Și oamenii treceau cu ritm moderat, apoi mai rapid,
prin colțul meu de univers.
Pe lângă
baiatul cu dreaduri care bate în tobele alea improvizate pe colțul trotuarului,
niște instrumente ritmice numele cărora nu le cunosc, am trecut dese ori și de
fiecare dată sunetul lor mă calma profund, de parcă mi-ar fi bătut în timpane
ca să îmi aline durerile de cap. M-aș fi așezat lângă el, acolo pe asfalt, să
mă umplu de liniștea și chibzuința lui.Expresia lui solemn de umilă seamănă
mereu cu cea a unui budist cufundat în sine.Oare ce-o fi în capul lui?
Băiatul cu dreaduri care bate tobele știe mai
multe despre această lume decât tipul de la bancă care m-a întâmpinat festiv, cu
imaginea lui de luxury man, spunându-mi o prostie despre un serviciu elementar
referitor la care m-am interesat. Dacă în locul lui era băiatul cu dreaduri,
poate el nu mi-ar fi spus nicio prostie ca să pară deștept, poate el mi-ar fi
spus că nu știe și onestitatea lui mi-ar fi plăcut mai mult. Acum îmi dau seama,
cel mai important în această lume nu e ceea ce știm despre ea, dar ceea ce nu
știm, despre Ea.
Mi-ar fi
plăcut să stau o zi întreagă lângă băiatul cu dreaduri și să privesc cum
trece lumea în ritmul răsunător al tobelor, să mă uit curioasă la fețele lor fără să
par stranie, să îi admir pe fiecare dintre ei, să îi citesc pe fiecare așa cum îmi
place, fără a fi mustrată de priviri și sâcâită de întrebări în plus. Mi-aș
lega părul la spate, să am dinnou culoarea mea închisă a părului, acolo unde el
a crescut și mi-aș lua cele mai comode haine pe care le am, nu aș pune pe fața
mea nimic, vreau să arăt exact așa cum arătam acasă când făceam curat. Să faci
curat e la fel de important ca și cum ai sta pe marginea unui drum și ai crea o
muzică frumoasă și profundă la niște tobe improvizate de care nimănui nu-i
pasă. Să faci curat însemnă să depui efort pentru a îmbunătăți mica ta lume.
Făcând curat în casa ta, tu faci curat în tine.
Băiatul cu
dreaduri nu m-ar accepta lângă el pe trotuar, și ar avea dreptate. E colțul lui
din univers în care el rămâne intact de presiunea lumească, nu mi-aș permite să
i-l stric prin prezența mea jenantă, e o nedreptate să te bagi în
intimitatea cuiva, oamenii frumoși trebuie priviți din depărtare așa cum privești
un animal sălbatic, el trăiește în universul lui despre care tu nu știi nimic,
respectă-i detașarea și tristețea ori lipsa lui de interes, respectă tot ce
este el și atunci el se va împărți cu tine cu ceea ce are mai de preț, visele
sale, înțelepciunea sa, căldura sa...
Aș vrea să
fiu băiatul cu dreaduri pentru o zi, nu am destul curaj pentru mai multe zile, jugla
mea devine societatea și trebuie să
trăiesc în ea, nu pot să fug, nu sunt un laș. Aș vrea să fiu băiatul cu dreaduri care stă jos la
trecerea spre metrou și vede de fiecare dată cerșetorii care își mângâie câinii
în loc să stea cu mâna întinsă, bărbatul orb care cântă pătimaș la un pian electric
”Chi mai” de Ennio Morricone, bătrânica care vinde flori sau legume, femeia
care vinde umbrele doar pe timp de ploaie. Aș vrea să îi văd pe ei mai mult
decât pe cei ce își ascund fețele în gloată.
Dacă aș fi
băiatul cu dreaduri, mi-ar înflori inima de fiecare dată când cineva s-ar
apropia de mine să-mi asculte muzica, aș fi fericită și recunoscătoare pentru
momentele de apreciere în care oamenii s-ar opri din drumul lor ca să admire
ceva absolut autentic precum este o muzică bună de stradă. Aș fi un hippie
subtil care încearcă să se împace cu ideea existenței într-o societate,
iubind-o pentru lucrurile bune pe care le are, și în același timp își rezervă
momente intime în care să poată privi detaliile importante ale acestei lumi, de
jos, de la nivelul asfaltului pe care oamenii îl calcă, exact de acolo de unde
ele pot fi văzute în toată grandoarea lor.
Dacă aș fi
băiatul cu dreaduri aș avea tot timpul din lume într-o singură zi în care lumea
mea s-ar împăca cu toată lumea.
