Cuvintele.
Privirile.
Punctele. Punctele te fac mereu să te oprești și să o iei de
la capăt.Punctele nu distrug nimic, nu termină, nu sfârșesc. Punctele dau o
nouă viață lucrurilor, e bine să îțelegem cum să ne bucurăm de începuturi și să
nu mai fim triști din cauza sfârșiturilor. Dar punctele sunt dureroase, sunt
ferme și hotărâte. Virgulele sunt mai blânde, virgulele vor să mai încerce,
virgulele au speranțe și totuși sunt timide,curioase, îngâduitoare, calde. Așa
sunt virgulele, poate, și tu.
Sunt obișnuită să
pun puncte, în toate sensurile acestei expresii, nu te supăra pe mine când fac
asta, asta mă ajută să supraviețuiesc. Și tu o faci în felul tău, și eu
înțeleg. Nu pot să nu vorbesc de tine, eu voi tăcea, cuvintele mele vor vorbi.
E doar căldura dintre noi tot ce contează, căci oamenii din jurul nostru sunt
reci, o știi și tu, și noi trebuie să jucăm ca ei, sau cel puțin eu am învățat
asta de la viață, sau cel puțin eu cred că am învățat ceva, mi-ar fi plăcut să
învăț ceva de la tine, dar tu nu m-ai lăsat.
Mi-ar fi plăcut să știi cine sunt, unde sunt visele mele, tristețile mele, cuvintele
mele, mi-ar fi plăcut să îmi spui despre porumbeii tăi,despre ce ești tu, să
fie clipa aia de intimitate în care noi să vorbim și să fim noi.Îmi pasă, da.
Și afirmațiile de
mai sus vin în contradictoriu, some things are better left unsaid, things left
unsaid stay with us forever,... everything left unsaid dies, for me. Așa e, ai
dreptate, cuvintele nespuse rămân cu noi, până la capăt și noi încercăm să le
omorâm în noi, să omorâm ceea ce este
important pentru noi, să zicem că nu contează, să ne prefacem. Eu nu îmi doresc
asta, eu vreau să trăiască, vreau să existe ceva, vreau să treci prin viața mea
și să contezi, nu vreau să omor nicio imagine de-a ta, vreau să o păstrez.
Am împietrit, e greu
să fii rece ca o piatră, dar e necesar.Tu știi că nu sunt de piatră, și eu știu
că ție îți pasă, mai mult decât vrei tu să nu arăți, prezența mea e ca un
calmant pentru tine, și eu o simt. Din tot ce am vrut să îți spun mai mult e că
îmi place să te țin de mână, pe tine. Îmi pare rău să fiu scorpie cu tine și să
fac teatru, dar suntem ambii niște proști, și asta îmi place. Doi oameni răniți
își dau târcoale fricoși fără să își vorbească, după ce au simțit că sunt la
fel. Suntem la fel, și nu doar prin durerea noastră, suntem la fel prin patimă,
asta e în noi, asta se vede în ochii tăi, nu te ignora.
Ești un om cald, blând
și simplu. Ai rămas singur în fața dragostei, cum spunea Preda, dragostea ta
moare pe mâinile tale, și tu nu mai ai cui o dărui, nu mai ai ce salva, încerci
să salvezi ceva în tine și să pui asta la păstrare pe termen lung în speranța
că cuiva odată îi va trebui, dar pe termen lung e tot mai greu să ajungi acolo,
în adâncul tău și să scoți sinceritatea din tine și să o dărui cuiva. Aș fi
vrut să am grijă de tine, așa cum ai tu grijă de alții, și noi merităm căldură,
noi, cei care avem grijă de alțiii. Așa ești pentru mine, sper să am dreptate.
Am vrut să îți spun multe, dar nu am timp. Un câine negru și
un șoricel gri chiar pot fi prieteni, căci asta ești tu, un șoricel gri, și
nicioată un bizon melancolic. Și dacă momentul ala, clipa aia din viețile
noastre în care noi să fim aprope și să ne eliberăm de fricile noastre nu va
exista niciodată, cuvintele mele nespuse vor rămâne aici.
