor, un talent oferit doar celor aleși. Alții vorbesc despre ea ca despre un fenomen natural, asemeni ploii sau vântului, care vine și trece neinflunațat de voința lor. Iar cei ce folosesc acest ”talent” cum l-ar numi alții, în rutina lor cotidiană, sunt probabil obișnuiți cu gândul că strările creative pot fi auto-induse, odată ce tehnica este descoperită și înțeleasă. Cu siguranță, nimeni dintre cei ce ar crede cu tărie în aceste teorii nu ar avea o părere greșită, pentru că creativitatea este folisită diferit de fiecare om în parte, dar cel mai important lucru este că ea nu aparține doar artiștilor sau creatorilor consacrați.

În societate există această preconcepție că artiștii se diferențiază de ceilalți oameni de la naștere și că doar lor le este dat să stăpânească pe măsură creativitatea ca pe un talent oferit în ediții limitate de către o putere supremă. Cum ar zice cei ce se consideră mai puțin înzestrați: ”Și la toți le-o dat cu caru, numai mie cu păharu”. De fapt, toți oamenii se nasc artiști și toți oamenii sunt creativi în diferite moduri, unora le place să facă sport, altora să rezolve teoreme matematice, să vorbească cu animalele sau să aibă grijă de gospodăria și casa în care trăiesc. Iar dacă ai întreba un bărbat de la sat cum se crește un anumit soi de cartof sau cum se construiește o casă, ai putea observa cum atitudinea lui se schimbă momentan în clipa în care el începe să vorbească despre ceva ce știe cum se face. El a învățat asta din curiozitate și nevoia de a crea ceva care să îl reprezinte. Legumele pe care el le crește în grădina lui, casa în care trăiește familia sa, sunt reprezentarea efortului său fizic, emoțional și creativ. El și-a făcut o casă mai mică pentru că s-a gândit la cine va trăi în ea sau și-a vopsit fațada casei în roz pentru că a considerat că asta e frumos. Acest om de la sat nu se situiaza foarte departe de un inginer sau designer după potențialul său creativ. Probabil, dacă el s-ar fi născut într-o altă familie și ar fi cunoscut o altă cultură, curajul și încrederea în puterea lui creativă ar fi fost susținute de mai mulți factori care să îl transforme într-un artist, inginer, designer, agricultor, orice. Însă, din motiv că societatea și mediul din care provine nu au văzut sau încurajat talentele sale și dintr-o serie de alte motive personale, acest om a ales să nu se identifice cu ideea de artistizm și dezvoltare artistică.

Adică, fiecare om posedă creativitate și este un potențial artist de la naștere, doar alegerile pe care le face și mediul în care se află îl fac să se schimbe, să încerce să inhibe această trăsătură în sine, asociind-o cu ceva negativ ca și frustrarea de a fi impus să scrii compuneri și eseuri siropoase la orele de limbă română din școală sau invers, luarea în derâdere a predilecției tale literare și artistice în favoarea științelor exacte. Acesta este motivul pentru care lumea ajunge să îi numeasca artiști pe cei ce își urmează  și dezvoltă instinctele, ridicându-le la nivele la care altora nu le este dat să ajungă doar pentru că nu au încercat niciodată să o facă. Ori, pentru că arta și artistizmul se poate manifesta într-o multitudine de moduri, societatea consideră prea puține dintre ele a fi talente, favorizând dezvoltarea  unui artistizm recunoscut unanim de catre opinia socială (cu referința la tot ce este popular la ora actuală). Iar cei neînțeleși cedează, crezând că ceea ce fac ei nu este important, nu este artă, nu este talent, nu este nou, nu este creativ….

Mai precis, creativitatea nu este doar alegerea care duce către o carieră în muzică sau teatru, ci către succes în general, în orice domeniu. Reformulată, această unealtă intelectuală reprezintă însăși abilitatea de a găsi diferite mijloace pentru a îndeplini un anumit scop. Dacă tu ai fost tipul care a aplicat de zece ori la Harvard și a fost refuzat, tu ai dat dovadă de creativitate reorientându-te și începând o afacere personală care a ajuns la dimensiunile unei platforme interactive conglomerat din Asia și întreaga lume (Jack Ma, Ali Baba), iar dacă natura a hotărât să îți ofere mai puține mâini sau picioare, sau o boală care să te consume zi de zi, tu ai dat dovadă de creativitate începând să vorbești despre asta întregii lumi, împărtâșindu-ți experiența cu alții și făcând o grămada de-a bani din pasiunea ta (Nick Vujicic și Stephen Hawking ). Practic, creativitatea este egală cu inventivitatea și dorința de a schimba. Iar practicând diferitele metode în a fi creativ cu regularitate, oamenii pot deveni maieștrin în arta de a se face auziți. Iar dacă ajung să fii auziți devin și apreciați, solicitați și remunerați – adică ajung să aibă succes în carieră.

Ca orice sămânță, creativitatea are nevoie de niște condiții în care să crească. Și ea capată adevărata amploare doar atunci când omul este împăcat cu sine însuși. Când el își acceptă ideile și emoțiile, fără remușcări sau contraziceri și își deschide mintea către sine - acel sine prin care tot fluxul ideilor și gandurilor din univers începe să circule. El se acceptă ca fiind o parte imporantă din aceasta lume, o parte care comunică cu tot ce o inconjoară și poate transmite mesajele acestei lumi prin sine însuși. Iar atunci când oamenii devin mai împăcați cu ceea ce sunt, lor nu le mai este frică sau rușine să spună ce cred, ce îi doare și ce gândesc în fața unui singur om sau a unei mulțimi. Acceptându-se pe ei, oamenii își recunosc importanța care îi stimulează să investească sută la sută în ceea ce cred și îi reprezintă, devenind convingatori prin ceea ce fac. Iar convingerea este cea care câștigă public, prieteni, aliați, parteneri, oameni cărora le pasă de ce ai tu de spus. Cei ce folosesc ”cuvântul” ca să spună, la rândul lor capătă acces la stare de a scrie natural, fară remușcări sau auto-contraziceri, fiind în pace cu orice tip de regret, orgoliu, dorință sau tristețe pe care tind să o aibă în diferite perioade ale vieții lor. Doar în această fază scriitorii sau poeții pot să scrie despre tot ce le vine prin cap fiind diferiți în mesajele lor, ce nu se poate întampla în cazul când oamenii se închid și nu vor să fie citiți printre rânduri, nu se acceptă, își pun limite sau formalități ori se complac într-o anumită stare de spirit.

Dacă ar fi să vorbim despre arta de a scrie în general, creativitatea nu ar mai fi egala cu dramatismul sau tristețea. Tristețea nu sporește creativitatea, ci doar o direcționează pe un curs ireversibil și banal în tonul fiecărui mesaj. Romanticii scriu numai despre iubire, pesimiștii doar despre tristețe și dezamăgire, filosofii doar filosofie, etc. Banalitatea este atunci când faci lucrurile la fel - repetitiv, când temele abordate se asociaza ușor între ele și tonul este predominant același în toate scrierile. Și totul deviază din starea generală a autorului, fie ea frustrare, fericire, pasiune sau dezamăgire. Aceasta normă literară și poetică prin care artiștii au nevoice de dramă ca să poată scrie, ar trebui mai degrabă numită banalitate. Dar ea își are nuanțele ei cu care rezonează atâția cititori conform multitudinii tipurilor de veselie, tristețe, nebunie sau orice altă emoție sau îvățăminte preluate de către public și interpretate în diferite moduri. Însă ceea ce nu înțeleg majoritatea creatorilor care se complac într-o anumita stare, este ca ei singuri își pun șabloane pe care le va fi foarte greu sa le scoată când odată și-ar dori să fie alții. Atunci ei ar trebui sa își demonstreze în primul rând lor înșiși că pot fi diferiți, iar dacă există un public care să îi asculte sau citească, ar trebui să le demonstreze și lor asta.

Creativitatea este practic egala cu pasiunea, pasiunea este sinceră, este deplină. Un scriitor nu se poate forța să scrie ceva care nu îl reprezintă, ceva cu care nu poate empatiza pe deplin. Orice încercare de conformare față de o anumită temă pe care el nu o înțelege sau un stil plin de disciplină tehnică și rigori conduce la un text eșuat. Astfel, scriitorul îmbracă pielea fiecărui personaj înainte de a scrie despre el. Scriitorul este ca și un actor, el înțelege. Cineva spunea ca ficțiunea și personajele fictive nu sunt decât niște caricaturi, și un scriitor bun nu ar trebui să inventeze personaje sau viața, ci să o arate dintr-un anumit punct de vedere. Cu această opinie nu ar fi de accord o buna parte din cei care cred că a fi scriitor înseamna anume a inventa ceva ce nu există, a crea ceva din nimic. Dar din alt punct de vedere, fiecare personaj fictiv inventat vreodată de către cineva provine din inspirația autorului obtinută dintr-o anumită sursă, care este un alt om sau mai mulți oameni. Dacă este un om, atunci personajul lui fictiv probabil va fi prezentat prin cea mai accentuată latură a caracterului acelui om. Iar dacă sunt mai mulți oameni, atunci personajul fictiv este reprezentat prin șabloane comportamentale și modul în care este exprimată o emoție, adica tristetea poate fi preluată de la un batrân, bucuria de la o mamă care își vede copii realizați, ura de la o matușă care și-a dorit toată viața să fie bogată și apreciată, răspândind invidie în jur. Și toate aceste exprimări în modul în care scriitorul le vede la oamenii din lumea reală sunt preluate de el și investite într-un anumit personaj. Dacă scriitorul știe sa balanseze aceste elemente cu gust, personajul are cât de cât o autenticitate, iar dacă el nu știe sa o facă, atunci se creează acea așa zisa caricatură. Adica pana la urmă, nu este vorba despre inventarea unui personaj nou din nimic, căci nimeni niciodată nu a inventat ceva din nimic, dar poate constient sau inconstient a fost inspirat din lumea în care traiește și oamenii pe care îi cunoaște mai mult sau mai puțin. Este vorba mai degrabă despre modul în care se construiește personajul și gustul individual al autorului, fie ca personajul lui reprezintă un om sau mai mulți oameni, alegerea rămânând dupa el.

Altceva este acel eșec de a crea un personaj armonios în toate trăsăturile sale, și acest eșec se datoreaza lipsei de empatie din partea autorului față de un anumit detaliu sau om real din care el se inspiră. Autorul nu empatizează cu acest detaliu, încercând mai degrabă să promoveze niște idei personale și ambiții, ignorând în același timp idenstitatea personajului. In aceste cazuri este ca și cum autorul ar spune: „Așa îl văd eu pe acest personaj și el trebuie să spuna asta...” în loc de „Oare dacă aș fi eu acest personaj, ce aș spune sau ce m-ar face să spun asta? Care este contextul meu? Care este atitudinea mea fată de circumstantele în care ma aflu?” etc. Să cauți răspunsul la aceste întrebări este un efort, o munca psihologică și probabil spirituală care te epuizează. Din acest motiv nu toți autorii și scriitori sunt gata să coboare în aceste detalii. Dar anume aceasta face un scriitor bun. Iar precum se știe, după prima încercare, coborârea în detalii devine mai ușoară, din moment ce scriitorul învață să o controleze.

În cele din urmă, lejeritatea exprimării sau noutatea și unicitatea creație nu vine mai niciodată când ești stresat. Când ești stresat tendința generală este să scrii după niște reguli, niște idei puse pe hârtie și legate între ele de dragul scrisului. În momentele când scrisul devine o forțare, când cuvintele și ideile nu vin de la sine, cel mai probabil, produsul final va fi de umplutură. Atunci este normal să abandonezi ideea de a mai crea când nu mai poți stoarce nimic din tine, dar nu este normal să nu lupți pentru libertatea de a avea destul timp și condiție spirituală să creezi în această lume, când asta este ceea ce îți place să faci.


Tuesday, March 13, 2018

Textual description of firstImageUrl

Despre ce înseamnă să fii bărbat


                                                     
                                                   
Treceam des prin vizită pe la vecina de pe etaj cu noi. Cum mă auzea că intru pe ușă, mă striga să vin în bucătărie unde o prindeam culinărind, de cele mai multe ori, și mă așeza la masă, ținându-mă de vorbă între timp. Avea un talent anume de a ține pe cineva de vorbă, povestind despre ce se mai întamplase pe la țară sau în ce darabană se mai încurcaseră băieții ei. Mai ales îmi plăcea să o ascult când povestea despre copii săi, explicându-mi niște comportamente pe care ea le observase la ei și bănuind motivele acestora. Odată îmi povestise că profesoara celui mai mare i-a zis că Costel e cam gură cască, întârzie la ore pentru că merge încet dimineața și se uită la tot felul de gândăcei și furnici în loc să se grăbească la școală, că este tăcut și gânditor în comparație cu alți copii și că ea, profesoara, își cam face griji să nu rămână izolat de alții. Din ce îmi mai povestise vecină-mea, când ieșeau la plimbare, Costel prindea greieri în pumn și îi aducea ei, arătându-i unde le sunt picioarele și antenele. Era tipul de copil căruia îi plăcea să înțeleagă cum sunt făcute lucrurile, atent și minuțios. Iar de la o vreme i se tot întâmpla să fie bruscat de niște colegi, ca mai apoi să se afle că un grup de băieți faceau glume pe seama lui și mai că ajunseseră să îl bată. Pentru așa situații tata îl învățase ceva, ”Costel, dă înapoi,... dacă te lovește, dă înapoi. Tu ești bărbat, să nu le arăți că ți-i frică.” Nu știu cum se rezolvase problema atunci, dar de la o seamă de vreme situația se îmbunătățise, după cum îmi povestea vecina alte dăți, Costel începuse să se adapteze pănâ când ajunsese să conducă el gloata de copii de la școală și din curte, să organizeze el jocuri și să le spună regulile. Problema dispăruse.

Această întâmplare și multe altele le auzisem pe vreamea când băieților vecinei noastre le plăcea să se joace cu noi, cu mine și cu soră-mea. Când veneam la ei in vizită, pe mine mă rugau să le citesc despre Ștefan cel Mare, iar cu soră-mea petreceau timpul când îi mai aducea de la grădiniță. Însă când le citeam despre Ștefan cel Mare erau deja destul de mari ca să meargă singuri la școală, cel mai mare chiar știa să citească pe silabe, iar cel mai mic se făcea că citește trecându-și degetul peste rânduri în timp ce pronunța cuvinte inventate de el. Creșteau sub ochii mei, și gândândindu-mă acum la ei am impresia că acea perioadă era una dintre cele mai importante în viețile lor, pentru că orice eveniment obișnuit, ca și timpul în care le citeam sau când era ziua lor de naștere, avea o importanță mai mare pentru ei decât orice ”evenimente importante”din viața unui om matur. Poate că lumile mici în care ei își trăiau copilăria îi făceau să aprecieze mai mult momentele, pentru că ele erau tot ce le aparținea atunci.

Iar mie mi-e dor de băieții vecinei și de lecțiile mici de viață învățate din discuțiile cu ea mai ales când totul devine complicat în această lume, când încep să vorbesc cu oamenii despre concepte psihologice și idei pe care le avem definite logic și complex în mințile noastre. Atunci parcă îmi vine să mă așez pe un scaun în bucătăria ei și să ascult analiza ei simplă și modestă, ne-împovărată de tendința re-inventării de sine și a bicicletei cu care se tot chinuie generația mea. Dar ce să faci dacă re-inventarea de sine este o fază prin care au trecut și alții ca noi la vremea lor. Nu îmi rămâne decât să o tratez ca pe un catalizator al transformării fiecărui individ din generația mea, într-o versiune mai stabilă de om matur decât cea anterioară. Iar în ce mă privește pe mine, eu ca și Costel care își învățase prima lui lecție despre ce înseamnă să fii bărbat, o tot învăț și re-învăț dea lungul anilor și oamenilor care trec, și din ce am înțeles până acum, să fii bărbat nu este ușor, iar dacă este ușor atunci cu siguranța nu se referă la cum este să fii bărbat.

Să fii bărbat a căpătat o nuanță diferită pentru mine, aproape ca cea de să fii om. Mai degrabă, am început să umanizez conceptul de masculinitate promovat în contextul predicilor despre ce înseamnă să fii bărbat, adică am înțeles în cele din urmă că și bărbații sunt oameni iar femeile pot fi și ele bărbați. Și nu, nu mă refer la schimbarea de sex, ci la toate calitățile pe care ar trebui să le aibă un bărbat adevărat. În primul rând, un bărbat adevărat trebuie să fie ca Costel, să înfrunte problema înțelegând-o și să se facă înțeles de alții ca să se poată infiltra în jocul lor. Căci în fond, jocurile de copii sunt ca și viața, cei din afară nu te înțeleg și nici nu sunt datori să o facă, iar dacă ești bărbat sau bărbată, îți strângi visele în unghere și încerci să joci după regulile lor, dacă vrei să ajungi odată să pui tu regulile. Practic, să fii bărbat înseamnă să ai curajul de a ieși din zona ta de confort, care pentru un copil este lumea lui, și să îți deschizi mintea pentru a te adapta. Două lucruri, curaj și flexibilitate.

Adaptare, adaptare. Cum să zic, această adaptare însă nu trebuie să devină tu, această adaptare este petru cei din afară. Dar tu, cel căruia îi plac desenele animate, pisicile, cântecele lui Celine Dion, tu care știi că în sufletul tău nu e nevoie să dai cu pumnu pentru a demonstra că ești bărbat, tu încă mai ești copilul ala pe care îl știai. Și acum că ai crescut mare, ești liber să pui tu regulile. Să știi doar că curtea asta mai mare care se numește societate este la fel de îmbibată de stereotipuri care vor să te compromită ca bărbat. Să te arate cu degetul că nu ai bani și prestație ori destul tupeu care să prindă la femei, că tu trebuie să faci primul pas într-o relație chiar dacă uneori îți este frică, că tu trebuie să fii cele mai puternic mereu, că tu trebuie să îți demonstrezi iubirea față de cineva iar și iar ca să fii bărbatul potrivit, ori invers, să arăți că nu îți pasă, evitând responsabilități sentimentale de orice tip ca tu să fii bărbatul dorit. Să iei tu deciziile în locul femeilor proaste și arogante care nu știu ce vor, dându-le dreptate că sunt femei. Să fii iar și iar ceea ce vrea ea să te vadă și nu ceea ce ești, încercând să placi unei femei. Să te vezi cu prietenii tăi și să vorbiți despre orice temă ”bărbătească” înafară de cum te simți cu adevărat. Să uiți cine ești și să crezi cu tărie că bărbatul adevărat este cultul unui erou care arată ca Jason Statham, Van Damme sau Schwarzenegger sau poate vreun rapper brutal care nu a terminat nici nouă clase. Acum am înțeles și eu, poate, că bărbații sunt și ei oameni, că uneori pot fi și eu bărbată, strângăndu-mi durerea în pumn și luând decizia corectă. Dar așa cum eu am dreptul la slăbiciune, și bărbații au dreptul la ea, pentru că suntem oameni și pentru că în primul rând ne iubim reciproc oamenii din noi și doar apoi femeile sau bărbații ce suntem. Așa cred eu că trebuie să fie iubirea, mai presus de aceste, cum le numesc eu, formalități.

Vorbind despre curaj, cred că cel mai mare eșec în arta de a fi bărbat îl au cei ce renunță să fie ei înșiși sau nici măcar nu se caută să înțeleagă cine sunt. Bărbații nu pot fi universali, cum și femeile nu pot fi universale, însă educând această universalitate și infiltrând aceste standarde masculine sau feminine în mințile oamenilor, societate nu face decât să creeze niște lași. El este laș pentru că viața l-a învățat că fuga este sănătoasă, iar conștiința nu l-a învățat nimic. Ori pentru că își bate copilul fără să înțeleagă că o face din ura moștenită de la tatăl său pentru sine însuși. El nu știe cine este și nu vrea să afle, lui îi place să fie așa cum îl pot iubi altele ori altele îl iubesc doar când el se arată puternic și îl disprețuiesc când este slab, fără să știe că cel puternic și cel slab sunt aceeași persoană. Iar ca să aibă flexibilitate, un bărbat adevărat nu are nevoie de yoga, e destul să își controleze egoul. Să îi spună să tacă când este atacat de proști ori când trebuie să își ceară scuze în fața cui a greșit. Să accepte opiniile altora chiar dacă nu sunt pe deplin corecte. Să fie asemeni unui lup prea înțelept pentru anii lui.

Cam astea sunt toate pentru lectia mea de astăzi, fără să știu ce va fi mâine. Mâine poate îmi vine să mă re-inventez pe mine sau bicicleta, dar astăzi tot ce pot să te sfătui în cazul când societatea îți face reproșuri pentru că nu ești destul de bărbat este - dă înapoi! Dacă te lovește, dă înapoi. Nu le arăta că ți-i frică. Arată-le cine ești tu. Doar așa procedează un bărbat adevărat.


                                         
                                       

Tuesday, February 20, 2018

Textual description of firstImageUrl

Opium



Cecilia a programat o întâlnire pentru sâmbătă, dar după venirea ei din state nu mi-a dat nicio veste care să confirme asta, așa că sâmbătă i-am scris pe Facebook, dar nu mi-a răspuns. Știu că nu folosește Facebook-ul prea des, o văd când și când postând câte o noutate politică din SUA însoțită de un comentariu amuzant dar trist la ce se mai întâmplă pe acolo. I-am dat un email să văd dacă îmi răspunde și în cele din urmă mi-a răspuns. Mi-a dat adresa ei și mi-a zis că mă așteaptă.

Am luat un Uber care m-a dus în zona centrului comercial lângă care locuia. Îmi spusese la telefon că apartamentul ei se află deasupra cafenelei Rouje, aproape de chei, însă doar ajungând în fața cafenelei mi-am dat seama că locuiește într-un apartament de lux. O zărisem în timp ce ștergea insistentă geamul care dădea în stradă. După ce îmi făcuse cu mâna, arătându-mi prin semne că intrarea e pe partea cealaltă, m-am făcut că o înțeleg și am înconjurat orb clădirea ca să îi găsesc intrarea. În cele din urmă am intrat și am urcat la etaj.

Avea un apartament spațios, o cameră de zi mare cu bucătarie și imaginea romantică a cheiului care se vedea prin ferestrele mari. M-a întrebat ce mai fac, i-am zis că bine și i-am complimentat peisajul cheiului zicând că probabil arată frumos seara. „Arată mai bine când nu sunt oameni”, mi-a răspuns ea.

- Nu te-am mai văzut de când ai plecat, cum a fost călătoria?
-A fost bine, dar și mai neplăcut în unele momente. Unor rude de-ale noastre le-a murit fiul de la o supradoză de droguri, așa că atmosfera nu a fost prea plăcută ținând cont de durerea prin care trec ei acum. Mai nou asta se întâmplă peste tot în America, la început drogurile se foloseau în scop recreațional, dar acum sunt prescrise medical și creează dependețe.

Replica ei m-a luat prin surprindere.

-Este prima oară când aud despre chestiile astea. Sau poate infomațiile de genul nu ajung până în zona Europei?
-La noi se vorbește peste tot despre asta. Caută pe Google ”The wall of pills” să vezi ce iese prima oară în căutare.

În timp ce Cecilia mă încuraja să caut, eu îmi lăsasem o notiță în telefon ca să nu uit, ”The wall of pills,..nda”. Iar prima cautare pe Google îmi afișase ”Wall of 22,000 Pills Is Memorial to Opioid Overdose Victims”. Să fi fost oare 22,000 de victime sau e doar un număr luat la întâmplare? Dacă aș fi auzit așa ceva la știri, nu știu dacă aș fi putut empatiza față de această problemă, dar auzind asta de la ea, m-am simțit marcată pentru o clipă.

-Despre ce droguri este vorba?
-Heroină și opium. Opiumul în cele mai multe cazuri. Chiar cunoscusem o femeie de 37 de ani, mamă a doi copii care a murit de supradozaj cu opium. Îl folosea în scopuri medicale, iar apoi i s-a creat o dependență, iar devenind dependenți unii chiar încep să le cumpăre ilegal.

Mă trecuse un fior rece pe spate, dar în cap îmi venise un singur gând, ”În estul Europei și întreaga lume oamenii mor de foame înfruntând sărăcia, iar aștia de atâta bine se autodistrug. Dar cine sunt eu să îi judec, nu am fost în pielea lor să știu motivele pentru care o fac, iar dacă asta se întâmplă în masă, atunci motive ar trebui să existe destule”. Adevărul e că atitudinea mea față de americani și visul lor iluzoriu a fost mereu un pic ironică, probabil din cauza unor stereotipuri pe care le am în legătură cu ei. Cel mai mult în această lume mă irită exploatarea, inegalitatea și lipsa valorilor, iar încercând să le definească, mintea mea deobicei confruntă imaginea unor oameni asiatici lucrând într-un lan de orez cu cea a unui politician american care scuipă în microfonul unui pupitru niște declarații trufașe. Această închipuire este ca un clip video pe care îl derulez în capul meu ca și cum l-aș fi văzut mai înainte, cel mai probabil pe YouTube, însoțit de niște rap american sau rock din anii 70 și imagini cu războiul din Iraq. Dar probabil sunt un pic ipocrită judecând americanii pentru societatea lor dezorientată de consum, când tot muzica lor o ascult, la filmele lor mă uit și autorii lor îi citesc. Ce să zic, la urma urmei, îi judec pentru ce merită a fi judecați.

Îmi aduc însă bine aminte cum am cunoscut-o pe Cecilia. Când o văzusem pentru prima dată purta o beretă verde și un pulover pe gât de o culoare care contrasta frumos cu mărgelele ei roșii. Aarăta ca o doamnă rafinată de vârsta a doua, ca cineva care are mereu ceva interesant de spus. Țin minte că la sfârșitul discuției noastre mă întrebase de unde cred eu că este ea. I-am zis că e britanică, am tot încercat să ghicesc, poate e norvegiană, mai întâlnisem norvegieni care să vorbească așa engleza, dar  când mi-a zis că este din state, i-am dat o replică involuntară, ”...niciodată nu m-aș fi gândit”. ”De ce?” , mă întrebase ea. ”Pentru că imaginea dumnevoastră face impresia unui om intelectual și european, iar eu nu am cunoscut americani cu așa gusturi până acum”. ”Nu îmi spune dumneavoastră, spune-mi Cecilia”. Aia era. M-a ținut minte când i-am spus asta. Atunci a zâmbit și a luat-o ca pe o glumă, dar într-o zi când ne plimbam cu ea și cu Anna, iar eu îi mai povesteam de ale mele, s-a apropiat un pic de mine și mi-a zis, ”Știi, îmi aduc aminte ce mi-ai spus când ne-am văzut prima oară. Am plecat atunci acasă și m-am gândit, de ce oare am ajuns noi să facem o asemenea impresie în lume, căci odată am fost o mare națiune. Nu știu cum am ajuns așa”. Am încercat să îmi cer scuze, dar ea zis că nu am pentru ce, că am spus ce am simțit.

Acum însă eram în apartamentul ei și discutam despre alte lucruri, dar poate aceleași. O urmăream în timp ce îmi turna niște limonadă în pahar și îmi zicea că urăște când îi sunt murdare ferestrele, apoi cum nu reușea să deschidă un document PDF primit pe emailul ei și să copieze ceva din el, zicând că se duce să își ia tableta căci nu îi funcționează pe computerul asta. Mă întrebase cam cât timp pot aloca acestei întâlniri și îi spusesem că o oră, iar după ce mi-a explicat tot ce avea de spus, am făcut și eu un semn de încheiere a discuției ca să nu se întindă prea mult. Ne-am luat rămas bun și am ieșit încercând să nu îi calc blana albă de animal așternută în dreptul ușii de la intrare, iar când am ieșit mi-a zis în spate zâmbind prin ușa întredeschisă, ”A fost aproape o oră”, ”da,da, a fost perfect așa”, i-am zis eu, aducându-mi aminte de întâlnirile în care ne lungeam discutând o grămada dea chestii. 

”Ca să vezi, opium, cum este posibil așa ceva?”, gândul asta începuse să mă bântuie intermitent după discuția cu ea. Ironic, dar acum eu eram cea care rămăsese marcată de spusele ei. Începusem să simt o îngrijorare la gândul că prejudecățile mele despre societatea americană nu sunt pe deplin justificate. Și eu nu încercasem niciodată să le justific, mulțumindu-mă cu ceea ce citisem, auzisem sau văzusem în filme, cum că americanul de rând nu are cultură, valori, verticalitate, cunoștințe despre oricare altă țară din lume decât America. Cred că într-o anumită măsură îmi placea să cred asta, pentru că îmi aducea un fel de validare a convingerilor și valorilor mele ca reprezentant al unei alte etnii. Oamenii noștri sunt mai calzi și săritori la nevoie, iar oamenii din lumea a treia știu ce este greul și asta îi face să aprecieze ce le oferă planeta pe care trăiesc, în comparație cu civilizații ăia care nu au știu niciodată ce este greul, și în loc să se dezvolte au început să degradeze de la toată plictiseala lucrurilor care li s-au dat ușor. Cam astea sunt părerile mele pe care nu încetam să le sugerez subtil în discuțiile cu cei din vestul sau nordul Europei și de peste ocean. Când se întâmplase atacul de la Paris prin 2016 cred, internetul se transformase într-o rețea de susținători pro-fracezi care își puneau drapelul Franței peste poza de profil din motiv că Facebookul le sugera să o facă, fără să știe de ce o fac și ce susțin. În același timp, pe internet vehiculau opinii despre atentate care se întâmplau în Syria, Lybia sau țări din Africa, față de care oamenii nu empatizau în același mod pe rețelele de socializare, ca și cum viețile francezilor ar fi avut alt preț decât viețile miilor de morți de pe continentul african. Acest gând mă făcuse să abordez asta într-o discuție cu o prietenă norvegiană cu care aveam prilejul să comunic pe atunci, zicându-i că oamenii care își pun drapelul Franței peste poza de profil sunt niște ipocriți, că pentru ei viețile oamenilor nu sunt egale și habar nu au ce se întâmplă în restul lumii. Răspunsul ei, la fel ca și discuția cu Cecilia, m-au pus pe gânduri, ”Dar cum putem noi să ignorăm durerea lor când ei sunt vecinii noștri, sunt din aceeași comunitate ca și noi? Mi se pare normal să fii mai empatic față de cei din comunitatea ta pentru că și tu ești ca ei.” Așa cum pe mine mă valida empatia față de cei ce au cunoscut greul, pe ea probabil o valida apartenența la acea comunitate din vestul și nordul Europei.

Atunci încă nu știam cum să formulez asta, dar acum îmi dau seama că tot ce ne este servit prin sursele mass-media împreună cu setul nostru de valori cu care venim de acasă încearcă să ne ofere o imagine despre oameni, țări și popoare, prezentând totul ca un rezultat final, fără detalii, relații cauză-efect sau circumstanțe. Noi empatizăm cu ceea ce cunoaștem și cu ce ne putem identifica, cu frații noștri români de peste Prut, cu rușii care acceptă munca necalificată a unei părți mari de moldovenii din Basarabia, cu americanii care își mută businessurile multinaționale în România oferind poziții de muncă tinerilor de aici, cu ce am simțit pe pielea noastră că funcționează pentru noi. Iar în cazul meu, dacă ar fi să învinuiesc americanii sau francezii de ignoranță, poate ar trebui să mă întreb dacă nu sunt eu cea care nu știe nimic despre ei, despre ce se întâmplă în societățile lor, despre greul lor care poate m-ar face să mă identific și să empatizez cu ei, nu ca reprezentat al unei anume etnii, dar pur și simplu ca om.


Și totuși, de fiecare dată când mă prezintă cuiva, Cecilia încearcă să îmi facă un compliment, și am observat că face asta și cu alte persoane. Este încurajatoare în discuții cu oricine și îi laudă pe alții de față cu ei și atunci când nu sunt prezenți. Din toate manierele ei se citește o bunăvoință față de oameni, care în unele momente îmi aduce aminte de o mătușă de-a mea care locuiește în Chișinău. Nu mă jenează nimic din modul ei de a comunica, nu mi se pare straniu sau diferit, ținând cont de unde vine ea și de unde vin eu. În fond, faptul că ne cunoaștem ar trebui să ne învețe mai multe despre lumile noastre, făcându-ne să înțelegem că în cele mai multe privințe suntem la fel. 


Saturday, February 10, 2018

Textual description of firstImageUrl

Scrisul – artă sau produs de marketing





Au rămas prea puține de spus. Toate au fost spuse cândva de către cineva, mult mai bine decât o spun eu sau tu. În legătură cu tine încă mă îndoiesc, dar în ce mă privește pe mine o știu cu siguranță. Este dificil să nu devii banal în ziua de azi, când toate sunt spuse și tu nu ai face decât să le repeți. Dar înainte ca acest gând să te descurajeze în a te apuca de orice formă de scriere sau exprimare publică, mai aruncă o privire în mediul online să vezi cum internetul bubuie de mesaje lipsite de personalitate și noutate, servite iar și iar în forme consumabile de către publicul larg. Dacă ei o fac tu de ce nu ai putea să o faci?

Mediul online s-a transformat într-o rampă de la care se lansează în lung zbor artistic oameni care cred, și îi fac să creadă și pe alții că ei aduc valoare prin creația lor. Cu siguranță, valoarea mesajelor în sine este ceva relativ, pentru că unii o pot vedea acolo unde alții nu o văd și invers. Însă există un tip de mesaje care se consumă ca și Coca Cola - vândute în masă. Ele se potrivesc aproape oricui, din cauza ambalajelor pe care le îmbracă, și încearcă de cele mai multe ori să ofere o promisiune pe care nu o îndeplinesc, satisfăcând doar de moment curiozitatea trecătorilor.

Blogging-ul a devenit ceva destul de popular înainte ca eu să ma apuc de asta, iar de atunci până acum  se tot dezvoltă o întreagă teorie de comunicare a mesajelor în mediile online, care acum vehiculează sub conceptul de ”content marketing”, marketing de conținut. Cei implicați în industria producerii și popularizării ”contentului de calitate ” știu multe despre cum este posibil să ajungi viral sau citit (în cazul bloggerilor). Iar cea mai general abordată strategie este lansarea mesajul potrivit către publicul potrivit. De exemplu, temele precum relațiile dintre sexe, rețetele culinare, vedetele, călătoriile sau moda sunt orientate cel mai des către publicul feminin, iar celelalte tipuri de mesaje ce țin de politică, știință, sport, economie sau alte domenii de cultură generală sunt populare în râdurile audienței masculine. Acestă strategie pare a fi destul de stereotipică și poate n-ar trebui să mai aibă loc în societatea contemporană, cu condiția că ar înceta să mai funcționeze. Însă, de vreme ce publicul feminin continuă să consume texte tipic feminine despre ”cum trebuie să îți iubești femeia” sau ”cum să ții o femeie puternică în viața ta”, strategia ne-etică a majorității bloggerilor poate fi îndreptățită pe măsură.

Vorbind despre altă tehnică care funcționează perfect în introduceri sau titluri promițătoare, aș putea să o asemăn unei bomboane pe băț, unei ciocolate sau unei înghețate (fiecare cu ce preferă să fie ademenit). Ea te face să nu observi cum textul te trece ușor printre cuvinte, aducându-te acolo unde nu ți-ai imaginat că vei ajunge vreodată, chiar în cuprinsul lui! Iar dacă încă nu ți-ai dat seama despre ce este vorba, acum este momentul să afli. Această vestită strategie este...”suspansul”! Pintr-un efort minor de creativitate, ”suspansul” îți poate ține pacientul în viață în timp ce tu încerci să îi introduci în minte doza ta de ”adevăr”, care formulată într-o singură propoziție nu ar avea același efect asupra cititorului în comparație cu situația în care ea îmbracă maniera ”stai să vezi ce urmează”. Iar asta ajută cititorul să trateze chiar și cel mai banal mesaj presărat cu note de suspans între paragrafe asemeni unei mâncări obișnuite servite la un restaurant de lux.

Suspansul este util pentru că poate fi combinat cu orice, dar mai consumabil decât suspansul sunt formele compacte de scriere tip listă, ca și ”Top 10 cele mai frumoase destinații din lume” , ”10 motive să înveți o anumită limbă”, urmate de categoria articolelelor ”cum să”, ”Cum să slăbești într-o săptămână” ”Cum să fii mai productiv” sau ”Cum să scrii atunci când nu ai nimic de spus”, etc. Dacă suspansul se consumă ca și Coca Cola, atunci aceste tipuri de articole se consumă mai degrabă ca și chips-urile, înghițite mecanic și ușor, cu minim efort în a urmări desfășurarea ideilor aranjate pe puncte, înfrumusețate de cele mai multe ori cu imagini ca să scurteze timpul de citire, la fel ca și în cărțile pentru copii în care imaginile sunt mai captivante decât textul. Consumarea acestor tipuri de conținut nu este o crimă, dar la fel cum Cola și chipsurile sunt contraindicate unui stil sănătos de viață, administrarea frecventă a acestor articole scade din puterea analitică a cititorului, satisfăcându-i doar curiozitatea de moment.

Cu toate acestea, strategia articolelor structurate este folosită și în cazul conținutului de tip informativ, care abordează teme legate de știință, limbă sau istorie, încercând astfel să cultive cunoștințele de cultură generală ale cititorului. Iar pentru că uneori scopul scuză mijloacele - dorița de a aduce valoare pentru cititor scuză mascharea mesajelor de genul sub formele descrise anterior. La polul opus, însă, nu orice ”creator de conținut” are scopuri nobile, pentru că în condițiile creșterii rapide a like-urilor și viralității din mediul online, cam fiecare este tentat de dorința de a se proslăvi rapid, a căpăta recunoaștere și apoi a transforma business-ul său în bani, uitând treptat de calitatea conținutului pe care îl promovează. Așa ajung cei mai mulți să servească ”fast-food” maselor înfometate. Iar ”fast-food”-ul se caracterizează prin abordarea trendurilor sau clișeelor lipsite de noutate.

Nemaivorbind despre portalurile de noutăți subiective care preiau știrile de ultimă oră și le servesc sub eticheta ”Șocant!”, mai există și popularele teme de ”Life Style”, care în cele mai multe cazuri scriu de dragul trendului cu care se asociază cititorul și nu de dragul mesajului pe care vor să îl comunice. Adică, dacă tu te consideri ”vegan”, vei citi articolele despre veganism ignorând calitatea scrierii sau veridicitatea surselor, căci conținutul te poate convinge prin ideea că tu te identifici cu el, alimentându-ți egoul ca și în cazul articolelor despre „Cum să afli dacă ești empatic” sau ”Cum să depistezi un narcisist” (în engleză sunând mai ”fancy„). Și acum, imaginează-ți de câte ori un articol pe care l-ai citit conținea toate cele enumerate mai sus: un titlu promițător de tip ”Top cele mai....” ”Cum să,...” , o introducere care te ține în suspans și te trece direct către cuprinsul textului unde poți găsi o listă cu locuri frumoase din lume sau vedete care probabil au făcut ceva ”important”, în care încheierea te-ar ruga să aștepți articolul următor sau pur și simplu s-ar finaliza fără concluzie. Ce le lipsește articolelor de genul este mesajul și personalizarea, adică tot.

Mesajul și personalizarea sunt importante într-un text, pentru că ele fac cititorul să gândească, să analizeze tema, să reculeagă informația de care el însuși dispune, devenind critic față de cele expuse. Luând în mână bățul, maimuța a făcut primul pas spre a deveni om, iar înarmându-se cu analiza critică cititorul de rând poate face un pas spre cultivarea propriei inteligențe. Pentru că analizarea și dezbaterea unei teme este transmisă de către scriitor către cititor, cei care aleg să scrie analitic sau artistic vor ca publicul lor să gândească cu ei, considerând cititorul un reprezentant al publicului intelectual și nu un simplu membru al cârdului devorator de trenduri. Iar ca să fie clară diferența între un mesaj de bună calitate și unul de proastă calitate, să luăm drep exemplu: ”Cele mai importante trăsături pe care le apreciază bărbații la o femeie” și ”Eșecul cărților pentru dezvoltare pesonală”. În timp ce prima temă ar încearca să dezvăluie un set de calități generale, care asemeni prezicerilor de horoscop se potrivesc aproape oricui, textul cu titlul următor ar putea oferi o părere alternativă la un subiect actual, influențând cititorul să își re-elvalueze propriile concepții în legătură cu această temă. Adică, în linii generale, un mesaj important aduce cu sine schimbarea unei mentalități, poate chiar și o evoluție în gândire, în timp ce un mesaj trivial nu face decât să își crească ratingul pe seama hrănirii egoului cititorului.

Dar mai importantă decât toate strategiile de scriere este alegerea de a considera scrisul o artă și nu un produs de marketing, pentru că personalizarea și artistizmul mesajului au loc doar în acest context.
Aceste detalii țin de maniera autorului de a scrie, și așa cum arta are drept scop incitarea unor emoții, modul în care este folosit limbajul poate face cititorul să zâmbească sau să plângă, la fel ca și atunci când ascultă muzică sau se uită la un film. Din acest motiv, preluând strategiile de content-writing, cei mai mulți nu fac decât să își îngroape propriul stil de scriere în conformarea față de ce îi este mai ușor să citească publicului. Iar publicul nu face decât să aleagă ceea ce este mai ușor de citit. Precum se vede, globalizarea câștigă tot mai mult adepți în ideea că tot ce este ușor și comod este mai bun, în timp ce oamenii lipsiți de principii fac bani pe lenevia mulțimilor.

Generalizând, alegerea de a fi cititor sau consumator de ”produse de conținut” îi aparține fiecărui în parte. Fiecare alege să fie sau nu conștient de influența muzicii pe care o ascultă sau culturii și mediul din care extrage informație. Dar adresându-mă celor care sunt preocupați constant de analizarea propriilor gânduri și nevoii de a comunica ceea ce gândesc, vreau să transmit un singur mesaj: ” Scrieți, dacă aveți ceva de spus, scrieți. Să ai ceva important de spus este un talent, iar societatea are nevoie de talente care să defavorizeze non-valorilor actuale. Eu am nevoie de ele.”




Sunday, February 4, 2018

Textual description of firstImageUrl

Patriotism și Denaționalizare



Națiunile își tot învață lecțiile. Dacă unii le însușeau stând cu arma în mână pe front, acum ele se învață la orele de istorie, în săli calde și bine amenajate unde sămânța adevărului sădită în capurile elevilor are condiții mai bune să crească și să înflorească într-o iubire de patrie și neam. Iar cine a trecut prin școală știe că iubirea de țară este o calitate pe care trebuie să o aibă fiecare cetățean, căci nu degeaba Ștefan cel Mare este denumit și cel Sfânt, iar icoana lui există și astăzi în biserici. Dar în timp ce religia și biserica se auto-compromit constant prin susținerea regimelor politice, statalitatea și patriotismul încă mai hrănesc egourile flămânde ale cetățenilor de rând, care se mândresc cu ceea ce nu le-a luat niciun efort să obțină - originea lor.

Naționalitatea este ceva foarte comod. Ea este ca o etichetă pe care cei mai mulți și-o atribuie involuntar sub influența mediului în care se nasc, ca mai apoi să se poată mândri cu ea în momentele  când țările lor o duc bine, sau să le fie rușine cu ea atunci când țările lor o duc prost. Dar sigur, patriotismul nu a fost niciodată definit în acest mod, din contra, cei mai devotați iubitori de țară promovează acest naționalism subtil, indiferent de nivelul de trai cu care se confruntă zi de zi la colț de stradă. Din acest motiv, pentru mine patriotismul mereu s-a asociat cu discuțiile dintre doi bărbați chercheliți care dezbat niște idei politice șubrede, ori un nene burtos, șofer pe maxi-taxi care declară sus și tare că el nu este trădător ca cei ce își părăsesc țara plecând după bani peste hotare, dar se descurcă zi de zi cum poate, bucșind câte cincizeci de pasageri într-o mașină, ca să poată face niște bani în plus.

Chiar dacă țările au situații economice și politice diferite, personaje ca șoferii de maxi-taxi își pot găsi echivalente cam în fiecare a doua țară din Estul Europei. Taximetriștii, lucrătorii publici, vânzătorii sau oamenii de la sat sunt uniți prin obiceiurile și cultura cu care au crescut, și asta le oferă o notă de importanță, pentru că succesele naționale sunt și succesele lor, ca și câștigurile echipelor naționale de fotbal sau jucătorilor olimpici. Până la urmă, la un pahar de vorbă orice om va găsi motive să își laude țara, însă pe cât de mult îți hrănește orgoliul această doză de naționalism, pe atât de mult ți-l poate deteriora.

Identitatea națională îi poate face pe oameni să se simtă neînsemnați, și aici nu mă refer la protestele numeroase și inutile împotriva guvernelor sau la conformarea față de regime, dar dacă ar fi să vorbesc despre asta, ce valoare ar mai avea iubirea de țară când tu, biet cetățean nu ai știut niciodată care este țara ta? Dacă te-ai născut în Cehoslovacia, acum ce mai ești, Ceh sau Slovac? Iar dacă tinerețea ta s-a scurs sub regimul sovietic, care mai este țara ta, URSS sau o republică proaspăt formată după căderea imperiului? În loc să se ocupe de propria dezvoltare, cei mai mulți își consacră viața dezbaterii acestor dileme de apartenență etnică, cultvând ura și divizarea socială. Mai mult decât atât, acceptarea rolului de cetățean care respectă valorile unui stat în detrimentul valorilor tale personale trebuie să fie considerată o crimă făță de tine însuți prin care tu îți conservi potențialul pentru dezvoltare. E la fel ca și pe vremea comunistă când sistemul încerca să educe oameni loiali și lipsiți de educație, lăsându-i pe unii năuci până în ziua de azi, nerealizând că ei pot mai mult decât să stea cu sapa în mână.

Vorbind despre niște frustrări românești actuale, să luăm drept exemplu articolele care descriu poveștile românilor de peste hotare ajunși în poziții înalte de conducere sau ale celor care învață în instituții prestigioase de învățămând din vestul Europei și de peste ocean. Aceste notițe informative pline de mândrie și subapreciere în același timp, sugerează că în condițiile unor societăți egale în drepturi, românii pot fi tratați ca naționalități de mâna a doua sau chiar a treia, și rare ori reușesc să se afirme într-o țară străină. Dar cel mai trist e că aceste articole scrise de românii care încearcă să îi motiveaze pe alții ca ei, din contra, sugerează că doar cei mai buni dintre ei pot ajunge undeva departe și șansele nu sunt egale pentru toți. Straniu dar adevărat este că puțini germani s-ar încumeta să scrie articole despre cum etnicii lor au ajuns să ocupe poziții înalte de conducere în alte țări străine, poate pentru că ei cred în egalitatea șanselor și în ambiție.

Până la urmă, asumarea rolului de nativ al unei țări limitează ideea noastră despre cum este construită lumea, căci obișnuindu-ne cu normele noastre sociale, începem involuntar să luăm drept etalon tipurile de oameni și comportamentele întâlnite în țara în care trăim, judecând străinii pentru că ei sunt diferiți de noi. Din acest motiv, mulți români dar și alte etnii nu reușesc să se adapteze social mutându-se cu traiul peste hotare. Mai mult decât atât, în timp ce ne legăm de originea și comunitatea noastră mai avem și tendința să credem că germanii, englezii sau americanii au mai multe posibilități și capacități de realizare în orice țară din lume decât au românii, fără să știm că și țările lor înfruntă probleme sociale ca sărăcia sau șomajul și calea lor este la fel de grea, din alte puncte de vedere.

În cele din urmă, cultura și tradițiile sunt cu siguranță importante, pentru că ele ne definesc spiritual, într-o anumită măsură. Dar parcă noi ca indivizi totuși am avea nevoie de un pic de de-naționalizare, un pic de aruncare la gunoi a stereotipurilor și etichetelor puse de originea noastră, un pic de uitare a inegalității sociale cu care s-a confruntat istoria de atâtea secole. Căci în fond, personalitatea și potențialul nostru nu este determinat de rasă, naționalitate sau religie, dar de simpla noastră dorință de a evolua.