Patriotism și Denaționalizare

Națiunile își tot învață lecțiile. Dacă unii le însușeau stând cu arma în mână pe front, acum ele se învață la orele de istorie, în săli calde și bine amenajate unde sămânța adevărului sădită în capurile elevilor are condiții mai bune să crească și să înflorească într-o iubire de patrie și neam. Iar cine a trecut prin școală știe că iubirea de țară este o calitate pe care trebuie să o aibă fiecare cetățean, căci nu degeaba Ștefan cel Mare este denumit și cel Sfânt, iar icoana lui există și astăzi în biserici. Dar în timp ce religia și biserica se auto-compromit constant prin susținerea regimelor politice, statalitatea și patriotismul încă mai hrănesc egourile flămânde ale cetățenilor de rând, care se mândresc cu ceea ce nu le-a luat niciun efort să obțină - originea lor.

Naționalitatea este ceva foarte comod. Ea este ca o etichetă pe care cei mai mulți și-o atribuie involuntar sub influența mediului în care se nasc, ca mai apoi să se poată mândri cu ea în momentele  când țările lor o duc bine, sau să le fie rușine cu ea atunci când țările lor o duc prost. Dar sigur, patriotismul nu a fost niciodată definit în acest mod, din contra, cei mai devotați iubitori de țară promovează acest naționalism subtil, indiferent de nivelul de trai cu care se confruntă zi de zi la colț de stradă. Din acest motiv, pentru mine patriotismul mereu s-a asociat cu discuțiile dintre doi bărbați chercheliți care dezbat niște idei politice șubrede, ori un nene burtos, șofer pe maxi-taxi care declară sus și tare că el nu este trădător ca cei ce își părăsesc țara plecând după bani peste hotare, dar se descurcă zi de zi cum poate, bucșind câte cincizeci de pasageri într-o mașină, ca să poată face niște bani în plus.

Chiar dacă țările au situații economice și politice diferite, personaje ca șoferii de maxi-taxi își pot găsi echivalente cam în fiecare a doua țară din Estul Europei. Taximetriștii, lucrătorii publici, vânzătorii sau oamenii de la sat sunt uniți prin obiceiurile și cultura cu care au crescut, și asta le oferă o notă de importanță, pentru că succesele naționale sunt și succesele lor, ca și câștigurile echipelor naționale de fotbal sau jucătorilor olimpici. Până la urmă, la un pahar de vorbă orice om va găsi motive să își laude țara, însă pe cât de mult îți hrănește orgoliul această doză de naționalism, pe atât de mult ți-l poate deteriora.

Identitatea națională îi poate face pe oameni să se simtă neînsemnați, și aici nu mă refer la protestele numeroase și inutile împotriva guvernelor sau la conformarea față de regime, dar dacă ar fi să vorbesc despre asta, ce valoare ar mai avea iubirea de țară când tu, biet cetățean nu ai știut niciodată care este țara ta? Dacă te-ai născut în Cehoslovacia, acum ce mai ești, Ceh sau Slovac? Iar dacă tinerețea ta s-a scurs sub regimul sovietic, care mai este țara ta, URSS sau o republică proaspăt formată după căderea imperiului? În loc să se ocupe de propria dezvoltare, cei mai mulți își consacră viața dezbaterii acestor dileme de apartenență etnică, cultvând ura și divizarea socială. Mai mult decât atât, acceptarea rolului de cetățean care respectă valorile unui stat în detrimentul valorilor tale personale trebuie să fie considerată o crimă făță de tine însuți prin care tu îți conservi potențialul pentru dezvoltare. E la fel ca și pe vremea comunistă când sistemul încerca să educe oameni loiali și lipsiți de educație, lăsându-i pe unii năuci până în ziua de azi, nerealizând că ei pot mai mult decât să stea cu sapa în mână.

Vorbind despre niște frustrări românești actuale, să luăm drept exemplu articolele care descriu poveștile românilor de peste hotare ajunși în poziții înalte de conducere sau ale celor care învață în instituții prestigioase de învățămând din vestul Europei și de peste ocean. Aceste notițe informative pline de mândrie și subapreciere în același timp, sugerează că în condițiile unor societăți egale în drepturi, românii pot fi tratați ca naționalități de mâna a doua sau chiar a treia, și rare ori reușesc să se afirme într-o țară străină. Dar cel mai trist e că aceste articole scrise de românii care încearcă să îi motiveaze pe alții ca ei, din contra, sugerează că doar cei mai buni dintre ei pot ajunge undeva departe și șansele nu sunt egale pentru toți. Straniu dar adevărat este că puțini germani s-ar încumeta să scrie articole despre cum etnicii lor au ajuns să ocupe poziții înalte de conducere în alte țări străine, poate pentru că ei cred în egalitatea șanselor și în ambiție.

Până la urmă, asumarea rolului de nativ al unei țări limitează ideea noastră despre cum este construită lumea, căci obișnuindu-ne cu normele noastre sociale, începem involuntar să luăm drept etalon tipurile de oameni și comportamentele întâlnite în țara în care trăim, judecând străinii pentru că ei sunt diferiți de noi. Din acest motiv, mulți români dar și alte etnii nu reușesc să se adapteze social mutându-se cu traiul peste hotare. Mai mult decât atât, în timp ce ne legăm de originea și comunitatea noastră mai avem și tendința să credem că germanii, englezii sau americanii au mai multe posibilități și capacități de realizare în orice țară din lume decât au românii, fără să știm că și țările lor înfruntă probleme sociale ca sărăcia sau șomajul și calea lor este la fel de grea, din alte puncte de vedere.

În cele din urmă, cultura și tradițiile sunt cu siguranță importante, pentru că ele ne definesc spiritual, într-o anumită măsură. Dar parcă noi ca indivizi totuși am avea nevoie de un pic de de-naționalizare, un pic de aruncare la gunoi a stereotipurilor și etichetelor puse de originea noastră, un pic de uitare a inegalității sociale cu care s-a confruntat istoria de atâtea secole. Căci în fond, personalitatea și potențialul nostru nu este determinat de rasă, naționalitate sau religie, dar de simpla noastră dorință de a evolua.