Pe balcon
m-a scos gândul să strâng hainele de la uscat, acest ”am de făcut...” cotidian
care de data asta nu putea să ma aducă nicăieri decât pe balcon.Și nu
intenționez să creez vreo intrigă neîndreptățită ulterior de introducerea
dubios de evidentă pe care o fac, căci nu am făcut altceva decât să ies pe
balcon.
O seara ca
toate serile, mai răcoroasă un pic după ploița săracă ce aburise asfaltul cu o
zi înainte. Ploile, chiar și atât de superficiale la vremea asta amețitoare,
sunt o bucurie sinceră pentru mine, una
din bucuriile alea ca în copilărie, când adormeam în casa mătușii mele de la
țară, nerăbdătoare să vină ziua de mâine ca să mă pot da în leagăn de dimineață
până seara. Ce bine că există ceva ca leagănul mătușii mele acum, să fie asta și
o ploiță superficială.
Vântul nu
mai bătea, bătuse destul zilele astea, s-a gândit să nu mai bată, poate și-a
luat vacanță de rând cu magazinele și localurile de prin zonă la începutul
lunii august. Era una din serile mele preferate de vară când nu poți înțelege
ce se întâmplă cu lumea, e tot din cauza aerului inodor și fin care nu se poate
sesiza din lipsa unor rafale mici de vânt, sau poate e din cauza unei liniști
care preia forma fiecărui obiect de pe stradă, copaci, case, balcoane,
acoperișuri, pisici, antene de televiziune și totul devine neutru și grav, de
parcă vântul ducea mesaje energetice de la un obiect la altul, iar în lipsa lui
toate lucrurile în lume amuțesc și devin auxiliare ca pe un platou de filmări.
Pe balcon
avea să strâng hainele întinse pe o sfoară lungă dintr-un capăt în altul
al balconului, păcat că sfoara nu era între casa noastră și cea de vizavi, avea
să arate mai italian, dar casele din cartierul nostru sunt mai noi și mai
urbane și e ceva mai mult loc între ele decât între casele dintr-o
epocă mai modernă, peisajul nu avea cum să mă uimească, doar aerul inert părea
să fie mai promițător. E aerul inert în nopțile de vară cel ce îmi aduce
câte o veste despre lumea în care trăiesc.
Senzația mă preîntâmpina
despre o noutate, se autocrea un fel de anturaj răspândit de ceva, tăcerea
obiectelor era prevestitoare, doar o țeavă de scurgere se auzea cum suspină în ritmul aparatelor de aer condiționat, dar atunci nu îmi puteam da
seama de unde vine acest susur de apă enervant. Ceva era neclar în toată
povestea asta cu strânsul hainelor de la balcon.Să tacă tot în jur și doar o
țeavă să suspine ca un bebeluș care nu știe ce vrea, iar casele să vegheze mute și
grave ignorând suspinul? Senzația îmi distrăgea atenția în mintea mea și ea ca un copil nerăbdător să îmi arate ceva și brusc, trăgând ușor cerașaful peste
funie am văzut luna. Era mare și maiestuoasă ca la începutul filmelor făcute de
Pixar, lipsea doar băiețelul care își
aruncă undița în apă, balansându-și picioarele în timp ce stă sprijinit de
cornul lunii, era la fel de mare, doar plină.Și mi-am adus aminte atunci cum
i-am văzut relieful mare pe la orele după-amiezii puțin conturat, zicându-mi
că în noaptea aceea va fi o lună mai mare ca de obicei și mai frumoasă.
De la balconul de vizavi s-a auzit dintr-odată
un plâns.Susurul țevii trecuse demult drept sunet de fundal, mi-am
rupt privirea de la cer și m-am uitat la balconul vecin.În beznă se vedea o
tânără arăboaică care ieșise la balcon legânându-și în brațe bebelușul.Am
încercat să îi disting chipul întunecat, acum vedeam că nu și-l astupă cum o
făcea deobicei, se așezase pe un scaun și își mângâia copilul care suspina pe
umărul ei.Scâncetul lui nevinovat se contopise în unison cu susurul țevii și se
refugiase pe fundal și ochii mei văzură iarăși luna. Ea își făcea apariția prin norii fumurii, mișcători, vibrând din toată gradoarea sa pe
un drum ocolit involuntar de acoperișurile caselor.
O
priveam cu aceeași fascinație cu care am
privit-o când mama mi-a arătat-o pentru prima oară. Da, a fost mama cea care mi-a
arătat luna pentru prima oară.Acolo, pe balcon, în mintea mea se zbătea încă
neformulată o întrebare: ”...ce are?...ce?”. Îmi căutam dinnou răspunsurile în noapte. Şi martoră fiind înţelesesem, ea era epicentru care răspândea toată senzația
din jur, cu norii ei fumurii ce o descopereau încet, marcând un moment de
emancipare intimă, era la fel ca tânăra arăboaică căreia nu îi era frică să își
arate fața pe timp de noapte în timp ce își legăna copilul la balcon, iar
toate casele din jur contemplau mute spectacolul ei.
Și dacă în acel moment aș fi ieșit din
propriul meu corp m-aș fi putut vedea cum stau cu ochii larg deschiși către
lună, încremenită, în timp ce printre buzele întredeschise încerca să îmi evadeze
tulburată o șoaptă. Aș fi vrut să îmi fac o poză mie și lunii, așa, ca să nu
uit cum era luna în acea seară și cum știu eu, uneori, să fiu uimită de
lucrurile frumoase. Dar pentru că a ieși din corpul tău nu e cu putință, doar i-am
făcut o poză acelei luni și am scris acest text.
