”Oamenii de pe planeta ta, zise micul print, cresc
cinci mii de trandafiri intr-o singura gradina... si tot nu gasesc ceea ce
cauta...”
Micul Print de
Antoine de Saint Exupery
Pentru bunul meu prieten...
Dincolo
de ceea ce simt e altă emoție.Oare nu e asta viața? O emoție care decurge din
alta? Dese ori mă întreb cum e să nu simți nimic, dese ori mă întreb cum e să
nu ai vise, și atunci realizez că fără vise fără emoții eu nu voi fi eu. Oare
cine aș putea să fiu fără asta? Dacă ar fi să mă uit în oglindă , fiind lipsit
de aceste lucruri pe care le-am menționat anterior, m-aș urâ, fără să mai
menționez faptul că mă urăsc mai ales pentru ele, mă urăsc pentru emoțiile
mele...
Scuturile îmi cad, la pământ obosite de o fericire improvizată pe care mi-o creez din
iluzii. Acest entuziasm cu care îmi umplu zilele și dispoziția e ceea ce mă
apără. De ce îmi place atât de mult să citesc poveștile cuiva,pentru că în ele
mă simt confortabil, mă înfrupt înfometat de emoțiile de care am nevoie , de pasiunea unor personaje lângă
care trăiesc, trăiesc mai mult lângă ele de cât pot trăi lângă oamenii reali.
Mă doare însă
povestea mea, pe care nu o pot scrie, pentru că nu sânt în stare să adun din
mine și să ordonez cuvintele așa ca ele să curgă și să spună ce gândesc.
Gândesc prea multe.Vreau să spun prea multe, mi-e frică să strig spunând
asta... Știu sigur un lucru, nu voi putea explica niciodată și nici macar nu
îmi voi dori să explic din ce cauză îmi place ceva ,atâta timp cât simt ceva
profund în legătură cu asta.
Vreau altă lume,
m-am săturat de asta, și am de gând să inventez alta! Acolo între paginile ei
îmi voi zidi aceleași emoții de odinioară , însă le voi da alt nume, crezând că
m-am schimbat. Eu nu sânt în stare să mă schimb, sânt un sărman ce crede în
veșnicie și asta e boala mea cronică. Sânt copilul care calcă pentru prima oară
pe pământ și se izbește la tot pasul de impermanență, nimic nu e permanent așa
cum mi-ar plăcea mie să fie, și asta mă disperă!
Și de ce a
trebuit să mă îmbolnăvesc tocmai eu?! Altă boală nu s-a mai găsit pe pământ de
cât patima asta incurabilă de care sufăr?! Această emoție stupidă care îmi dă
bătai de cap mă poartă de nas în cercuri , ca pe un măgaruș, și eu, stau cu
capul aplecat ca în fața unei icoane, de parcă fiecare strop din ea îmi deschide o nouă viață și o lume pe care
nu aș fi putut să mi-o creez niciodată independent...sânt un biet copiator ce
nu e în stare să creeze o operă originală, doar să o copieze din altă parte.
Nu îmi place să caut în mine , îmi place să mă ignor în permanență petrecând
timpul cu alții, fie ei personaje sau oameni, de asta nu voi crea
niciodată o operă originală.
Sunt eu și zarea,
ea e tot ce îmi doresc să descoper, chiar fiind pe vârful unui munte spre care
am tins din răsputeri să ajung, zarea mă va chema în altă parte, acolo unde
m-ar inspira alte chipuri, alți oameni, alte idei și lumi de care nu am mai
auzit până acum. E zarea, sânt eu, și libertatea din mine închisă într-o cușcă
din care evadez în fiecare noapte, cuprins de agonia viselor mele neîmplinite...