Cum e să scuipi într-o groapă cu deșeuri.

  

   

    Toate se rezolvă, problemele pe ele însele și oamenii pe ei înșiși. Paradoxal, dar fiecare își ia ce i se cuvine, nici măcar nu e necesar să depui efort , groapa mereu se formează în locul din care tu ai plecat și se umple cu ceea ce oamenii au în  ei cu adevărat, dacă privind în urmă vezi o groapă cu deșeuri, fii sigur că ai plecat la timpul potrivit, altminteri tot conținutul acelei gropi avea să se revarse asupra ta odată , când nici măcar nu bănuiai, zi mulțumesc lui Dumnezeu că ești curat , nu spune nimic doar scuipă de sus în gunoiește și  pleacă.

   

    Mai pute în urma ta, putoarea se răsfrânge tot mai tare, animale vagaboande te latră de sub mormane și te râd de parcă tu ești în locul lor, dar nu e așa, apleacă-ți fața încruntată să vezi cum se vaietă în disperare nătângii, compătimește-i, e cel mai crud lucru pe care poți să îl faci. Nu-ți fie frică să îi scuipi, oricât de mult ar lătra nu pot să ajungă la tine, ei sunt în groapă , iar tu ești sus, tu ai pășit peste ea, mergi mai departe pe cărarea buruienoasă și bate poteca cu proprii tăi pași. Nu vezi drumul? El se formează sub picioarele tale. Lasă javrele să latre, în lătratul lor se aude plânsul după un loc curat de care nu au avut parte, mizeria le este lăcaș.

   

   Fii însă atent, nu dona bunătate, bunătatea e sângele tău, nu îl dona mereu necondiționat, odată te vei simți sleit de puteri din cauza unei ”donații exagerate” . Nu îi considera prieteni pe cei care  nu știu că sunt prietenii tăi, pe cei a căror patimă te-a durut odată, pe cei în care ai vrut să pui o bucată din inspirația ta dându-le voce să vorbească. Afecțiunea nu mai e la modă. Nu iubi oamenii, ei nu știu să iubească, ei nu știu să se iubească nici măcar pe sine.

   

  Există reguli nescrise, care te învață să trăiești, una din ele spune că oamenii lași se neagă cu ușurință pe sine însuși, neagă tot, în fața scumpei lor conștiințe, neagă slăbiciunile lor, neagă trecutul lor, neagă amintirile lor, neagă relația cu tine, neagă respectul, politețea și își proslăvesc egoul. Bate-le din palme ca în filmele americane, sacadat și rar la început, apoi mai cu entuziasm și strigă-le

 ” Bravo!„ cu zâmbetul pe față, apoi pleacă în tăcere, consemnând cu un mesaj incoerent plecarea ta definitivă. Nu încălzi șerpi la pieptul tău, fii realist.

     

    Fii ferm în deciziile tale, nu te lăsa purtat de valul compasiunii, nimeni nu îți va înmâna medalii pentru bunatatea ta. Fiecare își închipuie că este sincer și îți vrea bine, și niciodată acel fiecare nu își va recunoaște ipocrizia când te va răni. Oamenii îți urează fericire, dar asta nu înseamnă că se oferă cumva să contribuie la realizarea ei. Se întâmplă să vezi în unii mai mult de cât ei sunt cu adevărat, se întâmplă, resemnează-te cu ideea că e o iluzie, niciodată nu poți fi sigur de nimic, nu îți băga valorile în bănci nesigure, nu vei primi procente, odată cu inflația vei ajunge prin judecăți încercând să îți scoți investițiile, gândește în avans, păstrează-ți valorile în tine, e cea mai bună investiție pe care poți să o faci.

     

    Acum că am ajuns la sfârșitul acestei foi A4, pot recunoaște cu rușine cât de greu mi-a fost să scot cuvintele din mine, mi se întâmplă uneori când problema e acută și e a mea. Contractul e desființat, mă semnez sub fiecare cuvânt scris, mai bine acum, de cât să mă trezesc odată cu un cuțit în spate.

Oameni de neînlocuit nu există, un om în plus, un om în minus... Eu vreau să fiu un om în minus. Goodbye my crazy friend, goodbye...

20-Al doilea prag.

      Am ajuns și aici, salutări tuturor de pe treapta a doua. Prima imagine care îmi vine în minte spunând asta sunt un cârd de rățuște care încearcă să urce o scară și una câte una reușesc să o facă. Așa suntem și noi, cei de 20 de ani, mă simt acum una dintre voi,mi-am făcut vânt și am reușit să ating această ”înălțime”, cam cu întârziere, dar știți voi, cineva trebuie să ramână la urmă.

     E o cifră seminificativă, undeva în interiorul meu îmi dau seama că e mult mai semnificativă de cât 18. Și totuși, o primesc cu  mai puțin entuziasm , asumându-mi un aer de om matur. Nu știu dacă ați făcut-o și voi, dar cred că acum e cazul să ridicăm o sprinceană și să  ne închipui pentru câteva secunde că avem o importanță mai mare de cât am avut-o până acum. Această amorțeală nu durează mult, revii imediat în conștiința unui tânăr plin de veselie, sarcasm, emancipare și dorință de cunoaștere! Da ,da, acea dorință pe care nu o putem exprima , acea dorință care e ascunsă în fiecare din noi, cei de pe pragul II. Ea ne umple mințile, sufletele, ea suntem noi.

   E simplu, să privești trecătorii în stradă, în parcuri, în locuri diferite și să remarci cu ușurință similitudinea dintre ei. Asemănarea celor de pe al II prag e certă, sunt plini de la 90% în sus de vise și nerăbdare spre acțiune, în ochii fiecăruia poate fi citit :” Acum e momentul!” Dacă ai trecut de acest prag, nu ai ajuns, sau nu îți ajung gânduri să visezi, privește în ochii unei eventuale rățuște care a reușit să urce treapta, privește atent și inspiră-te! Cu un potențial de vise de la 90% în sus sunt foarte contagioși, sunt chiar periculoși pentru o societate stabilă, căci ei sunt revoluționarii!

    Cum mă simt? Kind of : ” Yeah, 20 years, I am getting old, but motherfucker this is the moment! This is it! It is a lot I wanna do! It is a lot I haven”t done , this is the time of my life, baby! Carpe diem , my friends, Carpe Diem to all of you!!! I love you all, thank you for supporting me! Thank God, thank parents, than you friends!...”

     Așa mă simt, exact ca la înmânarea Oscarului pentru cel mai bun rol de ”crazy youth”. Merci, merci, aplauzele sunt de prisos. :D.

   Sunt momente în viață în care nu ai nevoie de prea multe argumente ca să te manifești, și acesta e unul din acele momente. Când ai 20 de ani, nu e nevoie să ai ceva după suflet, să îți dezbați dreptul de a fi admirat și dorit, respectat, nu ai nevoie de prea mulți bani , nu ai nevoie de prea mult praf în ochi, chiar dacă sunt mulți cei de 20 de ani care îl împrăștie. Ei nu știu, scumpii de ei, că sunt aleșii, cei de pe treapta a II, ei nu știu , prostuții de ei că statutul lor vorbește de la sine! Doamne, ai 20 de ani! Cu asta tot e spus! Fac și eu ca în filmul ăla , Movie 43, când antrenorul le explica unor basketballiști negri de ce ei sunt mai buni de cât o echipă de albi.

” -You will win!”

”- Why , coach?”

 ” -Because you are black!”

 „-Oh, coach wanted to tell us we are more committed as a team.”

”-Shut up! I just wanted to tell you are black,they are white, that is all! Your dicks are longer than their arms, you better throw the ball with your dicks!”

(Și o imagine ca să mă înțelegeți mai bine)

   Așa dar, băieți și fete de 20 de ani, sunteți admirabili. Nu bre , nu pentru că vă dați aere și umblați cu poante, nu bre! Nu o mai faceți! Pentru că aveți 20!!! Ești tânăr , ești în miezul tuturor trăsăturilor tale umane și capacităților pe care le poți dezvolta cu viteza luminii, ești liber ca o pasăre beată care se învârte în cercuri nebună ,lovindu-se de toți copacii și totuși râmânînd mulțumită de libertatea care o are! Ești ignorant, da ești, mândrește-te cu asta, mândrește-te că nu îți tremură curul pentru orice fleac ca la o babă de 90 de ani care numără de câte ori a fost să facă pipi.Mândrește-te că poți dormi pe jos după o  petrecere devastatoare , nu că îți place, dar că așa ai zis tu, na! Voi sunteți cei de 20 de ani , toți vă admiră tinerețea și fervoarea, de asta sunteți admirabili!...

   Și acum o doză de aplauze nu ar strica :D...

Ce a mai rămas să scriu, poate doar să postez ”Ca la 20 de ani” de Voltaj, dar asta nu am de gând să o fac, că e prea uzată poanta. Vă puteți imagina ce înseamnă să scrii un cântec despre o vârstă anumită? Exact, împuști mai mulți iepuri deodată, pentru că fiecare omagiat de ziua lui va asculta piesa ta ! Așa măcar nimeni nu te uită, bună strategie nu? Nu știu dacă s-au scris cântece despre 30 de ani, sau 25, dar încerc să îmi imaginez cum ar suna asta.

„ Ca la 25 de ani, muncesc ca calul să am bani, și de lucru nu găsesc , trag în plug să mă hrănesc, și mă uit cum toți în jur , se mărită/însoară , dar eu nu”

Sau

”Și ca la 30 ce-i am , am primit ce căutam, am de toate și nimic , căci ma plictisesc un pic, nu mai fac ce mai făceam, căci deja copii eu am” :D

  Cu această postare în still ”stand up”, țin să încununez frumoasa vârstă pe care o împlinesc astăzi, și mă adresez în acest mod tuturor prietenilor mei care deja au împlinit, sau sunt pe aproape de a împlini 20, my friends, dacă în clipa când ați împlinit 20 de ani sau veți împlini, ați realizat sau veți realiza întreaga greutate a poverii maturității , dacă ați devenit sau veți deveni mai maturi și disciplinați de cât erați , dacă ați înțeles cât de important este să fii responsabil, atunci puteți fi siguri că v-ați băgat pe de-a întregul piciorul în spiritul acestei vârste și ați născocit niște standarte potrivite unor moșnegei, pentru următorul an din viața voastră care ar fi putut fi unul din cele mai distractive, uimitoare și vesele părți ale scurtei voastre vieți omenești dacă nu era să fiți voi atât de ipocriți și conștiincioși față de draga voastră profesoară, viață. Dar să știți un lucru, viața nu e dirigintă, nu, viața poate e profesoara de matematică , cea cu ocarele și indulgențele prorii caracterului său, e profesoara de fizică , cu glumele și înțelepciunile sale, e profesoara de engleză, cu ignoranța și în același timp fixarea sa excesivă pe morală, e profesoara de biologie, cu tendința ei de a oferi totul de-a gata, numai să întinzi mâna, numai să vrei.Sunt multe în una , dar nu e numai una singură, viața e prea diversă ca să vă inventați reguli pentru o unică aparență pe care o manifestă,ele sunt enorm de multe, și sunt doar aparențe...

    Lecția mea, a luat sfârșit. Acest articol nu l-am scris pentru mine, l-am scris pentru voi, cei cu care suntem în aceeași barcă. Ridică pânzele ,frate,marea te așteaptă, vântul e de partea ta...

Post Scriptum : per mia madre che non capisce l'Inglese – Hi Mom! :P

Avem nevoie!

   

    Avem nevoie de multe lucruri, multe din ele sunt materiale și acestea totuși sunt mai ușor de câștigat de cât lucrurile spirituale pe care le căutăm. Problema stă așa pentru că noi știm mai degrabă ce lucruri materiale ne dorim și mai puțin ce lucruri spirituale ne lipsesc. Dacă vrei să trăiești bine ai nevoie de bani și atâta tot, în timp ce te integrezi în societate, în timp ce evoluiezi începi să înțelegi tot mai bine care e cea mai bună cale pentru a-i câștiga, și îi câștigi. The end. Fine. Dar oare Happy End? O știi numai tu.

   

   Cât de des omenirea ajunge în impas. Depresia e cea mai frecventă boală din lume, e și cea mai actuală și așa va fi până când oamenii vor învăța să se ignore complet, căci a se cunoaște deplin pe ei înșiși nu vor reuși niciodată, sunt absolut sigură că viitorul ne așteaptă cu o apocalipsă asemănătoarea filmului ”Equilibrium”, cine nu l-a privit e dator să îl privească, nu că am spus-o eu, dar așa pentru o nouă viziune despre lume.

   

   Atunci când nu ne lipsesc bani și totuși ducem lipsă de ceva , e grav. În acel moment ar fi o revelație ideală să îți dai seama de cât de multă forță, abilități, timp și sacrificii ai oferit pentru o cauză greșită precum sunt banii. În acel moment ar fi  nemaipomenit să înțelegi câtă minte încă nu îți ajunge pentru a umple golul din tine, să simți cu al șaselea simț de neghiob ceea ce unii oameni au simțit cu mult timp înaintea ta și au început să își trăiască viețile în alt mod, nu cel corect, nu, doar în modul lor.

   

    Dar asta nu se întâmplă prea des, nu fiecare unchi Scrooge are îngerul său care să îl trezească în noaptea de crăciun și să îi arate adevăratul sens al vieții. De obicei oamenii reacționează așa: ” Nu sunt mulțumit de viața mea chiar dacă am de toate,... ce să fac,... (pauză pentru gândire),...cred că sunt prea obosit, e o criză de nervi, mă mai odihnesc și continui să mă bat cu capul de același perete, ale aceleiași cuști ,până  voi ajunge să mă bat cu capul de peretele sicriului.” Amuzant, foarte amuzant.

   

   Oamenii nu știu ce vor pentru că nu știu cine sunt cu adevărat, dacă vrei să cunoști ceva, să înțelegi ceva, să capeți ceva, să creezi ceva, începe cu tine. Cunoaște-te pe tine,  înțelege-te pe tine, recapătă-te pe tine, ( ”recapătă-te...sună neobișnuit, pentru că e uzat foarte rar, cred), crează-te pe tine. Asta e, și noi alegem mereu altceva, ascultăm mereu părerea cuiva despre cum ar trebui să fim ca să avem succes și apoi începem să ne frângem aripile, să ne golim mințile, să ne stăpânim emoțiile, să ne punem cătușile și să închidem cu zgomot ușa celulei după noi, după care să ne tolănim pe spate în patul putred al închisorii în care ne-am băgat , și să oftăm : ” Ce bine e acasă!” 

  

    No place is better than home! Aha, pe dracu! Casa noastră e Terra, oameni buni! Vă știți voi oare casele? Nu ,mă, casa ta nu e apartamentul tău împuțit de la etajul patru cu 2 odăi și cu un balcon plin de mucegai, nu! Nu e casa ta la sol în care ai băgat o grămada de-a bani și sacrificii să o construiești, ca să fie mai arătoasă și mai mare ca a vecinului. Omule, casa ta e Terra, gândește-te la cât e de mare casa ta ca să îți poți da seama că locul ăla bătătorit de pământ pe care îți petreci toată viața s-ar asemăna cu un veceu, dacă ar fi să echivalăm Pământul cu o locuință umană. Da, țara ta, orașul tău, casa ta, grădina ta, e un veceu din care tu nu vrei să ieși nici în ruptul capului că te-ai apucat să citești jurnale stând pe budă și îți pare atâtde relaxant și captivat, pun pariu că în acel moment chiar te simți semnificativ,pe când tu nu faci nimic de cât să te caci. Nu vreau să par nepatriotică, dar în ansmblu asta e, cetățeni ai universului cu pașapoarte de hârtie , casele voastre în care vă petreceți toată viața fără dorința de a evada , sunt niște veceuri pline de rahatul cu care le umpleți ani și ani. Întrebarea e , ați fost vreodată în sufrageria Terrei să vedeți cum e? Ați stat să gătiți bucate delicioase la bucătăria Terrei? Ați admirat tablourile de pe toți pereții? Și mai ales, v-ați urcat în pod să vedeți luna prin fereastra mansardei? Nu, veceul vostru e prea important.

    

   De ce avem nevoie?Cică avem mereu nevoie de multe, pe când ne-am putea îndestula cu puțin pentru a câștiga ceva mai de preț de cât banii, și asta ne este libertatea. So, așa dar, Run Forest, Run...

   

   

Da, avem nevoie de oameni, îi căutăm mereu pe cei asemeni nouă, e logic.Sigur? Ce logică e asta? Feminină? (Să vedeți că am făcut două în una, am insultat-o și i-am făcut un compliment că am scris-o cu literă mare :D) Chiar, ce logică e asta să cauți pe cineva la care uitându-te să înțelegi cât de mizerabil ești tu, făcând mereu aceleași chestii, ce nou poți învăța de la o persoană cu care ai aceleași interese? Ce puteți face voi nou de cât să faceți mereu ce ați făcut, sa priviți filme, ori să va drogați, orice! Fiecare are nevoie de cineva neordinar, de cineva care să îi arate o nouă lume, o nouă înțelegere, de cineva care să îl schimbe, căci schimbarea e evoluție. Și dacă încă nu ai întâlnit acea persoană care să te uimească și să te surprindă în profunzime, care să devină o descoperire pentru tine din simplu motiv că pare nepământeană după cum îți vorbește, zâmbește, după cum gândește, să știi că nu ai iubit niciodată. Și dacă ai fost atât de prost să o lași să treacă pe lângă tine fără să ai curajul de a lupta pentru ea, să știi că ești un ratat și toată viața ta va curge la vale ca un râu limpete și monoton. Vei ajunge la 30 plus minus ceva ani să vrei să te căsătorești, că altceva nu știi ce vrei, așa e lumea, așa ești tu, ordinea socială ia decizii pentru tine, dacă ești fricos să trăiești cu adevărat. Te vei căsători cu cineva care se include în parametri, dacă nu se include, ce mai, și așa ești disperat să te căsătorești, o vei face. Îți vei iubi copiii, căci sunt cel mai bun lucru pe care l-ai putut face pentru această lume, poate ei sunt oamenii liberi și conștienți de care nu ai auzit tu vreodată. Îți vei suporta partenerul de viață, și vei tânji în ascuns după o viață străină pe care nu o ai, căci ai fost prea prost să lupți pentru ea.

   E tot. Nu m-am putut abține, cum ar scrie pe un demotivator rusesc ” психанула” . O toană de cuvinte la 2:14 de noapte. Ce să fac dacă respir mai ușor când alții dorm, și nu mă abate din drum existența lor ordinară...

De ce mi-e frică să citesc cărțile care îmi plac.

    Mi-e frică să citesc cărți care îmi plac, e acea frică care te macină din interior, pentru că e o dorință mascată. Pasiunea e și ea o frică, e frica celor stabili, celor cărora nu le place să piardă controlul...

  Sunt destule cărți pe care omenirea le discută, uneori le citim pentru a înțelege de ce? Le citim cu interes, le citim în metrou, în transport, acolo unde ne place mai mult să ne izolăm de prezența neplăcută a oamenilor de lângă noi, cărțile sunt mai degrabă călăuza neîmpăcaților cu viața. De asta mi-e frică să citesc cărți, nu că nu aș fi citit cărți până acum, am citit, dar nu pe cele care îmi plac în adevăratul sens al cuvântului.Asta e, nu vreau să fac parte din lista celor neâmpăcați cu viața. Știu că sună straniu, și e ridicol să îți creezi asemenea ipoteze subiective și apoi să-ți mai și formezi principii conform acestora, dar eu o fac, sunt ridicolă.

   

    Poate vă este cunoscut sentimentul ăla când deschizi o carte pe care ai vrut-o, căci ai auzit că e bună, și citind primele rânduri rămîi un pic dezamăgit în ascuns de tine însuți pentru că introducerea nu ți-a stârnit acel boom!  de pasiune la care te așteptai, și totuși continui să citești, de ce? Cineva ar crede că o faci pentru că îi oferi o a doua șansă acelei cărți să te uimească, dar nu e deloc așa, de fapt tu continui să citești pentru că nu simți niciun pericol de a-ți pierde cumpătul, creierul tău, conștiința ta știe că această informație e binevenită pentru că nu dă foc acelui rug de emoții în tine, acelui rug care poate schimba multe în modul tău de a privi, zâmbi, vorbi, înțelege viața și lumea. Atunci când continui să citești mai departe acea carte, tu , defapt, le asiguri securitate conștiinței și percepțiilor tale despre viață, așa încât ele să nu poată fi modificate sau tulburate de o singură carte.

    

   Mi-e frică să citesc cărți care îmi plac, acele cărți care îți lasă gura apă, la propriu. Acele cărți pe care le dorești în taină, ca pe o lume în care ai putea să fii alt om, dar în același timp nu vrei să le ai, pentru că transformarea înseamnă jertfe, iar ție nu îți place să le faci. Cărțile sunt scrise de oameni, oamenii sunt cei care ne schimbă.

    

    Ce se poate întâmpla defapt? Asta: din auzite, descoperi ceea ce îți place cu adevărat, o găsești, e ea, e cartea pe care ai vrea să o citești, coperta și foile îți par ideale, chiar dacă nu sunt , defapt, pentru cineva sunt doar hârțoage, pentru tine e o comoară, citești introducerea și un impuls fierbinte îți străbate corpul, de parcă ești pe cale să sari cu parașuta, o închizi, nu e locul potrivit,o pui în buzunar sau în geantă, oriunde unde știi că ar putea să mai aștepte, vii acasă, ți-e foame, și totuși mai citești câteva pagini, o închizi, știi bine că dacă o mai deschizi odată nu te vei putea rupe de ea. O pui pe poliță, alături de celelalte cărți, dar prima, e noua ta carte...

    

    Trec zile, uiți de ea, și doar atunci când râmii singur gândul că ea te așteaptă te bucură enorm, așa încât într-o zi o iai de pe raft și începi să o citești nerăbdător, nu îți dai seama de cât de repede trece timpul și cum ai reușit să  ajungi la jumătate de carte într-o singură noapte. O închizi, ți-e frică să o termini prea devreme, ți-e frică să se termine, defapt. De acum în colo ești mai puțin lacom, citești fărâme și apoi le strecori prin mintea ta, prin conștiința ta, prin visele tale, prin lumea ta, așa încât ele și tu să deveniți un întreg. Umbli ploat zile întregi, te schimbi văzând cu ochii, devii acel personaj din acea carte, uiți de tine, uiți de ce trebuie în mod normal să faci, gânduri tulburătoare te bântuie, vrei să evadezi, vrei să fugi într-o noapte pe furiș de propria ta viață și să stai neclintit în iarbă privind stelele , acolo unde oamenii nu se vor mai uita la tine prefăcându-se că te văd. Se trezesc revoluționarii în tine, e revoluție, e sânge, focul ți se urcă la cap, sângele curge mai viu în tine, acum știi altceva de cât știai până acum, acum ești altul, acum ești mai fericit...

   Trec pagini, încet cu regret ajungi la ultima pagină, o citești rar, tot mai rar până la ultimul cuvânt și apoi mai recitești odată ultima frază, ... închizi cartea și privești la cer, zâmbești. Mai trec zile în care te gândești la tot ce a fost, de parcă ai trăit tu acele clipe, mai trec zile și revii, ești tot mai prezent, ești iarăși tu, doar un pic mai trist...

   De ce mi-e frică să citesc cărți care îmi plac?...