Cecilia a
programat o întâlnire pentru sâmbătă, dar după venirea ei din state nu mi-a dat
nicio veste care să confirme asta, așa că sâmbătă i-am scris pe Facebook, dar
nu mi-a răspuns. Știu că nu folosește Facebook-ul prea des, o văd când și când
postând câte o noutate politică din SUA însoțită de un comentariu amuzant dar
trist la ce se mai întâmplă pe acolo. I-am dat un email să văd dacă îmi
răspunde și în cele din urmă mi-a răspuns. Mi-a dat adresa ei și mi-a zis că mă
așteaptă.
Am luat un Uber
care m-a dus în zona centrului comercial lângă care locuia. Îmi spusese la
telefon că apartamentul ei se află deasupra cafenelei Rouje, aproape de chei,
însă doar ajungând în fața cafenelei mi-am dat seama că locuiește într-un
apartament de lux. O zărisem în timp ce ștergea insistentă geamul care dădea în
stradă. După ce îmi făcuse cu mâna, arătându-mi prin semne că intrarea e pe
partea cealaltă, m-am făcut că o înțeleg și am înconjurat orb clădirea ca să îi
găsesc intrarea. În cele din urmă am intrat și am urcat la etaj.
Avea un
apartament spațios, o cameră de zi mare cu bucătarie și imaginea romantică a
cheiului care se vedea prin ferestrele mari. M-a întrebat ce mai fac, i-am zis
că bine și i-am complimentat peisajul cheiului zicând că probabil arată frumos
seara. „Arată mai bine când nu sunt oameni”, mi-a răspuns ea.
- Nu te-am mai
văzut de când ai plecat, cum a fost călătoria?
-A fost bine, dar
și mai neplăcut în unele momente. Unor rude de-ale noastre le-a murit fiul de
la o supradoză de droguri, așa că atmosfera nu a fost prea plăcută ținând cont
de durerea prin care trec ei acum. Mai nou asta se întâmplă peste tot în
America, la început drogurile se foloseau în scop recreațional, dar acum sunt
prescrise medical și creează dependețe.
Replica ei m-a
luat prin surprindere.
-Este prima oară
când aud despre chestiile astea. Sau poate infomațiile de genul nu ajung până în
zona Europei?
-La noi se vorbește
peste tot despre asta. Caută pe Google ”The wall of pills” să vezi ce iese
prima oară în căutare.
În timp ce
Cecilia mă încuraja să caut, eu îmi lăsasem o notiță în telefon ca să nu uit,
”The wall of pills,..nda”. Iar prima cautare pe Google îmi afișase ”Wall of
22,000 Pills Is Memorial to Opioid Overdose Victims”. Să fi fost oare 22,000 de
victime sau e doar un număr luat la întâmplare? Dacă aș fi auzit așa ceva la
știri, nu știu dacă aș fi putut empatiza față de această problemă, dar auzind
asta de la ea, m-am simțit marcată pentru o clipă.
-Despre ce
droguri este vorba?
-Heroină și
opium. Opiumul în cele mai multe cazuri. Chiar cunoscusem o femeie de 37 de
ani, mamă a doi copii care a murit de supradozaj cu opium. Îl folosea în scopuri
medicale, iar apoi i s-a creat o dependență, iar devenind dependenți unii chiar
încep să le cumpăre ilegal.
Mă trecuse un
fior rece pe spate, dar în cap îmi venise un singur gând, ”În estul Europei și
întreaga lume oamenii mor de foame înfruntând sărăcia, iar aștia de atâta bine
se autodistrug. Dar cine sunt eu să îi judec, nu am fost în pielea lor să știu
motivele pentru care o fac, iar dacă asta se întâmplă în masă, atunci motive ar
trebui să existe destule”. Adevărul e că atitudinea mea față de americani și
visul lor iluzoriu a fost mereu un pic ironică, probabil din cauza unor
stereotipuri pe care le am în legătură cu ei. Cel mai mult în această lume mă
irită exploatarea, inegalitatea și lipsa valorilor, iar încercând să le definească,
mintea mea deobicei confruntă imaginea unor oameni asiatici lucrând într-un lan
de orez cu cea a unui politician american care scuipă în microfonul unui
pupitru niște declarații trufașe. Această închipuire este ca un clip video pe
care îl derulez în capul meu ca și cum l-aș fi văzut mai înainte, cel mai
probabil pe YouTube, însoțit de niște rap american sau rock din anii 70 și
imagini cu războiul din Iraq. Dar probabil sunt un pic ipocrită judecând
americanii pentru societatea lor dezorientată de consum, când tot muzica lor o
ascult, la filmele lor mă uit și autorii lor îi citesc. Ce să zic, la urma
urmei, îi judec pentru ce merită a fi judecați.
Îmi aduc însă
bine aminte cum am cunoscut-o pe Cecilia. Când o văzusem pentru prima dată
purta o beretă verde și un pulover pe gât de o culoare care contrasta frumos cu
mărgelele ei roșii. Aarăta ca o doamnă rafinată de vârsta a doua, ca cineva care
are mereu ceva interesant de spus. Țin minte că la sfârșitul discuției noastre
mă întrebase de unde cred eu că este ea. I-am zis că e britanică, am tot
încercat să ghicesc, poate e norvegiană, mai întâlnisem norvegieni care să
vorbească așa engleza, dar când mi-a zis
că este din state, i-am dat o replică involuntară, ”...niciodată nu m-aș fi
gândit”. ”De ce?” , mă întrebase ea. ”Pentru că imaginea dumnevoastră face
impresia unui om intelectual și european, iar eu nu am cunoscut americani cu
așa gusturi până acum”. ”Nu îmi spune dumneavoastră, spune-mi Cecilia”. Aia era.
M-a ținut minte când i-am spus asta. Atunci a zâmbit și a luat-o ca pe o glumă,
dar într-o zi când ne plimbam cu ea și cu Anna, iar eu îi mai povesteam de ale
mele, s-a apropiat un pic de mine și mi-a zis, ”Știi, îmi aduc aminte ce mi-ai
spus când ne-am văzut prima oară. Am plecat atunci acasă și m-am gândit, de ce
oare am ajuns noi să facem o asemenea impresie în lume, căci odată am fost o
mare națiune. Nu știu cum am ajuns așa”. Am încercat să îmi cer scuze, dar ea
zis că nu am pentru ce, că am spus ce am simțit.
Acum însă eram în
apartamentul ei și discutam despre alte lucruri, dar poate aceleași. O urmăream
în timp ce îmi turna niște limonadă în pahar și îmi zicea că urăște când îi
sunt murdare ferestrele, apoi cum nu reușea să deschidă un document PDF primit
pe emailul ei și să copieze ceva din el, zicând că se duce să își ia tableta
căci nu îi funcționează pe computerul asta. Mă întrebase cam cât timp pot aloca
acestei întâlniri și îi spusesem că o oră, iar după ce mi-a explicat tot ce
avea de spus, am făcut și eu un semn de încheiere a discuției ca să nu se
întindă prea mult. Ne-am luat rămas bun și am ieșit încercând să nu îi calc
blana albă de animal așternută în dreptul ușii de la intrare, iar când am ieșit
mi-a zis în spate zâmbind prin ușa întredeschisă, ”A fost aproape o oră”,
”da,da, a fost perfect așa”, i-am zis eu, aducându-mi aminte de întâlnirile în
care ne lungeam discutând o grămada dea chestii.
”Ca să vezi,
opium, cum este posibil așa ceva?”, gândul asta începuse să mă bântuie
intermitent după discuția cu ea. Ironic, dar acum eu eram cea care rămăsese
marcată de spusele ei. Începusem să simt o îngrijorare la gândul că
prejudecățile mele despre societatea americană nu sunt pe deplin justificate.
Și eu nu încercasem niciodată să le justific, mulțumindu-mă cu ceea ce citisem,
auzisem sau văzusem în filme, cum că americanul de rând nu are cultură, valori,
verticalitate, cunoștințe despre oricare altă țară din lume decât America. Cred
că într-o anumită măsură îmi placea să cred asta, pentru că îmi aducea un fel
de validare a convingerilor și valorilor mele ca reprezentant al unei alte etnii.
Oamenii noștri sunt mai calzi și săritori la nevoie, iar oamenii din lumea a
treia știu ce este greul și asta îi face să aprecieze ce le oferă planeta pe
care trăiesc, în comparație cu civilizații ăia care nu au știu niciodată ce
este greul, și în loc să se dezvolte au început să degradeze de la toată
plictiseala lucrurilor care li s-au dat ușor. Cam astea sunt părerile mele pe
care nu încetam să le sugerez subtil în discuțiile cu cei din vestul sau nordul
Europei și de peste ocean. Când se întâmplase atacul de la Paris prin 2016 cred,
internetul se transformase într-o rețea de susținători pro-fracezi care își
puneau drapelul Franței peste poza de profil din motiv că Facebookul le sugera
să o facă, fără să știe de ce o fac și ce susțin. În același timp, pe internet
vehiculau opinii despre atentate care se întâmplau în Syria, Lybia sau țări din
Africa, față de care oamenii nu empatizau în același mod pe rețelele de
socializare, ca și cum viețile francezilor ar fi avut alt preț decât viețile
miilor de morți de pe continentul african. Acest gând mă făcuse să abordez asta
într-o discuție cu o prietenă norvegiană cu care aveam prilejul să comunic pe
atunci, zicându-i că oamenii care își pun drapelul Franței peste poza de profil
sunt niște ipocriți, că pentru ei viețile oamenilor nu sunt egale și habar nu
au ce se întâmplă în restul lumii. Răspunsul ei, la fel ca și discuția cu
Cecilia, m-au pus pe gânduri, ”Dar cum putem noi să ignorăm durerea lor când ei
sunt vecinii noștri, sunt din aceeași comunitate ca și noi? Mi se pare normal
să fii mai empatic față de cei din comunitatea ta pentru că și tu ești ca ei.”
Așa cum pe mine mă valida empatia față de cei ce au cunoscut greul, pe ea
probabil o valida apartenența la acea comunitate din vestul și nordul Europei.
Atunci încă nu știam
cum să formulez asta, dar acum îmi dau seama că tot ce ne este servit prin sursele
mass-media împreună cu setul nostru de valori cu care venim de acasă încearcă
să ne ofere o imagine despre oameni, țări și popoare, prezentând totul ca un rezultat
final, fără detalii, relații cauză-efect sau circumstanțe. Noi empatizăm cu
ceea ce cunoaștem și cu ce ne putem identifica, cu frații noștri români de
peste Prut, cu rușii care acceptă munca necalificată a unei părți mari de moldovenii
din Basarabia, cu americanii care își mută businessurile multinaționale în
România oferind poziții de muncă tinerilor de aici, cu ce am simțit pe pielea
noastră că funcționează pentru noi. Iar în cazul meu, dacă ar fi să învinuiesc
americanii sau francezii de ignoranță, poate ar trebui să mă întreb dacă nu
sunt eu cea care nu știe nimic despre ei, despre ce se întâmplă în societățile
lor, despre greul lor care poate m-ar face să mă identific și să empatizez cu
ei, nu ca reprezentat al unei anume etnii, dar pur și simplu ca om.
Și totuși, de
fiecare dată când mă prezintă cuiva, Cecilia încearcă să îmi facă un compliment,
și am observat că face asta și cu alte persoane. Este încurajatoare în discuții
cu oricine și îi laudă pe alții de față cu ei și atunci când nu sunt prezenți. Din
toate manierele ei se citește o bunăvoință față de oameni, care în unele
momente îmi aduce aminte de o mătușă de-a mea care locuiește în Chișinău. Nu mă
jenează nimic din modul ei de a comunica, nu mi se pare straniu sau diferit,
ținând cont de unde vine ea și de unde vin eu. În fond, faptul că ne cunoaștem
ar trebui să ne învețe mai multe despre lumile noastre, făcându-ne să înțelegem
că în cele mai multe privințe suntem la fel.