Friday, December 28, 2012

Textual description of firstImageUrl

   









Din ceruri se mai scurge un an,acelaşi timp fără gust,inodor se prelinge pe întinsurile unei lumi stabile şi 
monotone,asemeni unui val de apă cristalin şi veşnic căzător de pe stînca necuprinsului...
    Lirică introducere,în modul meu,Dumnezeu ştie introducere în ce anume este,ştiu doar că fac ceea ce îmi place,şi mă simt împlinită în acest context.Mă gîndeam la lumile noastre,cît de limitate sînt şi cum unii din noi pot trăi veşnic în sînul lor,fără să ştie de fapt grandoarea universului si frumuseţea lui.Alţii ar întreba pentru ce,pentru ce avem nevoie să aflăm despre lucrurile care niciodata nu ne vor aparţine,care nu ne hrănesc aşteptările zi de zi,...eu zic că nimic nu se compară cu aces sentiment,sentimentul unei descoperiri,atunci cînd ai văzut de toate,sau cel puţin aşa îţi pare,îţi pare că ştii toate colţurile şi poţi prezice toate acţiunile banale care se petrec în lumea ta şi din senin se află o noutate,în mărimi uimitoare,aş spune o noutate de anvergură,dacă ar fi plauzibilă utilizarea acestui cuvînt în contextul dat.Această noutate te copleşeşte,te inspiră,te face să vezi totul altfel,o altă lume,cu alte răspunsuri şi mai ales ,cu alte întrebări.
   Parinţii noştri,ei nu ascultă muzică,ei nu au filme preferate,ei sînt fii şi fiicele tutunului,cînd familiile lor numeroase şi mai puţin numeroase cultivau şi păpuşeau tutunul că să cîştige ceva bani pentru supravieţuire.Altminteri,buneii noştrii chiar supravieţuiau,dar niciodata nu se plîngeau de traiul lor mizerabil.Ei nu aveau maşini automate,erau nevoiţi să spele rufele cu mîinile,dar cred că erau mai curaţi de cît sîntem noi acum,ei tăceau sup papucul dictaturii,erau oameni mici,nu aveau cumputere şi telefoane mobile care sa le faciliteze comunicarea,dar totuşi comunicau mai eficient unii cu alţii,ei nu aveau televizor,era doar unul la un sat întreg,în schimb însă atunci cînd se strîngeau cu toţii  în faţa acelei drăcovenii ,copii şi bătrîni crescuţi din poveşti şi legende,ei erau uimiţi,de marea lor descoperire,pe atunci ei mai puteau fi uimiţi...Aş vrea să  merg de mînă cu mama mea prin toată Europa,şi să îi arăt lucruri noi,lucruri irepetabile,vreau să îi văd uimirea ei,probabil că această expresie care aş fi putut să o urmăresc pe faţa ei,ar semăna cu o perlă veritabilă,un act de umanitate primordială,aşa cum scria Blaga, „un strop din lumina 
creată în ziua dintâi..”
  Cu ce mai poate fi uimit un tînăr contemporan?Cu un un nou model de telefon mobil performant,aparate inteligente şi roboţi,jucuri la computer,automobile frumoase pline de cai putere,colecţii de haine la modă,jucării ,într-un cuvînt.Este adevărat că toţi tinerii se maturizează şi probabil îşi schimbă concepţiile despre viaţă,dar ce rost mai are să le schimbi,crezînd că devii mai bun cînd de fapt te înghite rutina,da da,şi asta ne aşteaptă pe fiecare.Odată nimeni nu se va mai  întreaba ce a pierdut,doar dacă ar fi vorba de bani,bunuri materiale şi timp.Probabil că nimeni  nici nu se întreabă ce a fost în el de valoare veritabilă şi acum nu mai este,naivitatea,credinţa,pasiunea,orice s-ar fi pierdut pe drum nimeni nu mai are timp să se oprească şi să le ridice.
    Există totuşi noutăţi pe care doar tinerii mai sînt în stare să le descopere,suflete,... cele mai dulci şi irepetabile note de inspiraţie sînt cele care te ating în descoperirea unui suflet,oricare nu ar fi ele,toate sufletele şi personalităţile sînt dea dreptul ceva nou,ceva izbitor de euforic,atunci cînd priveşti în ochii cuiva şi zîmbeşti,de parcă ai păşi într-o nouă lume.De parcă ai face cunoştinţă cu împrejurările ei şi ai vrea să mai zăboveşti pe colinele ei lejere.
   Asta numesc eu descoperiri,dincolo de limite,dincolo de înţelesuri,dincolo de ceea ce e mărunt şi banal,dulcea evadare din tine însuţi... Oare care viaţă e mizerabilă?Viaţa unui orb,unui orb mediocru care refuză să vadă mai mult din frică,refuză să înţeleagă mai mult din teama de a-şi compromite principiile existenţei sale jalnice.Omul are putere,şi nu vrea să se ştie responsabil de ea,eu aleg să îmi răsfrîng puterea oricare ar fi ea,puterea alegerii ,puterea acţiunii,puterea propriei opinii,chiar dacă ştiu că pot greşi.Eu aleg să greşesc,să trăiesc, şi să descoper.Şi tu?

       

Thursday, December 20, 2012

Textual description of firstImageUrl




     Durere,atît de multă durere,vreau să ştie fiecare ce simt acum,să mă vorbească în toate colţurile lumii,oricum nu îmi pasă de cei care mă înconjoară.Am rupt o bucată din mine,aşa cum se rupe pruncul la naştere,acea parte din mine care era atît de simplu şi uşor de înţeles,în comparaţie cu nebunia mea interioară,era iubirea.Era acea parte care mă ruga să deschid uşa,era ceea în ce am vrut să cred din răsputeri,era ceea ce consideram că poate fi scăparea mea,... din hăul disperării,am fost fericită,şi am mulţumit infinite ori iubirii mele în mesajele mele nenumarate de „adio”...
    Nu mai am nevoie de nimic,această dulce apropiere care te face să crezi,că oamenii sînt reali,şi lor le pasă,şi ei vor să privească în tine şi să afle acolo ceea ce tu nu mai eşti în stare să gaseşti...Aceste clipe amintirea cărora îmi sfîşie venele la propriu... mă doare tot pietul,... sînt bolnavă,...am luptat ca o nebună,am sperat ca o naivă,am văzut ceea ce am vrut să văd în oameni.Nu poate exista în natură cineva care să trăiască în pielea ta şi tu în pielea lui,e doar o iluzie a gîndirii noastre.Nu există nici o exteriorizare a sufletului,nici o contopire sublimă,nimic,...
     Iarăşi această noapte în care fug,şi acest întuneric care m-a cuprinde în pragul fericirii mele,aceste cladiri infiorător de pustii,de parcă sînt ultimul om de pe pămînt,....e doar ceea ce sînt,nimeni nu va fi în stare vreodată să consume atîta nebunie cîtă e în mine,o ştiu... dar eu o să îmi închid păsarile din mine în colivie şi voi fi ceea ce vor alţii să mă vadă,ca să pot găsi un suflet pe care să îl fac fericit,...şi voi depune toată sîrguinţa,ca la cladirea unui castel,voi construi cu consecvenţă un castel,pentru fericirea noastră..şi copii mei vor avea tot ce nu am avut eu...
     Confesiune completă,draga mea pagină de net,şi dragul meu cititor care urmăreşti atent firul intrigant al aberaţiei mele,sînt fericită că măcar tu eşti interesat să ştii asta,caci dacă nu ai fi fost nu ai fi intrat pe această pagină,urmareşte cu atenţie firul nebuniei mele şi descoase interpretarea actualului credo pe care aş vrea să mi-l formulez:”Iubirea,nu distruge...” 

                                           

Tuesday, December 11, 2012

Textual description of firstImageUrl




Oamenii pleacă,lasă-i să plece, nu te zbate în isterici.Dacă pleacă ,nu sînt oamenii tăi.Mulţumeşte-le pentru cît a fost si lasă-i să plece,lasă-i liberi de tine,să fie ei înşişi,aşa cum s-au obişnuit să fie,iar tu le dăi bătăi de cap...Răsuflă adînc şi expiră tot ce te macină,expiră acest tremur,acest junghi din mîna stîngă,această roşeaţă din obraji,aceste amintiri naive,lasă-i să curgă la vale,să întîlnească ceea ce poate e însăşi soarta lor,tu ai fost doar o urmă pe linia sorţii lor.Retrage-te în umbră,contemplă-ţi singurătate,plînge-ţi prostia,fă ce vrei,ce a fost nu mai este...
    Şi ,fii zeiţă,deschide larg ochii...În oglindă nu te mai priveşte o copilă rănită şi obosită,slabă.Nebunia ta iese la iveală doar în prezenţa celora cărora te închini şi le aşezi afecţiune la picioare,dar nu o mai face,fii zeiţă.Uită,uită de soarta muritorilor,nu coborî din înalturi,joacă!Oamenii se dau în vînt după jocuri,mai ales cînd joci cu inimile lor,şi simt mişcarea,diferită de banalitatea slăbiciunii altor specii feminine,deci joacă-te cu ei,dar nu îţi uita rolul.Nu îi privi în ochi,nu asculta cu urechea sufletului ce spun,căci ei nu ştiu,că sînt frumoşi în capul tău.Tu îi vezi frumosi,nu ideali,dar deosebiţi.Aruncă-ţi povara de doruri ce îţi deformează umerii,şi nu mai sta atîta bleagă,dacă tu,îţi vezi slăbiciunea,cei din jur probabil o observă la fel.
   Aşa că,uită cine ai fost pînă acum,de azi,eşti zeiţă!

                                                                      





Thursday, December 6, 2012

Textual description of firstImageUrl

Cei de acasă...

                                                   
Azi se începe o nouă zi
Şi am sunat acasă.
Le spun că mi-este greu pe suflet
Şi dorul mă apasă.

Dar toţi par foarte liniştiţi,
Nu întreabă:”Ce mai faci?”
Ei cred că în străinătate
Cresc bani şi pe copaci.

Şi dacă te-ai îmbolnăvit?
Nimeni nu te întreaba,
Ei vor doar bani să le trimiţi,
Şi-şi caută de treabă.

Le place ca să se distreze,
Modern să se îmbrace.
Îţi cer computer-cel mai bun!
Dar munca nu le place...

Şi de cumva te-ai supărat,
Îndată schimbă tonul.
Nimic,nimic nu vor să ştie
Şi-nchid telefonul.

Formezi numărul dinnou,
Le spui că i-ai sunat,
Vorbesc cu voce de străin,
Tot ei s-au supărat!

Toţi au mîndrie,sunt bolnavi,
Tu trebuie să taci!
Cu voce blîndă să vorbeşti,
Pe toţi tu să-i impaci.

Aici să taci,acasă taci...
Să fii tu cel mai tare!
Îl rogi pe Dumnezeu,ca El
Să-ţi dăruie răbdare.

Dar şi răbdarea cît de multă,
Nu e la infinit..
O,Doamne!Cînd oare acestea
Avea-vor un sfîrşit?

Să stau şi eu la mine-acasă,
Iar cineva,departe,
Să-mi de-a cîte un telefon
Şi eu să-ntreb de toate.

Căci pentru toate cîte fac,
N-aştept nici o răsplată,
Aş vrea şi eu puţină stimă
Şi să fiu respectată.

                         Maria Zamşa-Panfilii

Textual description of firstImageUrl

“Eu merg in tacere umila spre vila confortului meu”

Nu stiu… incep sa scriu cu aceasta sinceritate pe care imi permit sa o port in mine ,inca….Caci sint un copil,si fara ea ,ma ruinez asemeni unui aparat caruia ii lipseste un detaliu de baza.Si incep cu acest “nu stiu”pentru ca nu mi-e rusine sa arat nehotarirea ,valmaseala gindurilor ce ma apasa,ginduri aproape indescifrabile care imi apasa timplele ,la propriu…
  Merg,….inca mai merg sau mai suport o miscare conditionata a picioarelor mele,si ma detasez undeva in interiorul meu pentru citeva clipe atunci cind ma apuca groaza unei eventuale tentatii de confesare.Simt cum incep sa devin mai irascibila si mai sensibila la forfota din jur si incerc din rasputeri sa-mi inchipui ce expresie a fetei am in acel moment ca nu cumva sa-mi scape o unda de deznadejde izvorita din sinul starilor mele predominante de neputinta ce le asfixiez in adincuri ca sa nu izbucneasca in cascade demente.
Visez la o “resemnare”,sau macar o stare in care m-as putea simti confortabil… confortul meu e in putin.Visez la un confort si nu la o fericire,caci fericirea are lacrimi si ele nu ma aranjeaza…. Nu stiu,poate unii au fericiri fara lacrimi dar a mea sint sigura ca le are,le are pina in adincuri…
Imi promit sa nu ma pling de goluri,ce e un gol launtric pe linga foamea si saracia in care traiesc unii?Nu mi-ar placea sa le impart soarta dar as putea spune ca ii invidiez doar pentru faptul ca fericirea lor consta intr-o bucata de piine,pentru cei infometati,si o gura de apa ,pentru cei insetati.
Daca mi-ar fi fost indeajuns asta cred ca m-as zbate in crize euforice de fiecare data cind ploua ori cind se face spicul de griu.
Si totusi exista unele goluri pe care nu le poti face nimic de cit sa le treci cu vederea,caci de fapt este inutil uneori sa crezi ca poti gasi o palma straina care sa le astupe,asa ca esti nevoit sa le ascuzi ca sa nu te prinda vinturile si sa te dezgoleasca cautind sa scoata din tine lucrurile vulnerabile care nu sint destul de tari sa  tina piept unui tornado si involuntar sint aruncate afara,iar tu ramii sa privesti cum ele pleaca lasind o casa pustiita care urmeaza sa fie restaurata,sa-si recupereze esteticul dar sa-si schimbe ambientul intern pentru totdeauna…
    Acesta stare spre care tind o percep ca pe un pulover de lina moale si inodor..in care ma pot cuibari ca un pui nou nascut ,sa-mi trag minicile ca sa-mi acoper palmele si degetele ,sa-mi string picioarele la piept ca sa nu ma prinda frigul,sa-mi pun minile lipite in semn de rugciune ,sub cap…si sa motai,nedeslusit de nimeni,numai de mine insumi in gindurile mele,sa-mi fie cald ,sa simt dulcele iz al neclintirii ,intacte ,pure ,ca zapada proaspat cazuta ,mata ,infinita ca o drepta ce indica contenirea bataii unei inimi…………………
Textual description of firstImageUrl




                                                                 
E timpul,cel care ne-indrumă    
Spre nemurire si uitare,
Spre  resemnare si iertare,
Spre  zări de patimi si plictis?
El  e mînia firii noastre?
El e in toate creatorul?
Sau  este doar un biet arbitru,
În cursul  vieţii omeneşti?

Aceste  false înţelesuri,
Cum că destinul  este aprig
Si el dicteaza fară mila 
Povestea unei despărţiri,
Iar timpul  pe hîrtia vieţii
Culege  iute la maşină
Şi-asterne in grabă  îndemînatic
Senţinta  unei  amăgiri…

Sintem  surprinşi de circumstanţe,
Şi  elocventă-i neputinţa,
Căci imposibilul e sigur,
Mai mult de cit realitatea.
Şi  visul nu ne stă in fire,
Pamîntul  ne  opreşte ardoarea
Cu bulgării lui de argilă
Care picioarele ne-au prins.

Şi cîte reguli sînt nescrise,
Şi cîte noi le plăsmuim,
Şi  cîte doruri sînt nestinse,
Ce tindem sa le innăbuşim?
Sînt toate  lucrurile noastre
Pe care nu le controlăm
În timp ce ajungem fară ştire
Să fim conduşi  de ele,zău…

Din cei ce aşteapta fericirea,
Mai mulţi care o regăsesc,
Sînt cei ce ştiu să-şi i-a avîntul
Din  forul  ciclului lumesc,
Să zboare liberi în înalturi
Lăsînd  din umerii  lor grei
Povara eternă  a datoriei
Purtată  pururea de ei.