Pe scurt și despre toate

Dintre toate locurile în care oamenii sunt puși în situația de a interacționa natural și nu prin intermediul instrumentelor online, cele mai intresante sunt spațiile publice. Străzile, cafenelele, terasele, bibliotecile, lifturile, metrourile, supermarket-urile sunt interesante pentru că oferă posibilitatea de a urmări comportamentele oamenilor în timp real și a surprinde situații care parcă te impun să ieși din cutiuța indolenței tale măcar cu gândul și să vrei să spui și tu o părere despre ce ai văzut că fac oamenii. În alte circumstanțe, fiecare individ încearcă să preia, mai mult sau mai puțin, un anumit model de comportament în funcție de mediul în care se află. Un exemplu clar poate fi comportamentul mai rezervat la locul de muncă (cu excepții în unele cazuri) sau unul absolut relaxat, atunci când stai la tine acasă în chiloți pe canapea și mănânci chips-uri uitându-te la un film.

Spațiile publice au și ele reguliele lor ca ”nu fuma” sau ”trage-împinge” , pe care le poți vedea dese ori scrise pe uși sau pereți. Diferența majoră este alta, înafară de micile sugestii ca ”nu fuma” sau ”trage-împinge” nu există reguli sau recomandări ca ”mergi cu spatele drept”, ”zâmbește”, ”dă-i un leu acestui cerșetor”, ”nu te săruta în public” sau ”nu te uita după fundul altei femei în timp ce mergi cu femeia ta pe stradă”, și această listă poate contiua la nesfârșit, completând logica prin care oamenii au mai multă libertate de a fi ei îșiși anume în spațiile publice, ce ne face uneori să îi înjurăm (în gândul nostru).

 Mica mea istorie s-a întâmplat la metrou, acolo unde fiiecare se uită la fiecare și observa ceva, iar unii dintre noi chiar vin acasă și fac câte o postare pe facebook în legătură cu asta. Detaliile acestei istorii mi le amintesc foarte vag, dar destul de bine pentru a descrie peisajul principal. Era vară, metroul nu era prea plin la acea oră, ceea ce îți oferea o clipă de răgaz să gândești în loc să numeri câte minute au rămas până la următoarea stație ca să poți ieși odată de acolo. La stația următoare a intrat o domnișoară pe tocuri, în ochelari și ținând un pahar de ceva în mână. Ea s-a așezat pe un scaun un pic mai îndepărtata de mine și și-a lăsat picioarele pe lateral, pentru că rochia ei scurtă o jena să stea cu picioarele drepte, iar pantofii cu toc îi ridicau genunchii sub un unghi nefavorbil ținutei sale. Avea părul vopsit în negru, iar sticla ochelarilor prin care se uita pe telefon îi ascundea ochii în timp ce eu încercam să înțeleg ce nesiguranță tradează privirea ei sub genele puse și ele, probabil.

Tipa sorbea lejer din paharul pe care îl ținea în mâna stângă, întorcând ușor capul când spre telefon, când spre pahar, o făcea foarte atent ca să nu își șteargă culoarea mată de roșu învinețit care îi acoperea buzele mari și cărnoase, conturate perfect cu un creion de aceeași culoare. Buzele nu i se mișcau deloc în timp ce ea introducea paiul prin spațiul mic dintre ele, pompând ușor lichidul puțin ce rămăsese în pahar. Încercam să nu o privesc insistent chiar dacă stăteam în picioare și traiectoria îmi permitea să fac asta. Însă, neștiind dacă mă urmărește și ea cu privirea de sub ochelarii ei negri, mai trăgeam cu ochiul să analizez aerul vanitos cu care își coordona mișcările și mă gândeam că nu am mai văzut atâta superficialitate decât în reality show-urile americane de pe canalul de televiziune MTV.

Știu că nu a durat mult până când eu sau ea a coborât din acel metrou și țin minte că după această întâlnire încercam să recuperez fragmente din acea imagine pe parcursul întregii zile. Cel mai ușor îmi aminteam buzele ei mari și roșii pe care este atât de la moda să le ai, apoi mișcările înțepate și controlate prin care juca acel rol ca să mulțumească publicul. Și totuși încercam să mi-o imaginez la ea acasă, îmbrăcată în niște pantaloni largi de sport și un maior simplu, făcându-și machiajul în fața oglinzii. Fără să cunosc această fată sau cu ce se ocupă ea în viață, mă întrebam de ce oare alte femei tinere tind să arate așa. De ce sunt la modă aceste buze mari și cărnoase? De ce o femeie s-ar simți mai sigură pe sine dacă ar avea orice  în plus la ceea ce are deja? Ceva în plus este o exprimare relativă, căci o femeie poate îmbraca o rochie elegantă și își poate așeza părul - și asta ar fi ceva în plus, ori și-ar putea aplica un machiaj în cinci straturi pe față ca să nu se mai poată recunoaște în oglindă - și asta ar fi la fel ceva în plus.

De fapt, acest ”ceva în plus” reflectă ”ceva în minus”. Dacă ea are nevoie de cinci straturi de machiaj, tocuri, manichiură, extensii de gene și alte prostii ca să arate și să se poată simți bine în pielea ei, atunci identitatea ei conține niște goluri pe care ea încearcă să le umple cu disperare. Această dorință de a fi mereu ceea ce nu sunt, distorsionează idealurile multor femei și barbați, dar mai cu seamă femei, pentru că ele se nasc și cresc într-o lume în care cea mai mare așteptare de la viața a unei femei este să fie aleasă de un bărbat, iar acesta cu siguranță trebuie să fie bărbatul perfect pentru ea. Copila, adolescenta și femeia în devenire crește cu ideea că împlinirea va veni odată cu cineva care o va alege, căci nu degeabă există expresia, ”aleasa inimii mele”.

Pe această notă feministă țin să detaliez că fenomenul descris anterior a existat mereu și este puternic întipărit în comporamentul multor generații, însă la polul opus există și varianta masculină. Bărbații tind să devină ceva ce nu sunt, ca să fie aleși de femeile pe care ei cred că le vor. Ei își agonisesc carismă și tupeu, bani în portofel și fel de fel de abilități de a cuceri, pentru a reprezena ceea ce nu sunt în fața femeiilor care nu sunt ele cu adevărat. Acest teatru adus la absurd are consecințe așa cum orice minciună poate avea, evoluând într-o relație în care doi oameni au așteptări înalte unii de la alții, prefecându-se în același timp că ei sunt perfecți. Motiv pentru care relația lor se poate dărâma în timp asemeni unui castel de nisip, pe când acești doi indivizi s-ar judeca reciproc pentru golurile astupate de machiaj și farduri sau insecuritățile mascate după maschilizm, bani și carismă de prost gust. 

Concluzia este simplă și cunoscută, dar nimeni nu face eforturi de a se regăsi în ea. Oare nu este ironic modul în care aproape fiecare a doua persoană vorbește despre fosta sa relație criticând greșelile partenerului său și nu greșelile sale? Dacă cel puțin odată în viață ați fost voi cei care s-au plâns de comportamentul și imperfecțiunea fostei sau fostului, fără să vă recunoașteți propria contribuție la destrămarea acelei relații, fiți siguri că nu ați învățat nimic. Sau poate scopul vostru nu a fost să evoluați învățând, ci să găsiți pe cineva care să stagneze cu voi alături? Și aceasta este doar prima parte a istoriei despre superficialitate descrise anterior, dar e cu sigurața partea preferată a multora.

Surprinzător dar actual este faptul că înafară de relațiile dintre bărbați și femei, există lucruri mult mai importante pe lume, de exemplu, relația unui om cu sine însuși. Relația noastră cu noi înșine este catalizatorul tuturor succeselor, eșecurilor, alegerilor și dorințelor noastre. Referindu-se la tot ce a fost scris anterior, acest ultim detaliu completează în mod natural următorul puzzle cauză-efect: ” Din cauză că oamenii contemporani se orientează prea puțin pe relația cu ei înșiși și prea mult pe relația cu potențialii lor parteneri, mulți dintre ei nu apucă să își umple în decursul întregii vieți golurile de identitate care le aduc frustrări lor și celor în relație cu ei.”

Dar în momentul în care oamenii își iau o clipă de răgaz de la tot efortul pierdut în procesul transformării în ceva ”mai bun” , descoperirea treptată a propriei lor personalități îi poate face să își recunoască greșelile, îndemnându-i în același timp să se iubească pentru ceea ce sunt cu adevărat. Ei încep să își valorifice potențialul în loc să îl ignore prin conformarea față de un eu ideal spre care tind. Prin urmare, o femeie care se cunoaște pe ea însăși și e fericită cu valorile sale, nu are nevoie de o aprobare sau confirmare din exterior pentru a fi sigură pe sine. Ea nu are nevoie să se ajusteze la ultimile trend-uri din modă sau să arate mai impunător mărindu-și sânii, buzele sau oricare parte a corpului său. Orice tendință de a arăta într-un anumit mod ar trebui să se împace cu ceea ce este ea cu adevărat, și nu să dicteze o regulă la cum ar trebui ea să fie.

  
Acceptarea este o luptă cu noi înșine iar cei ce o câștigă devin câștigători și în viață. Cunoscându-se pe sine ei încep să îi cunoască mai bine pe alții, alegând oameni mai buni care să le fie alături. Oamenii mai buni de lângă ei îi învață alte lucruri pe care ei nu le știau, ca să obțină ceva mai mult decât puteau obține fiind singuri. Și așa se pot desfășura în lanț evenimente și circumstanțe favorabile celor care își ascultă inima. Din acest motiv, tot ce rămâne este să începem să aruncăm câte ceva de pe noi, fiind sinceri cu noi înșine în legătură cu mândria și egoul nostru. Să aruncăm nesiguranța, să aruncăm mândria, să aruncăm prejudecățile, să aruncăm ipocrizia, să aruncăm aroganța și egocentrismul care încearcă să ne convingă iar și iar că fericirea noastră va veni din exterior, că ea va veni de la cineva care ne va vedea și ne va înțelege, de la oamenii care ne vor aprecia și lăuda pentru ce suntem. Nu, fericirea noastră pornește din partea conștiinței noastre care recunoaște frumosul și urâtul din noi, care apreciază și înțelege frumosul din tot ce vede înafară și nu așteaptă nicio confirmare pentru ceea ce suntem.

Însumând tot ce a fost scris până acum, s-ar putea să îmi imaginez că odată voi avea o fiică sau un fiu căruia i-aș putea spune ce gândesc despre cum ar trebui să fie o femeie sau un bărbat. Replica mea nu ar putea fi prea lungă: ”O femeie trebuie să fie așa cum este ea, iar un bărbat așa cum este el.” Dar atunci copiii mei nu ar ști cât curaj și voință este necesară pentru a te găsi pe tine însuți printre toate piesele acestei lumi în care este atât de  ușor să te pierzi, și de câtă verticalitate este nevoie pentru a rămâne așa cum ești și nu cum vor alții să te vadă. În ciuda greutăților și eșecurilor de care s-ar putea izbi în viață, eu îi voi încuraja spre alegerea acestui drum al devenirii în care cea mai mare răsplată va fi propria lor libertate.

Omagiu unui rebel

                                                            

” The more real you get, the more unreal the world gets.”

                                                                                                                                                     

John Lennon

                                                      

După cum spunea și Lennon, este ceva dubios la mijloc. Sau poate ce a spus el nu are absolut nicio importanță. Cine a fost Lennon, un hipiot ordinar care pretindea că știe mai multe decât alții și se credea prorocul unor valori absolut abstracte și naive pentru societatea americană din anii lui? Dar poate totuși el avea dreptate? Sper cel puțin că a murit fericit.

Câteva rânduri în urmă știam sigur sa explic mesajul acestei fraze a lui Lennon, dar recitind-o de câteva ori m-am pierdut printre cuvintele ei. Iar de ceva timp încoace mă tot întreb dacă mi se întamplă și mie, dacă am început să devin mai reală. Și cred că exact asta mi se întâmplă, am început să ma transform în ceva. Nu în vreun vârcolac sau demon, cu siguranță, mai degrabă în ceva foarte real și plan, o absolventă a unei facultăți economice, o angajată, o viitoare carieristă. Și chiar dacă primele două versiuni sună mai bine, sunt nevoită să mă mulțumesc cu ultimile trei.

Oare despre ce realitate vorbea Lennon, cea închipuită de societate sau cea ascunsă în umbra conștiinței noastre? Pentru că îl cunosc destul de bine pe John, voi presupune că el se referea părții spirituale din noi. Cu cât mai mult această parte din noi devine reală și capătă aceleași drepturi de existență ca și orice pragmatism pe care îl considerăm indispensabil pentru a supraviețui, cu atât mai reali devenim. Este un proces de regăsire și acceptare a tuturor părților din tine și e la fel de important ca educația sau adaptarea socială, chiar mult mai important decât acestea.

Când tu, cel care ai făcut un drum lung către tine însuți, ai reușit să îți bați ușor pe umăr alergând din spate și ai strigat: ” Oprește-te! Hey, stai o clipă, prietene,..stai, să îmi trag rasuflarea... Huh, că repede mai mergi. Așa, da.. Am alergat din urma ta toată viața să îți spun că și eu contez. Așa buimac cum mă vezi acum, dezorientat, patetic și profund mai mereu, melancolic și visator, entuziasmat și umanist până în atomii moleculelor fibrelor corpului meu, eu contez. Eu sunt real, mai real decât poza aia de fotomodel lipită pe peretele tău, la care te uiti zi de zi în speranța de a căpăta acest corp perfect. Sunt mai real decât jobul ala care te va face omul de succes independet financiar. Sunt mai real decât partenerul ideal care îți va completa golul pe care îl simți în fiecare noapte înainte să adormi. Eu sunt mai real, te rog, acceptă asta.” ,.... s-a întamplat acel scurt moment de revelație care te-a făcut să te iei în brațe pe tine însuți și să plângi un pic, tragând involutar de spatele cămășii eului tău salvator, asemeni unui pacient la orele de psihoterapie.

Iar apoi, împăcat cu tine însuți ai început să mergi prin viața și să te miri de cât de mult este lipsit de sens tot ce te înconjoară. Totul a ajuns să degradeze într-o formă acută de superficialitate, modul în care oamenii se simt fericiți sau triști sau modul în care oamenii capătă importanță. Și trecând tăcut prin viață cu aceste viziuni, tu ai devenit martorul evoluției egoulurilor multor oameni pe care îi cunoști sau i-ai cunoscut. Acești oameni care vorbeau amabil și simplu au început să spună tot mai puțin ce gândesc, să vorbească în fraze scurte, așteptând să fie citiți printre rânduri și în cele din urmă să îi ignore pe alții. E un fel de boală extrem de contagioasă față de care sunt imuni foarte  puțini dintre noi, maladia substituției. Ea evolueaza treptat, transformând valorile noastre una câte una în valorile altora, strecurându-ne printre gânduri senzația unei clipe de împlinire care se va întampla neapărat cândva în viitor, odată ce vom deveni tot ce nu suntem și vom căpăta tot ce nu avem. Iar cand această formulă începe să funcționeze, orbim din senin și ne aruncăm în rutina împlinirii unor scopuri mai mari, pentru că se poate! Dedicăm tim din viața noastră studiilor și nu învățării, ca să căpătăm bani și statut social, nu cunoștințe. Ne alegem cariera după cerințele pieței, incorporând abilități și experiențe porfesionale ca niște soldăței lego pregătiți să își fixeze fundurile pentru vecie pe scaunele unor birouri. Acceptăm în viețile noastre oameni noi, realizați, influenți, inteligenți, îmbrăcați la patru ace, care vin să ne apridă și mai mult dorința de ” îmbunătățire” personală sau cum mai este la modă a fi spus, ”dezvoltare personală”.

Un citat anonim spunea că propaganda contemporană a cărților pentru dezvoltare personală nu reprezintă mai mult decât îndemnul unui scriitor faimos din Beverly Hills către un bărbat ordinar de la sat să iasă din zona lui de confort. Așa e și cu oamenii la care te uiți de jos, ștergând-u-ți neîndemânatic saliva din colțul gurii în timp ce ei radiază in luminile admirației tale. Idolii tăi nu sunt decât produsul valorilor tale, și unii își găsesc idoli mai autentici decât niște oameni deghizați în alți oameni. Ce bine ar fi să îți faci priteni care admiră autenticitatea și să nu îi pierzi niciodată. Dar cred că toate acestea sunt prea greu de înțeles uneori, dese ori, prea dese. Iar starea de care vorbea John poate reprezenta o primă fază de ameliorare a maladiei, unicul remediu ar fi să devenim mai reali.

Din păcate, efortul cu care ne construim identitatea socială scurge din noi toată vlaga realității. Iar realitatea nu este condiția lumii în care trăim, sarăcia economică sau idiferența oamenilor din jur, nici prejudecățile și obiceiurile lor care ne fac să credem că superficialitatea și conformare sunt obligatorii pentru a supraviețui și a căpăta success. Realiatea noastră nu depinde de condiția lumii exterioare, ea se găsește în noi. Oricât de pacifistă și frecvent întâlnită este această afirmație preluată de ”purtătorii de opinii inedite” de pe rețelele de socializare, când noi devenim noi, îmbrăcându-ne pielea și forma a ceea ce suntem în interior, regulile din afară dispar asemeni unor piste de alergat de la care reușim să ne abatem, renunțând la dorința de a trece primii linia de ”Finish”.

Cel puțin odată în viața, pentru fiecare dintre noi apare un moment în care totul devine lipsit de sens, iar glasul interior încearcă să ne convingă iar și iar că nu avem loc în această lume. Atunci este etapa în care trebuie să luam o decizie care poate fi una dintre cele mai importante din viața noastră: să ne supunem fricii față de solitudine, frustrare și riscului de a eșua să comunicăm lumii ceea ce gândim, adoptând regulile cursei către succes; sau să zâmbim victorios în fața neîncrederii, aruncând de pe noi armura inutilă a conformării și să ne continuăm drumul prin convingerea că locul nostru în lume nu va fi găsit, ci creat.

Acest mesaj nu este mai nou sau mai vechi decât ceea ce a fost deja spus de către alții. Istoria se repetă și cel mai ironic în ea este încrederea cu care oamenii acceptă că nu există nicio cale de izbândă împotriva sistemului, când el a fost compromis și răsturnat de atâtea ori. Însă cea mai mare luptă nu este cea împotriva sistemelor, dar împotriva noastră. Dacă lupta pentru re-găsirea și salvarea identităților noastre în forma lor brută este pierdută, sistemul nu are nicio vină, pentru că decizia de a capitula a fost luată de noi, nu de sistem. Poate ar trebui să ne facem tema pentru acasă înainte de a porni în acest drum lung al regăsirii și să răsfoim un pic trecutul pentru a-i descoperi pe cei care la timpul lor au ajuns învingători în această luptă, de la Aristotel, Homer și Isus până la Jung, Einstein si Picasso, fără miile de nume despre care ar trebui scrisă câte o carte separată.

Și acum că îndemnul acestui mesaj a fost lansat către oricine, sper ca prietenul meu Lennon să se odihnească și mai împăcat cu ceea ce a lăsat după el.