Tuesday, February 20, 2018

Textual description of firstImageUrl

Opium



Cecilia a programat o întâlnire pentru sâmbătă, dar după venirea ei din state nu mi-a dat nicio veste care să confirme asta, așa că sâmbătă i-am scris pe Facebook, dar nu mi-a răspuns. Știu că nu folosește Facebook-ul prea des, o văd când și când postând câte o noutate politică din SUA însoțită de un comentariu amuzant dar trist la ce se mai întâmplă pe acolo. I-am dat un email să văd dacă îmi răspunde și în cele din urmă mi-a răspuns. Mi-a dat adresa ei și mi-a zis că mă așteaptă.

Am luat un Uber care m-a dus în zona centrului comercial lângă care locuia. Îmi spusese la telefon că apartamentul ei se află deasupra cafenelei Rouje, aproape de chei, însă doar ajungând în fața cafenelei mi-am dat seama că locuiește într-un apartament de lux. O zărisem în timp ce ștergea insistentă geamul care dădea în stradă. După ce îmi făcuse cu mâna, arătându-mi prin semne că intrarea e pe partea cealaltă, m-am făcut că o înțeleg și am înconjurat orb clădirea ca să îi găsesc intrarea. În cele din urmă am intrat și am urcat la etaj.

Avea un apartament spațios, o cameră de zi mare cu bucătarie și imaginea romantică a cheiului care se vedea prin ferestrele mari. M-a întrebat ce mai fac, i-am zis că bine și i-am complimentat peisajul cheiului zicând că probabil arată frumos seara. „Arată mai bine când nu sunt oameni”, mi-a răspuns ea.

- Nu te-am mai văzut de când ai plecat, cum a fost călătoria?
-A fost bine, dar și mai neplăcut în unele momente. Unor rude de-ale noastre le-a murit fiul de la o supradoză de droguri, așa că atmosfera nu a fost prea plăcută ținând cont de durerea prin care trec ei acum. Mai nou asta se întâmplă peste tot în America, la început drogurile se foloseau în scop recreațional, dar acum sunt prescrise medical și creează dependețe.

Replica ei m-a luat prin surprindere.

-Este prima oară când aud despre chestiile astea. Sau poate infomațiile de genul nu ajung până în zona Europei?
-La noi se vorbește peste tot despre asta. Caută pe Google ”The wall of pills” să vezi ce iese prima oară în căutare.

În timp ce Cecilia mă încuraja să caut, eu îmi lăsasem o notiță în telefon ca să nu uit, ”The wall of pills,..nda”. Iar prima cautare pe Google îmi afișase ”Wall of 22,000 Pills Is Memorial to Opioid Overdose Victims”. Să fi fost oare 22,000 de victime sau e doar un număr luat la întâmplare? Dacă aș fi auzit așa ceva la știri, nu știu dacă aș fi putut empatiza față de această problemă, dar auzind asta de la ea, m-am simțit marcată pentru o clipă.

-Despre ce droguri este vorba?
-Heroină și opium. Opiumul în cele mai multe cazuri. Chiar cunoscusem o femeie de 37 de ani, mamă a doi copii care a murit de supradozaj cu opium. Îl folosea în scopuri medicale, iar apoi i s-a creat o dependență, iar devenind dependenți unii chiar încep să le cumpăre ilegal.

Mă trecuse un fior rece pe spate, dar în cap îmi venise un singur gând, ”În estul Europei și întreaga lume oamenii mor de foame înfruntând sărăcia, iar aștia de atâta bine se autodistrug. Dar cine sunt eu să îi judec, nu am fost în pielea lor să știu motivele pentru care o fac, iar dacă asta se întâmplă în masă, atunci motive ar trebui să existe destule”. Adevărul e că atitudinea mea față de americani și visul lor iluzoriu a fost mereu un pic ironică, probabil din cauza unor stereotipuri pe care le am în legătură cu ei. Cel mai mult în această lume mă irită exploatarea, inegalitatea și lipsa valorilor, iar încercând să le definească, mintea mea deobicei confruntă imaginea unor oameni asiatici lucrând într-un lan de orez cu cea a unui politician american care scuipă în microfonul unui pupitru niște declarații trufașe. Această închipuire este ca un clip video pe care îl derulez în capul meu ca și cum l-aș fi văzut mai înainte, cel mai probabil pe YouTube, însoțit de niște rap american sau rock din anii 70 și imagini cu războiul din Iraq. Dar probabil sunt un pic ipocrită judecând americanii pentru societatea lor dezorientată de consum, când tot muzica lor o ascult, la filmele lor mă uit și autorii lor îi citesc. Ce să zic, la urma urmei, îi judec pentru ce merită a fi judecați.

Îmi aduc însă bine aminte cum am cunoscut-o pe Cecilia. Când o văzusem pentru prima dată purta o beretă verde și un pulover pe gât de o culoare care contrasta frumos cu mărgelele ei roșii. Aarăta ca o doamnă rafinată de vârsta a doua, ca cineva care are mereu ceva interesant de spus. Țin minte că la sfârșitul discuției noastre mă întrebase de unde cred eu că este ea. I-am zis că e britanică, am tot încercat să ghicesc, poate e norvegiană, mai întâlnisem norvegieni care să vorbească așa engleza, dar  când mi-a zis că este din state, i-am dat o replică involuntară, ”...niciodată nu m-aș fi gândit”. ”De ce?” , mă întrebase ea. ”Pentru că imaginea dumnevoastră face impresia unui om intelectual și european, iar eu nu am cunoscut americani cu așa gusturi până acum”. ”Nu îmi spune dumneavoastră, spune-mi Cecilia”. Aia era. M-a ținut minte când i-am spus asta. Atunci a zâmbit și a luat-o ca pe o glumă, dar într-o zi când ne plimbam cu ea și cu Anna, iar eu îi mai povesteam de ale mele, s-a apropiat un pic de mine și mi-a zis, ”Știi, îmi aduc aminte ce mi-ai spus când ne-am văzut prima oară. Am plecat atunci acasă și m-am gândit, de ce oare am ajuns noi să facem o asemenea impresie în lume, căci odată am fost o mare națiune. Nu știu cum am ajuns așa”. Am încercat să îmi cer scuze, dar ea zis că nu am pentru ce, că am spus ce am simțit.

Acum însă eram în apartamentul ei și discutam despre alte lucruri, dar poate aceleași. O urmăream în timp ce îmi turna niște limonadă în pahar și îmi zicea că urăște când îi sunt murdare ferestrele, apoi cum nu reușea să deschidă un document PDF primit pe emailul ei și să copieze ceva din el, zicând că se duce să își ia tableta căci nu îi funcționează pe computerul asta. Mă întrebase cam cât timp pot aloca acestei întâlniri și îi spusesem că o oră, iar după ce mi-a explicat tot ce avea de spus, am făcut și eu un semn de încheiere a discuției ca să nu se întindă prea mult. Ne-am luat rămas bun și am ieșit încercând să nu îi calc blana albă de animal așternută în dreptul ușii de la intrare, iar când am ieșit mi-a zis în spate zâmbind prin ușa întredeschisă, ”A fost aproape o oră”, ”da,da, a fost perfect așa”, i-am zis eu, aducându-mi aminte de întâlnirile în care ne lungeam discutând o grămada dea chestii. 

”Ca să vezi, opium, cum este posibil așa ceva?”, gândul asta începuse să mă bântuie intermitent după discuția cu ea. Ironic, dar acum eu eram cea care rămăsese marcată de spusele ei. Începusem să simt o îngrijorare la gândul că prejudecățile mele despre societatea americană nu sunt pe deplin justificate. Și eu nu încercasem niciodată să le justific, mulțumindu-mă cu ceea ce citisem, auzisem sau văzusem în filme, cum că americanul de rând nu are cultură, valori, verticalitate, cunoștințe despre oricare altă țară din lume decât America. Cred că într-o anumită măsură îmi placea să cred asta, pentru că îmi aducea un fel de validare a convingerilor și valorilor mele ca reprezentant al unei alte etnii. Oamenii noștri sunt mai calzi și săritori la nevoie, iar oamenii din lumea a treia știu ce este greul și asta îi face să aprecieze ce le oferă planeta pe care trăiesc, în comparație cu civilizații ăia care nu au știu niciodată ce este greul, și în loc să se dezvolte au început să degradeze de la toată plictiseala lucrurilor care li s-au dat ușor. Cam astea sunt părerile mele pe care nu încetam să le sugerez subtil în discuțiile cu cei din vestul sau nordul Europei și de peste ocean. Când se întâmplase atacul de la Paris prin 2016 cred, internetul se transformase într-o rețea de susținători pro-fracezi care își puneau drapelul Franței peste poza de profil din motiv că Facebookul le sugera să o facă, fără să știe de ce o fac și ce susțin. În același timp, pe internet vehiculau opinii despre atentate care se întâmplau în Syria, Lybia sau țări din Africa, față de care oamenii nu empatizau în același mod pe rețelele de socializare, ca și cum viețile francezilor ar fi avut alt preț decât viețile miilor de morți de pe continentul african. Acest gând mă făcuse să abordez asta într-o discuție cu o prietenă norvegiană cu care aveam prilejul să comunic pe atunci, zicându-i că oamenii care își pun drapelul Franței peste poza de profil sunt niște ipocriți, că pentru ei viețile oamenilor nu sunt egale și habar nu au ce se întâmplă în restul lumii. Răspunsul ei, la fel ca și discuția cu Cecilia, m-au pus pe gânduri, ”Dar cum putem noi să ignorăm durerea lor când ei sunt vecinii noștri, sunt din aceeași comunitate ca și noi? Mi se pare normal să fii mai empatic față de cei din comunitatea ta pentru că și tu ești ca ei.” Așa cum pe mine mă valida empatia față de cei ce au cunoscut greul, pe ea probabil o valida apartenența la acea comunitate din vestul și nordul Europei.

Atunci încă nu știam cum să formulez asta, dar acum îmi dau seama că tot ce ne este servit prin sursele mass-media împreună cu setul nostru de valori cu care venim de acasă încearcă să ne ofere o imagine despre oameni, țări și popoare, prezentând totul ca un rezultat final, fără detalii, relații cauză-efect sau circumstanțe. Noi empatizăm cu ceea ce cunoaștem și cu ce ne putem identifica, cu frații noștri români de peste Prut, cu rușii care acceptă munca necalificată a unei părți mari de moldovenii din Basarabia, cu americanii care își mută businessurile multinaționale în România oferind poziții de muncă tinerilor de aici, cu ce am simțit pe pielea noastră că funcționează pentru noi. Iar în cazul meu, dacă ar fi să învinuiesc americanii sau francezii de ignoranță, poate ar trebui să mă întreb dacă nu sunt eu cea care nu știe nimic despre ei, despre ce se întâmplă în societățile lor, despre greul lor care poate m-ar face să mă identific și să empatizez cu ei, nu ca reprezentat al unei anume etnii, dar pur și simplu ca om.


Și totuși, de fiecare dată când mă prezintă cuiva, Cecilia încearcă să îmi facă un compliment, și am observat că face asta și cu alte persoane. Este încurajatoare în discuții cu oricine și îi laudă pe alții de față cu ei și atunci când nu sunt prezenți. Din toate manierele ei se citește o bunăvoință față de oameni, care în unele momente îmi aduce aminte de o mătușă de-a mea care locuiește în Chișinău. Nu mă jenează nimic din modul ei de a comunica, nu mi se pare straniu sau diferit, ținând cont de unde vine ea și de unde vin eu. În fond, faptul că ne cunoaștem ar trebui să ne învețe mai multe despre lumile noastre, făcându-ne să înțelegem că în cele mai multe privințe suntem la fel. 


Saturday, February 10, 2018

Textual description of firstImageUrl

Scrisul – artă sau produs de marketing





Au rămas prea puține de spus. Toate au fost spuse cândva de către cineva, mult mai bine decât o spun eu sau tu. În legătură cu tine încă mă îndoiesc, dar în ce mă privește pe mine o știu cu siguranță. Este dificil să nu devii banal în ziua de azi, când toate sunt spuse și tu nu ai face decât să le repeți. Dar înainte ca acest gând să te descurajeze în a te apuca de orice formă de scriere sau exprimare publică, mai aruncă o privire în mediul online să vezi cum internetul bubuie de mesaje lipsite de personalitate și noutate, servite iar și iar în forme consumabile de către publicul larg. Dacă ei o fac tu de ce nu ai putea să o faci?

Mediul online s-a transformat într-o rampă de la care se lansează în lung zbor artistic oameni care cred, și îi fac să creadă și pe alții că ei aduc valoare prin creația lor. Cu siguranță, valoarea mesajelor în sine este ceva relativ, pentru că unii o pot vedea acolo unde alții nu o văd și invers. Însă există un tip de mesaje care se consumă ca și Coca Cola - vândute în masă. Ele se potrivesc aproape oricui, din cauza ambalajelor pe care le îmbracă, și încearcă de cele mai multe ori să ofere o promisiune pe care nu o îndeplinesc, satisfăcând doar de moment curiozitatea trecătorilor.

Blogging-ul a devenit ceva destul de popular înainte ca eu să ma apuc de asta, iar de atunci până acum  se tot dezvoltă o întreagă teorie de comunicare a mesajelor în mediile online, care acum vehiculează sub conceptul de ”content marketing”, marketing de conținut. Cei implicați în industria producerii și popularizării ”contentului de calitate ” știu multe despre cum este posibil să ajungi viral sau citit (în cazul bloggerilor). Iar cea mai general abordată strategie este lansarea mesajul potrivit către publicul potrivit. De exemplu, temele precum relațiile dintre sexe, rețetele culinare, vedetele, călătoriile sau moda sunt orientate cel mai des către publicul feminin, iar celelalte tipuri de mesaje ce țin de politică, știință, sport, economie sau alte domenii de cultură generală sunt populare în râdurile audienței masculine. Acestă strategie pare a fi destul de stereotipică și poate n-ar trebui să mai aibă loc în societatea contemporană, cu condiția că ar înceta să mai funcționeze. Însă, de vreme ce publicul feminin continuă să consume texte tipic feminine despre ”cum trebuie să îți iubești femeia” sau ”cum să ții o femeie puternică în viața ta”, strategia ne-etică a majorității bloggerilor poate fi îndreptățită pe măsură.

Vorbind despre altă tehnică care funcționează perfect în introduceri sau titluri promițătoare, aș putea să o asemăn unei bomboane pe băț, unei ciocolate sau unei înghețate (fiecare cu ce preferă să fie ademenit). Ea te face să nu observi cum textul te trece ușor printre cuvinte, aducându-te acolo unde nu ți-ai imaginat că vei ajunge vreodată, chiar în cuprinsul lui! Iar dacă încă nu ți-ai dat seama despre ce este vorba, acum este momentul să afli. Această vestită strategie este...”suspansul”! Pintr-un efort minor de creativitate, ”suspansul” îți poate ține pacientul în viață în timp ce tu încerci să îi introduci în minte doza ta de ”adevăr”, care formulată într-o singură propoziție nu ar avea același efect asupra cititorului în comparație cu situația în care ea îmbracă maniera ”stai să vezi ce urmează”. Iar asta ajută cititorul să trateze chiar și cel mai banal mesaj presărat cu note de suspans între paragrafe asemeni unei mâncări obișnuite servite la un restaurant de lux.

Suspansul este util pentru că poate fi combinat cu orice, dar mai consumabil decât suspansul sunt formele compacte de scriere tip listă, ca și ”Top 10 cele mai frumoase destinații din lume” , ”10 motive să înveți o anumită limbă”, urmate de categoria articolelelor ”cum să”, ”Cum să slăbești într-o săptămână” ”Cum să fii mai productiv” sau ”Cum să scrii atunci când nu ai nimic de spus”, etc. Dacă suspansul se consumă ca și Coca Cola, atunci aceste tipuri de articole se consumă mai degrabă ca și chips-urile, înghițite mecanic și ușor, cu minim efort în a urmări desfășurarea ideilor aranjate pe puncte, înfrumusețate de cele mai multe ori cu imagini ca să scurteze timpul de citire, la fel ca și în cărțile pentru copii în care imaginile sunt mai captivante decât textul. Consumarea acestor tipuri de conținut nu este o crimă, dar la fel cum Cola și chipsurile sunt contraindicate unui stil sănătos de viață, administrarea frecventă a acestor articole scade din puterea analitică a cititorului, satisfăcându-i doar curiozitatea de moment.

Cu toate acestea, strategia articolelor structurate este folosită și în cazul conținutului de tip informativ, care abordează teme legate de știință, limbă sau istorie, încercând astfel să cultive cunoștințele de cultură generală ale cititorului. Iar pentru că uneori scopul scuză mijloacele - dorița de a aduce valoare pentru cititor scuză mascharea mesajelor de genul sub formele descrise anterior. La polul opus, însă, nu orice ”creator de conținut” are scopuri nobile, pentru că în condițiile creșterii rapide a like-urilor și viralității din mediul online, cam fiecare este tentat de dorința de a se proslăvi rapid, a căpăta recunoaștere și apoi a transforma business-ul său în bani, uitând treptat de calitatea conținutului pe care îl promovează. Așa ajung cei mai mulți să servească ”fast-food” maselor înfometate. Iar ”fast-food”-ul se caracterizează prin abordarea trendurilor sau clișeelor lipsite de noutate.

Nemaivorbind despre portalurile de noutăți subiective care preiau știrile de ultimă oră și le servesc sub eticheta ”Șocant!”, mai există și popularele teme de ”Life Style”, care în cele mai multe cazuri scriu de dragul trendului cu care se asociază cititorul și nu de dragul mesajului pe care vor să îl comunice. Adică, dacă tu te consideri ”vegan”, vei citi articolele despre veganism ignorând calitatea scrierii sau veridicitatea surselor, căci conținutul te poate convinge prin ideea că tu te identifici cu el, alimentându-ți egoul ca și în cazul articolelor despre „Cum să afli dacă ești empatic” sau ”Cum să depistezi un narcisist” (în engleză sunând mai ”fancy„). Și acum, imaginează-ți de câte ori un articol pe care l-ai citit conținea toate cele enumerate mai sus: un titlu promițător de tip ”Top cele mai....” ”Cum să,...” , o introducere care te ține în suspans și te trece direct către cuprinsul textului unde poți găsi o listă cu locuri frumoase din lume sau vedete care probabil au făcut ceva ”important”, în care încheierea te-ar ruga să aștepți articolul următor sau pur și simplu s-ar finaliza fără concluzie. Ce le lipsește articolelor de genul este mesajul și personalizarea, adică tot.

Mesajul și personalizarea sunt importante într-un text, pentru că ele fac cititorul să gândească, să analizeze tema, să reculeagă informația de care el însuși dispune, devenind critic față de cele expuse. Luând în mână bățul, maimuța a făcut primul pas spre a deveni om, iar înarmându-se cu analiza critică cititorul de rând poate face un pas spre cultivarea propriei inteligențe. Pentru că analizarea și dezbaterea unei teme este transmisă de către scriitor către cititor, cei care aleg să scrie analitic sau artistic vor ca publicul lor să gândească cu ei, considerând cititorul un reprezentant al publicului intelectual și nu un simplu membru al cârdului devorator de trenduri. Iar ca să fie clară diferența între un mesaj de bună calitate și unul de proastă calitate, să luăm drep exemplu: ”Cele mai importante trăsături pe care le apreciază bărbații la o femeie” și ”Eșecul cărților pentru dezvoltare pesonală”. În timp ce prima temă ar încearca să dezvăluie un set de calități generale, care asemeni prezicerilor de horoscop se potrivesc aproape oricui, textul cu titlul următor ar putea oferi o părere alternativă la un subiect actual, influențând cititorul să își re-elvalueze propriile concepții în legătură cu această temă. Adică, în linii generale, un mesaj important aduce cu sine schimbarea unei mentalități, poate chiar și o evoluție în gândire, în timp ce un mesaj trivial nu face decât să își crească ratingul pe seama hrănirii egoului cititorului.

Dar mai importantă decât toate strategiile de scriere este alegerea de a considera scrisul o artă și nu un produs de marketing, pentru că personalizarea și artistizmul mesajului au loc doar în acest context.
Aceste detalii țin de maniera autorului de a scrie, și așa cum arta are drept scop incitarea unor emoții, modul în care este folosit limbajul poate face cititorul să zâmbească sau să plângă, la fel ca și atunci când ascultă muzică sau se uită la un film. Din acest motiv, preluând strategiile de content-writing, cei mai mulți nu fac decât să își îngroape propriul stil de scriere în conformarea față de ce îi este mai ușor să citească publicului. Iar publicul nu face decât să aleagă ceea ce este mai ușor de citit. Precum se vede, globalizarea câștigă tot mai mult adepți în ideea că tot ce este ușor și comod este mai bun, în timp ce oamenii lipsiți de principii fac bani pe lenevia mulțimilor.

Generalizând, alegerea de a fi cititor sau consumator de ”produse de conținut” îi aparține fiecărui în parte. Fiecare alege să fie sau nu conștient de influența muzicii pe care o ascultă sau culturii și mediul din care extrage informație. Dar adresându-mă celor care sunt preocupați constant de analizarea propriilor gânduri și nevoii de a comunica ceea ce gândesc, vreau să transmit un singur mesaj: ” Scrieți, dacă aveți ceva de spus, scrieți. Să ai ceva important de spus este un talent, iar societatea are nevoie de talente care să defavorizeze non-valorilor actuale. Eu am nevoie de ele.”




Sunday, February 4, 2018

Textual description of firstImageUrl

Patriotism și Denaționalizare



Națiunile își tot învață lecțiile. Dacă unii le însușeau stând cu arma în mână pe front, acum ele se învață la orele de istorie, în săli calde și bine amenajate unde sămânța adevărului sădită în capurile elevilor are condiții mai bune să crească și să înflorească într-o iubire de patrie și neam. Iar cine a trecut prin școală știe că iubirea de țară este o calitate pe care trebuie să o aibă fiecare cetățean, căci nu degeaba Ștefan cel Mare este denumit și cel Sfânt, iar icoana lui există și astăzi în biserici. Dar în timp ce religia și biserica se auto-compromit constant prin susținerea regimelor politice, statalitatea și patriotismul încă mai hrănesc egourile flămânde ale cetățenilor de rând, care se mândresc cu ceea ce nu le-a luat niciun efort să obțină - originea lor.

Naționalitatea este ceva foarte comod. Ea este ca o etichetă pe care cei mai mulți și-o atribuie involuntar sub influența mediului în care se nasc, ca mai apoi să se poată mândri cu ea în momentele  când țările lor o duc bine, sau să le fie rușine cu ea atunci când țările lor o duc prost. Dar sigur, patriotismul nu a fost niciodată definit în acest mod, din contra, cei mai devotați iubitori de țară promovează acest naționalism subtil, indiferent de nivelul de trai cu care se confruntă zi de zi la colț de stradă. Din acest motiv, pentru mine patriotismul mereu s-a asociat cu discuțiile dintre doi bărbați chercheliți care dezbat niște idei politice șubrede, ori un nene burtos, șofer pe maxi-taxi care declară sus și tare că el nu este trădător ca cei ce își părăsesc țara plecând după bani peste hotare, dar se descurcă zi de zi cum poate, bucșind câte cincizeci de pasageri într-o mașină, ca să poată face niște bani în plus.

Chiar dacă țările au situații economice și politice diferite, personaje ca șoferii de maxi-taxi își pot găsi echivalente cam în fiecare a doua țară din Estul Europei. Taximetriștii, lucrătorii publici, vânzătorii sau oamenii de la sat sunt uniți prin obiceiurile și cultura cu care au crescut, și asta le oferă o notă de importanță, pentru că succesele naționale sunt și succesele lor, ca și câștigurile echipelor naționale de fotbal sau jucătorilor olimpici. Până la urmă, la un pahar de vorbă orice om va găsi motive să își laude țara, însă pe cât de mult îți hrănește orgoliul această doză de naționalism, pe atât de mult ți-l poate deteriora.

Identitatea națională îi poate face pe oameni să se simtă neînsemnați, și aici nu mă refer la protestele numeroase și inutile împotriva guvernelor sau la conformarea față de regime, dar dacă ar fi să vorbesc despre asta, ce valoare ar mai avea iubirea de țară când tu, biet cetățean nu ai știut niciodată care este țara ta? Dacă te-ai născut în Cehoslovacia, acum ce mai ești, Ceh sau Slovac? Iar dacă tinerețea ta s-a scurs sub regimul sovietic, care mai este țara ta, URSS sau o republică proaspăt formată după căderea imperiului? În loc să se ocupe de propria dezvoltare, cei mai mulți își consacră viața dezbaterii acestor dileme de apartenență etnică, cultvând ura și divizarea socială. Mai mult decât atât, acceptarea rolului de cetățean care respectă valorile unui stat în detrimentul valorilor tale personale trebuie să fie considerată o crimă făță de tine însuți prin care tu îți conservi potențialul pentru dezvoltare. E la fel ca și pe vremea comunistă când sistemul încerca să educe oameni loiali și lipsiți de educație, lăsându-i pe unii năuci până în ziua de azi, nerealizând că ei pot mai mult decât să stea cu sapa în mână.

Vorbind despre niște frustrări românești actuale, să luăm drept exemplu articolele care descriu poveștile românilor de peste hotare ajunși în poziții înalte de conducere sau ale celor care învață în instituții prestigioase de învățămând din vestul Europei și de peste ocean. Aceste notițe informative pline de mândrie și subapreciere în același timp, sugerează că în condițiile unor societăți egale în drepturi, românii pot fi tratați ca naționalități de mâna a doua sau chiar a treia, și rare ori reușesc să se afirme într-o țară străină. Dar cel mai trist e că aceste articole scrise de românii care încearcă să îi motiveaze pe alții ca ei, din contra, sugerează că doar cei mai buni dintre ei pot ajunge undeva departe și șansele nu sunt egale pentru toți. Straniu dar adevărat este că puțini germani s-ar încumeta să scrie articole despre cum etnicii lor au ajuns să ocupe poziții înalte de conducere în alte țări străine, poate pentru că ei cred în egalitatea șanselor și în ambiție.

Până la urmă, asumarea rolului de nativ al unei țări limitează ideea noastră despre cum este construită lumea, căci obișnuindu-ne cu normele noastre sociale, începem involuntar să luăm drept etalon tipurile de oameni și comportamentele întâlnite în țara în care trăim, judecând străinii pentru că ei sunt diferiți de noi. Din acest motiv, mulți români dar și alte etnii nu reușesc să se adapteze social mutându-se cu traiul peste hotare. Mai mult decât atât, în timp ce ne legăm de originea și comunitatea noastră mai avem și tendința să credem că germanii, englezii sau americanii au mai multe posibilități și capacități de realizare în orice țară din lume decât au românii, fără să știm că și țările lor înfruntă probleme sociale ca sărăcia sau șomajul și calea lor este la fel de grea, din alte puncte de vedere.

În cele din urmă, cultura și tradițiile sunt cu siguranță importante, pentru că ele ne definesc spiritual, într-o anumită măsură. Dar parcă noi ca indivizi totuși am avea nevoie de un pic de de-naționalizare, un pic de aruncare la gunoi a stereotipurilor și etichetelor puse de originea noastră, un pic de uitare a inegalității sociale cu care s-a confruntat istoria de atâtea secole. Căci în fond, personalitatea și potențialul nostru nu este determinat de rasă, naționalitate sau religie, dar de simpla noastră dorință de a evolua.