Mai
spune,îți aud vocea din Univers,atît de convigatoare în noapte, cînd îți negi
esențialul. Crizele în care cauți cu nerăbdare același drog de odinioară se
sting, cu fiecare zi tot mai mult. Dependența ta dispare, tot dispare și se
transformă în nimic. Însă, după tot ce a fost, tu nu mai ești în stare să vezi
lumea ca înainte. Tot e perfect, liberate, independență, regretele se scurg din
răni, și tu , care zîmbești lumii și îți consolidezi egoul cu argumente vagi că
ești lecuit,perfect, ești gata pentru o nouă viață. Simți acest gol? Nu e din
stomac, mai sus , în partea stîngă. Acum nu mai ai cum face glume pe seama unor
chestii ce țin de iubire, acum nu mai ai cum să te prefaci că ești un ”dur”,acum
tu știi că ea există. Nu mai e nevoie să te îndreptățești în fața cuiva,
îndreptățește-te față de tine, spune-i conștiinței tale de ce, de ce ți-ai
călcat visele în picioare. Alungă gîndurile, alungă-le depate,să facă ocolul
lumii, bea alcool, simte cît de mizerabil poți fi. Rîde, rîde cît poți, fii cel
de atunci, cel ce cauta să se aline în distracții. Așteaptă, va veni și timpul
uitării, cel puțin așa ți-a fost spus. Tot se uită, oare vrei să faci tu asta?
Tu știi, că uitarea va distruge o lume, pe care ai construit-o cu
disperare, acea lume va dispărea, și cu
ea sentimentul pe care probabil nu îl vei mai avea. Nu ai de cît să trăiești în
amintiri și negări de sine. Continuă, îți aud gîndurile în fiecare
noapte,... atunci cînd rămîi dinnou , față în față cu tine însuți...
Saturday, November 23, 2013
Monday, November 11, 2013

Mai cade din mine un tremur
Trece prin toate mădularele,
Prin toate colțurile ascunse ale firii mele
Și mi se așterne la picioare.
Tot ce zbura odată din mine acum se tîrăște,
Acum,tot e mai firesc și mai pămîntean ca niciodată
Acum totul e numai mizerie
Acum tot e real...
În tăceri se rupe din mine de fiecare dată esențialul
Și se așterne ca un covor
zdrențuit și murdar la picioarele mele.
Îmi calc iluziile în tăcere, dacă tot au fost călcate de
alții ,mai înainte.
Tot ce a fost frumos din mine, se sufocă sub talpa acestei
realități.
Evadez în ruine în taină de ochii lumii,
Și mă plimb prin locurile bătătorite de fericirea mea,
Eu nu mai sînt eu, eul mi-a rămas în ruine...
Saturday, October 19, 2013

Un pescăruş în oraş.
Zbura dinspre mare,
zicea că vrea să vada lumea, în sfîrşit...Era entuziasmat la
culme când îşi imagina o altă împrejurime decât cea pe care o
văzuse până acum.Mare îl plictisea, era prea întinsă şi
sărată,atât de mare şi în acelaşi timp atât de îngustă încât
nu mai avea ce să cunoască din ea,sau cel puţin, aşa credea el.
Se izbi din întâmplare de un zid şi îşi pierdu niţel echilibrul ca să poată constata în continuare că era o clădire atât de înaltă încât ar fi putut crede că ,acolo sus, pe acoperişul ei nu mai există oxigen.
Era acolo unde îşi dorea, în inima acelei aglomeraţii urbane ce urma să îi deschidă particularităţile unei noi lumi, unei alte vieţi, altui univers.Aici aerul ,însă, părea mai greoi, mai sumbru,acel aer pe care îl inspiră o mulţime de oameni şi îl expiră schimbat,plin de senzaţii personalizate de lumile lor interioare.Aici aerul era plin de griji, preocupări,deznădejdi ,resemnări,intrigi,invidii,indiferenţă ,şi mult prea puţin, de speranţe.Îi vedea de sus,pe ei,oamenii, de acolo de la înălţimea sa el visa să poată fi asemeni lor,să aibă parte de aceleaşi lucruri plictisitoare pe care le fac ei zi de zi, considerîndu-le frumoase.Trecători grăbiţi de grijile lor, vânzători la tarabe, şoferi obosiți, lucrători în construcţii, mame şi copii,tineri îndragostiţi,vagabonzi şi cerşetori, el ar fi fost bucuros să fie în locul oricărui dintre ei fără vreo pretenţie...el ,care ştia să zboare şi ei, care mişunau tulburaţi pământul fără a-şi oferi măcar un răgaz de a-l privi şi a-i admira splendoarea libertăţii pe care o posedă...
Atâta timp cât era doar o pasăre trebuia să comunice cu păsările. Ateriză, deci ,pe marginea unui havuz cu apă la care se îmbulzeau nişte porumbei. Îi salută în modul său nobil,ei ,însă, îl bruscară nedumeriţi scrutîndu-l cu priviri prostănace pentru o clipă,după care îşi continuară bălăceala în havuz.Pescăruşul nu îndrăzni să-i mai distragă din procesul lor gălăgios. Dar alături descoperi un cioroi care îl pândea pe la spate.
-Sunt cam nătângi,îi
zise el.
-Porumbeii?
-Da, păsările astea
proaste care nu ştiu nimic decât să umble în stoluri asemeni
vrăbiilor, nu ştiu a se descurca de unii singuri,sunt mai proşti
decât găinile, însă mereu găsesc ceva de mâncare.Nu îmi mai
aduc aminte să fi văzut vreun reprezentant mai demn al rasei
lor, dar bănuiesc că există şi alţii mai puţin proşti.
Pescăruşul îl privi
bănuitor, zicîndu-şi în sinea lui că cioroii nu sunt nici ei
cele mai nobile pasări.
-Cum ai ajuns în oraş?
Locul tău e pe mare.
Pescăruşului nu îi
placea să i se spună unde este locul lui.Şi ce avea să îi
răspundă, că a venit sa vadă oamenii? Cioroiului avea să îi pară
amuzantă această intenţie,dar totuşi îi răspunse.
-Am venit să văd
oamenii.
-Hmm,păcat că ei nu vor
să te vadă.Eu însumi, sunt sătul de ei,mă disperă ...
-De ce?
-Aceleaşi
obiceiuri,aceleaşi greşeli,aceleaşi moravuri peste tot,nu se mai
schimbă, sunt şi vor rămâne nişte consumatori îngâmfaţi din
toate timpurile.Ei nu sunt păsări, şi niciodată nu vor putea
fi...
În acea clipă pescăruşul realiză cât de prostească avea să îi pară cioroiului,dorinţa lui de a trăi măcar un pic, în pielea unui om.Se jenă să îi mărturisească şi asta.
-Eşti flămînd? Cred că ştiu unde putem să te hrănim.
Zburară catre un parc
mare din apropiere,care părea mai mult să semene cu o rezervaţie
naturală.Acolo era un mare iaz din care pescăruşul fu în stare să
vâneze vreo doi peşti, aceşti peşti aveau şi ei alt
gust, straniu, diferit.
-Nu te mira, aici peştii
nu migrează, aici peştii nu sunt pescuiţi, aici ei trăiesc ca şi
oamenii, limitaţi, folosind resursele de care dispun până mor.
-Aş vrea să fiu om măcar
pentru o zi.
-Să fii om,.. pentru o zi
aş fi vrut şi eu, însă nu pentru mai mult timp.
-De ce?
-Pentru că nu vreau să
mă supun unor reguli absurde inventate de cineva şi să trăiesc
cu dependenţa faţă de mijloacele acestea materiale pe care tot
oamenii le creează pentru a li se supune lor. Oamenii iubesc să se
supună cuiva, cu toate că nu recunosc asta şi iubesc să îi supună pe
alţii.
-Dar oare nu îţi par
frumoase aceste creaturi prin inteligenţa lor, prin emoţiile pe care
pot să le trăiască?
-Îmi par, dar sunt în
aceeaşi măsură de autodistructive pe cât de frumoase sunt.Nu îi
privi cu încântare , căci puţini dintre ei te-ar privi cu încântare
pe tine. Ei sunt prea sclavi lor înşişi ca să îşi ridice
privirile spre frumuseţea intactă a unei păsări...
Pescăruşul rămase
tăcut,corbul îşi luă rămas bun şi zbură spre alte cartiere...
Trecuse timp,oraşul îi
devenise casă,îi descoperi mârşăvia până în adâncuri.Îi era
dor de mare,dar nu voia să se întoarcă. Aştepta ca vreodată
cineva să îşi ridice privirea spre el şi într-o zi, din gloata
mare de trecători care se îmbulzeau într-o direcţie, un tânăr
se opri să îl admire. În ochii lui putea citi speranţa, probabil
îşi dorea şi el să poată zbura. Planând, pescăruşul îşi
zise în sinea sa:” Corbul nu avea dreptate, şi oamenii sunt
păsări ,doar că păsările se ascund în prea puţini dintre
ei....”
Monday, September 23, 2013

Viza
În
piaţă o ţigancă m-i zis că voi avea o bucurie şi voi face un drum, mi-a
aruncat-o în timp ce mergeam ,ca să mă ademenească să îmi ghicească ceva. Am
zîmbit şi am trecut pe alături, avea dreptate, însă nu datorită viziunilor
ei supraumane, ci din dorinţa de a
capăta un client pe care să îl jupoaie de bani. Cred că fiecare al doilea are
de facut un drum care să îl bucure,şi atunci cînd i se spune despre asta, se
poate bucura îndoit, oricît de scurt şi uneori neînsemnat este acest drum,
atunci cînd o ţigancă îţi spune că el te aşteaptă, tu faci automat o asociere
cu vorbele ei, şi le dai valoare în acel moment.
În piaţă , în transport,acasă, la
computer, la masă am simţit toată ziua o stare neînţeleasă de linişte şi tihnă
sufletească, de parcă cineva mi-a uns inima cu miere. Îmi aduc aminte ,însă ,
clar că dimineaţă aveam o altă dispoziţie, total iritantă, ţin minte cum
priveam prin geamul acelei instituţii de
stat şi mă gîndeam să fac o faţă mai puţin încordată,ca să nu par prea urîtă şi
serioasă, nu mi-ar plăcea să arăt aşa în ochii viitorilor mei cunoscuţi,fiind studentă.
Mă gîndeam să nu mă încrunt, în timp ce ajunsesem să stau în două cozi în care
nu trebuia să stau. Ajungînd într-un
eventual rînd de oameni , i-am întrebat unde aş putea primi documentul de care
am nevoie, nimeni nu ştia, şi m-am gîndit că odată ce nu mă grăbesc nicăieri,
pot sta de rînd cu toţi pînă mă apropii de ghişeu să întreb încotro s-o apuc.
S-a apropiat un băiat de mine, căuta ce caut şi eu, i-am spus să stăm în rînd pînă ajung eu să întreb şi apoi vedem
unde ne ducem. L-am întrebat la ce facultate a fost admis, mi-a răspuns cu un
zîmbet paşnic:”La teologie” ... Hmm, din acel moment am început să cred că
exteriorul său nu putea să trădeze nicicum trăsăturile lui morale, nu arăta a
viitor părinte sau dascăl. Din tot comportamentul lui, care m-ă aşteptam să fie
mai retras şi plictisitor, am desluşit doar o lumină, şi asta fiind deja spre
finalul dialogărilor noastre. La început mi-a părut simplu, cu nimic atrăgător,
un camarad cu care aş fi putut să o scot mai repede la capăt cu documentele. Eu
mi-am luat documentul necesar, el însă s-a întors de la ghişeu zîmbind, mi-a
spus că încă nu sînt gata. Zîmbea... nu era înfuriat.Şi-a pus ceva în rucsac,
şi din politeţe m-am oprit să îl aştept. „Încotro mergi acum?” ,l-am întrebat,
şi am înţeles că avea să mergem o bucată de drum împreună.Prezenţa lui nu îmi
oferea nici un disconfort, mai rar aşa chestii mi se întîmplă... „Cînd eram mic
şi cineva mă întreba ce vreau să devin, le spuneam,diacon”, mi-a zis el,
mărturisindu-mi că numai bunica era cea mai credincioasă din familia lor.
Mi-a propus să bem o cafea, nu am găsit
motive să refuz. Modul în care vorbea, gesturile, nu erau neîndemînatice, erau
calme, încrezute, şi totuşi avînd ceva straniu în ele. Mi-a zis :” Eu nu
comunic cu oamenii care nu îmi plac,am
puţini prieteni...” , mi-a plăcut din start încrederea cu care vorbea. Am
vorbit despre istorie, biserică, mi-a spus unele lucruri pe care le-am
considerat interesante. L-am întrebat de ce nu a rămas să înveţe în localitatea
sa, mi-a spus că nu îi place,”Am fost în diferite licee,şi acolo tinerii sînt
altfel de cît noi, nouă ne păreau stranii ei, să strige pe coridoare sau să
stee îmbrăţişaţi „ , i-am zis că la oraş sînt mai mulţi copii de bani gata,
care au numai poante, de asta nu mi-ar fi plăcut să învăţ printre ei, şi atunci
el mi-a zis prima chestie, sau poate nu prima, care mi-a provocat o senină admiraţie,”
Toată moda asta, a băieţilor, de la oraş, bărbile pe care le poartă,coafurile,
îmi dau impresia că ei sînt educaţi mai în stil feminin, au prea multă
feminitate în ei”. L-am privit, avea perfectă dreptate. Mi-am imaginat atunci
pentru o clipă că acest aspect al tinerilor de astăzi vorbeşte mult despre
laşitatea lor, ei nu par deloc a fi bărbaţi în devenire, şi anume din cauza
tendinţelor feminine pe care le au, devin bărbaţi cu întîrziere . A spus că a
practicat boxul, ce ma făcut să observ o oarecare controversă în personalitatea
lui, teologie şi box? „Boxul este un tip de sport frumos şi inteligent” , „Cum
adică frumos,eu credeam că doar îşi bat boturile unii la alţii „ ,am glumit
nereuşit, „Nu, este un tip de sport inteligent, depinde cine ţi-e antrenor... „ , alte argumente nu au mai urmat, pentru că
am schimbat tema. Am ascultat tot ce a spus, a zis că îi plac romanele
detective, nu merge la discoteci, consumă alcool uneori cînd se întîlneşte cu
prietenii . M-a întrebat care e filmul meu preferat, i-am spus mai multe, şi
apoi am ajuns să îi povestesc despre
unul care îmi place cel mai mult, i-a plăcut, şi a deschis telefonul să îi
scrie denumirea.
„Nu regret că am făcut această şcoală, ea
m-a făcut să văd altfel lumea...” . În local a intrat o ţigancă, cerînd bani
pentru copilul ei care e bolnav, el şi-a scos din portmoneu 5 lei şi i-a
întins. I-am spus:”Oare nu crezi că întradevăr are un copil bolnav, banii ăştia
nici măcar nu îi vin ei, cerşitul tot e un bussiness” ,”Ştiu, am privit odată un film despre asta,
dar ea mi-a cerut ,şi eu i-am dat , nu voi sărăci de 5 lei .Cînd voi cere
eu şi mie mi se va da, nu a fost
niciodată să cer cuiva ceva şi să nu îmi ofere, chiar şi bani, tot în lume asta
se întoarce, ca un bumerang, eu fac ceea ce vreau să primesc,atît” . Îl priveam,
dar nu puteam să văd în faţa mea un om religios, un viitor preot, vedeam un
bărbat destoinic, în devenire. Mi-am dat seama că vreau să mai discutăm o
grămada de-a chestii, s-a uitat la ceas, şi am înţeles că trebuie să plecăm. A
zis că plăteşte el, mi-a părut un gest, frumos, nu că nu aş avea bani,sau că
îmi place cînd băieţii plătesc pentru mine, cu toate că nu a-ş fi contra dacă
ar plăti mereu,ştiind însă chestia cu studenţii care nu lucrează să aiba bani, şi faptul că ne
cunoscusem recent, mi-ar fi părut logic să plătesc eu pentru mine. El a
considerat că este bărbat şi trebuie să fie gentil. Am început să admir lumina
din tacerea stingheră a acestui om. Toată echilibrarea sa îmi parea deja clară.
Am facut în mintea mea o trimitere fugitivă la persoane pe care le-am mai cunoscut, ca să pot realiza că modul în care el îşi
controla totul, era de admirat. Asta, ar trebui să aibă un bărbat, o minte
stingheră , delicată şi luminoasă . Asta e puterea, în autocontrol. Nu ştiu, şi
nu voi şti niciodată ce patimi se ascund în capul lui, dar mi-a plăcut, l-am
întrebat cum îl cheamă, „ Ai mare nevoie
să ştii cum mă cheamă?” ,mi-a răspuns insinuînd că istoria se sfîrşeşte aici, o
cunoştinţă de moment, aşa cum îmi place mie de obicei , aşa cum aş fi răspuns
eu unei alte persoane, cu care nu aş fi dorit să leg o relaţie de orice tip.
I-am zis, că nu îl impun să îmi spună, cu toate că îmi părea rău că nu va mai
fi o şansă să ne vedem, şi să discutăm alte lucruri , îmi părea rău ,dar nu
i-am spus-o. A zis că îi plac germanii,
pentru că gîndesc calm ...M-am gîndit tot drumul, ce mi-ar fi plăcut mai mult
în echilibrul acestui om, să încerc ai trezi patima, ori să îi admir în
continuare spiritul stingher şi intact care m-a fascinat..
Monday, September 9, 2013

Salvaţi părerile de rău...
Salvaţi părerile de rău
De trecerea în nefiinţă
Cînd în rutină glasul lor
N-ar mai zvoni a lor sentinţă
Dintr-un safeu ascuns departe
Şi încuiat cu o cheiţă
Păstrată ani la rînd cu greu
De draga noastră conştiinţă.
Salvaţi părerile de rău,
Cînd vor veni şi vremi mai bune
Ca să puteţi trece prin viaţă
Mereu purtînd acelaşi nume,
Să nu încercaţi din laşitate
A vă nega
esenţialul
Ori să jertfiţi pe rugul cinic
Ce va rămas din idealuri...
Salvaţi părerile de rău
Pentru frînturi de sentimente
Ce reculese mai cu greu
Ar mai păstra în noi momente
În care noi am fost mai noi
De cît putea-vom fi vreodată
Cînd ploile erau mai ploi
Şi zarea pururi mai curată.
Salvaţi părerile de rău,
Cu ele pleacă amintirea
Şi această parte dintr-un „noi”
În care a fost cîndva iubirea... Thursday, September 5, 2013
.jpg)
Minte-mă frumos...
(Acest mesaj se dedică tinerilor în căutarea succesului)
Societatea este o comunitate în care mai
mult îşi exercită atribuţiile părerea colectivă de cît cea individuală. În
acest mod reuşesc să fac o introducere cît se poate de oficială, în spiritul
noţiunilor de drept, pornind pe o notă rece şi fermă , ce vine să justifice
ideile ce vor urma. Precum se vede, mi-am asumat responsabilitatea de a folosi
o „afirmaţie” la începutul textului, cu toate că ştiu prea bine cît de relativ
este adevărul menţionat anterior. Şi totuşi am folosit o afirmaţie , practic
nejustificată, dar sînt aproape sigură că majoritatea celor care vor citi prima
frază vor fi de acord.
Ţin
să îmi argumentez părerea prin exemple, noi toţi ştim şi putem recunoaşte ,dacă
ne permite conştiinţa, faptul că stereotipurile şi prejudecăţile ne
influenţează enorm. Bîrfele, opinia cunoscuţilor, oamenilor de alături sînt
lucrurile care ajung primele a ne forma o imagine despre cineva, o imagine
poate nu în totalmente corectă , dar şi nu pe deplin justificată. Primind
această informaţie ,drept întru totul veridică ,din start, noi dăm dovadă de slabiciune, căci , astfel devenim şi noi o
verigă din această parere colectivă. În acest mod, noi nu ne deosebim cu nimic,
sîntem ordinari şi creduli.
Întrebarea este, dacă noi, sîntem cei slabi,
atunci, cine sînt puternicii? Foarte simplu, puternicii sînt iniţiatorii, cei
ce aruncă zvonuri, ei sînt cei mai puternici. Mulţi vor pune intrebarea , de ce
este corect să considerăm o persoană
fără moralitate , care merge împotriva bunului simţ, puternică? Răspunsul este:
„Pentru că ea este în stare să influenţeze părerea unei largi comunităţi, ea
este în stare să convingă ...”
Aşa dar, mai las oficialitatea persoanelor
juridice, deputaţilor ,parlamentarilor,marilor şefi şi filozofi, şi încep a
înşira mai simplu cursul ideilor mele. Lîngă noi există personalităţi de tot
tipul, dar cum se face oare că unele dintre ele se fac mai observate de cît
altele? Unora le reuşeşte cu uşurinţă să
capete aşa zisa „popularitate” . Mie personal, îmi pare prostească această noţiune, cît şi modul în care ea se
manifestă. Popularitatea presupune cunoaştere, oamenii te cunosc, şi numărul
lor creşte cu fiecare clipă tot mai mult. La început, „cei puternici” precum am menţionat anterior, depun efort, ei sînt
comunicabili, ei caută sa vorbeasca mult,sa impresioneze,să ciştige simpatia
unora, apoi, ei ciştigă invidia si ura altora, concurenţa îi ghidează în lupta
pentru „autoafirmarea” din rîndurile celor asemeni lor. Invidia,ura,critica,
sînt nişte lucruri care ar putea fi
scrise drept „efecte secundare” în
administrarea preparatului numit „succes”,
şi totuşi aceste efecte secundare sînt şi ele favorabile, pentru că ele sporesc
popularitatea, cum spune rusul :” чёрный пиар тоже пиар „.
Prima parte a constatării mele este despre „ convigere”, oamenii care sînt
convingători, oricare ar fi ei, anafabeţi, inculţi , proşti, în sinea lor, dar
totuşi avînd un pic de şcoală, ce le poate oferi un vocabular cît de cît normal , şi un pic de logică şi un
car de ambiţie , devin uşor autorităţi ,aproape,
în faţa oricărei persoane nebănuitoare
care nu îi cunoaşte îndeaproape. Problema este că ,succesul lor vag, constă în cunoaştere şi nu în recunoaştere . Recunoaşterea presupune
în esenţa sa mult mai mult de cît cunoaşterea , recunoaşterea creează o apreciere mai aprofundată a oamenilor despre
tine.
A doua parte a constatării mele şi cea mai
importantă pentru mine, este despre „ înţelegere”
. Cei mai inteligenţi dintre noi, sînt oamenii care pot înţelege. Ei pot
înţelege trăirile cuiva, iar înţelegîndu-le , ei încep să judece mai puţin
lumea, şi încep să o iubească mai mult. Această înţelegere poate fi asemănată
compasiunii, însă ea conţine o notă mai slabă de regret , de cît compasiunea,
ea presupune cunoaşterea lumii prin prisma propriului eu, şi cunoaşterea propriului
eu prin prisma lumii, acestea indispensabil fiind precedate de un proces intens de autocunoaştere ce
decurge de regulă mai mult în izolare de cît în văzul tuturor. Deci, această
înţelegere a oamenilor, a lumii , accelerează mersul nostru spre succes, deoarece
cu ajutorul ei, noi putem oferi oamenilor, ceea ce le-ar fi placut lor să aibă,
noi putem spune ceea ce le-ar fi plăcut lor să audă şi asta e o „convingere” mult mai supremă prin
faptul că noi oferim lumii ceea ce îi este pe plac mai mult ei de cît nouă , astfel mărindu-ne şansele de ai cîştiga simpatia.
Aşa dar, concluzia revine din comparaţia
pe care am desfăşurat-o anterior, pentru un „succes” real din toate
punctele de vedere, ar fi necesară mai multă „înţelegere” de cît „
convingere” . Punct de vedere
încheiat .
Sunday, September 1, 2013

Mi-e frică să ştiu că gîndim în unison...

Ţin minte acest cer, şi gustul plăcut al
serilor de vară , şi totuşi,raţiunea mea, mă doboară, ea îmi zice că ştie mai
bine de ce am nevoie. Am uitat însă multe senzaţii, şi asta mă disperă, căci
realizez că odată ele vor dispărea complet, şi va rămîne doar o stare de
neclaritate, ca după un vis ciudat.Şi tu nu îmi poţi spune nimic, din ce m-ar
face să ma arunc ca odinioară în braţele tale. Ce să fac, prefer să cred că am
fost şi voi fi mereu un pustnic.
Există momente de nebunie în viaţa noastră
,atunci cînd ne doare cel mai tare, atunci ,probabil doar atunci mai trăim,
atunci putem întelege pe bună masură
importanţa lucrurilor, clipelor, intimităţilor,oamenilor.Nu, ele nu sînt
o greşeală, o slăbiciune, ele sînt o revelaţie,
ele sînt esenţa noastră,numai ele. Apoi, vin stări de amorţeală, uitare, cine
are nevoie de uitare? Noi toţi avem nevoie de ea, căci nu înţelegem ,poate, că
ea e călăul tuturor speranţelor noastre. Uitare, recăpatarea de sine însuţi ,
şi un continuu trai inutil regăsit în scopuri realiste, palpabile, realizabile.
Păsările noastre au zburat din noi, şi ne-au
lăsat doar vagi iluzii şi ambiţii cu care ne hrănim. Tu ştii, că nu vei mai
afla această împlinire, ea a fost numai
odată, sublimă şi simplă ca naşterea unui prunc. Tu nu vei mai fi la fel de
împlinit niciodată, ca un puzzle căruia îi lipsesc detalii. Asta va dura acum,
acum vei şti că asta s-a început, mai apoi vei uita că asta se petrece cu tine,
pînă cînd vei ajunge odată să te întrebi: „Oare ce nu îmi ajunge?”, şi atunci,
în viitor, drama acestei situaţii va fi cu adevărat de amploare , pentru că Noi
nu vom şti niciodată ce am pierdut...
Sunday, August 18, 2013

Vieţile noastre,nu sînt vieţile noastre, dar a celor care ne iubesc...
Solitudini, cei
care trăiesc în solitudini cred că sînt ei unicii stăpîni ai propriilor vieţi.
Eu ,însă, cred că nu e chiar aşa. Dumnezeu nu este stăpînul vieţilor noastre, cum
ar prefera să creadă unii, şi cum ar ignora să creadă alţii. Dumnezeu ne dă
şansa, iar noi o irosim în modul cel mai prielnic firii noastre. Cînd vine moartea,
mai devreme de cît unii o aşteaptă, cineva acuză destinul,cineva îl acuză pe
Dumnezeu,eu aş acuza doar moartea,pentru că ea ,probabil, îi place pe unii mai
mult de cît pe alţii ,ori unii din noi au o mai mare tendinţă de ai arunca
provocări.
Nu îmi
pot da seama pe deplin cum simte lumea înconjurătoare ruperea unui fir de viaţă
pe neaşteptate. „Tragedie”, această noţiune îşi regăseşte expresia în opinia
oricărui dintre noi, atunci cînd aflăm despre o eventuală pierdere umană. Prea
multă tragedie, se transformă imediat în „groază”, o groază justificată de
voinţa de supravieţuire , ca în război. Dacă am fi copii războiului , poate,
ne-ar deranja mai puţin trecerea în nefiinţă a celor de lîngă noi, în noi ar
zace stingher doar spiritul animalic de supravieţuire. Fiind ,însă, străini
războiului, noi , cei de azi, ştim mai cu seamă să iubim, şi să ne legăm
destinele unii de alţii.
Aşa dar, aceste legăminte pătimaşe sînt cele
care rămîn după ce plecăm. Şi cum putem afirma insistent, cum putem fi
încrezuţi că solitudinile sînt locul în care sufletele noastre trăiesc din
totdeauna, cînd după noi stau legăminte şi roiesc gîndurile celor ce îşi leagă
conştiinţa de noi. Noi nu ne aparţinem nouă şi în acelaşi timp nu sîntem datori
nimănui, sîntem doar conştienţi de legea morală prin care dedicarea de sine
însuşi ne marchează personalităţile definitiv. Cei ce privesc în noi, sînt cei
ce vor privi în noi de-a pururea în beznă, atunci cînd vom pieri.
Pleacă copii, tineri , vioi, iubitori de
viaţă, ca florile desfăcute ori în plină înflorire. Aceste pierderi pot fi
asemănate cu întreruperea unui cîntec, pe neaşteptate. Dacă la o petrecere s-ar
opri să cînte muzica pe neaşteptate , sala ar fi scăldată de o interjecţie
plină de regret. Oamenii ar căuta o continuare a acestei muzici, care
reprezintă ceva diferit pentru fiecare, pentru unii veselie, pentru alţii
plăcere. Şi tot ce ar putea simţi mulţimea ar fi doar o notă nemulţumită de
regret. Dar pentru cei mai de seamă spectatori, ea nu ar fi în stare să dispară
niciodată. Această muzică pe care unii o poartă în sine e veşnic chinuitoare ,
ea ar putea să răsune şi de pe lumea cealaltă la o singură chemare disperată a
autorului.
Pleacă copii,tineri şi lasă în urmă brazde
croite de eterna legătură paternă, păstrată cu încăpăţînare de cei ce sfinţesc
morminte an de an şi îşi mută casele în cimitire. Durerile lor, se nasc din
bezna în care sînt nevoiţi să îşi îngroape sensul vieţii. Să nu îndrăzniţi
careva a le da sfaturi acestor oameni, atunci cînd nu sînt capabili să uite,
căci nimeni dintre voi nu şi-a scăpat frîurile în beznă să ştie cum e atunci
cînd esenţa dispare definitiv. Ei au dreptul să urle, şi să acuze pe oricare
dintre noi, ei au dreptul să înnebunească.
Pleacă copii,tineri, de-ar fi ştiut ei toţi
că vieţile noastre nu ne aparţin nouă , ci oamenilor care ne iubesc...
(Din numele bunei mele prietene...)
Monday, August 12, 2013

Mai eşti aşa de dulce ca atunci?
Mai mult ca niciodată,
Vreau să te văd sub tot ce ai de spus.
Aruncă aceste vorbe jos să cadă
De mîini să ne scăldăm într-un apus.
Tăcerile vor fi cărarea noastră,
Printr-un sublim pătruns de întuneric,
Să mă izbesc de tine printr-o şoaptă,
Scăpată din vîltoarea ameţelii...
Cînd aiuream semnînd cu al tău nume?
Arată-mi palmele să-mi regăsesc
Pe firul vieţii tale a mele urme.
Nu te mai văd acum ca înainte,
Mă urmăreşti mai rar la colţ de stradă,
Ceva din mine ,însă, se sufocă
În nopţi tăcute chipul tău să-l vadă...
Copila mea, acum eşti doar în mine,
Acolo unde şoapta se strecoară,
Acolo unde am sfinţit cu lacrimi
Iubirea noastră de odinioară...
Tu ai ştiut ce este un blestem,
Atunci cînd m-ai scăldat în tine,
Prin vene îmi curge şi acum mirosul tău
Şi vocea plină de suspine...
Voi evada din tot ce sînt eu însumi,
Să uit de mine ca să uit de tine,
Căci frica îmi înfăşoară necuprinsul
Schiţînd regrete încununate de ruşine...
Saturday, August 10, 2013

Spre nou...

Nu există
corectitudini, sau incorectitudini, există doar personalitaţi...Există
oameni,norocoşii care nu o ştiu,cei care sînt, disperaţii care sînt aproape de
sfîrşit, cei care uită,... şi proştii,cei care preferă să nu trăiască...
Timpul nu e
este arbitru, e doar o circumstanţă sub care uneori preferăm să ne
ascundem,alte ori încercăm să o înfruntăm.Dar
e o circumstanţă.Timpul nu va putea şterge niciodată urma care nu vrea
să fie ştearsă. Sau, urmele noastre merită salvate pentru a înţelege la un
moment dat că odată noi am fost mai fericiţi ca oricînd.pentru a face o
diferenţă abstractă între prezent şi trecut şi a realiza grandoarea îngînfării
noastre. Acum şi atunci, oricînd, noi eram conştienţi de ceia ce avem, ce putem
pierde şi ce putem păstra. Acum şi atunci, noi alegem o clară solitudine, în
schimbul unei dedicări de sine însuţi.
Noi ştim mai bine, da.. noi sîntem mai conştienţi,mai puternici,mai proşti...
Tuesday, July 23, 2013

Iertare
Iertare, iertarea
e mai mult decât ura sau durerea, iertarea e libertate. Iertarea e cea care ne
înobilează,dar ea nu ne vindecă rănile. Fiecare dintre noi, îşi doreşte să fie
iubit, într-o dedicare deplină de sine. Iubirele apar din senin, din colţul inimii
nostre care pare a fi cel mai curat.Noi iubim, noi zîmbim, noi ne jurăm
credinţă, noi trăim cea mai înaltă fericire.
Atunci cînd asta are loc, senzaţiile vorbesc de la sine, cuvintele vor să cuprindă veşnicia.Atunci cînd devenim un întreg , nu sîntem în stare a ne închipui o viaţă separată.Mi-e jale profund de cei care îşi pierd minţile, pentru că ei cad cel mai dureros.Mai mult însă mi-e jale de cei ce cred în veşnicie, stînd cu picioarele pe pămînt.Iubind, noi nu ne putem închipui că odată vom deveni inutili pentru persoana care ne jură devotament şi încredere. Cînd privim stînd alături un cer plin de stele, sau cînd ne sărutăm încheieturile mîinilor ,palmele, cînd ne împărtăşim visele,noi nu ştim că ,de fapt, odată vom deveni străini. Şi apoi, vin alte zile, alte feţe , alte mîini pe care le sărutăm, pe care le sărutăm şi vrem să fie altele.
Atunci cînd asta are loc, senzaţiile vorbesc de la sine, cuvintele vor să cuprindă veşnicia.Atunci cînd devenim un întreg , nu sîntem în stare a ne închipui o viaţă separată.Mi-e jale profund de cei care îşi pierd minţile, pentru că ei cad cel mai dureros.Mai mult însă mi-e jale de cei ce cred în veşnicie, stînd cu picioarele pe pămînt.Iubind, noi nu ne putem închipui că odată vom deveni inutili pentru persoana care ne jură devotament şi încredere. Cînd privim stînd alături un cer plin de stele, sau cînd ne sărutăm încheieturile mîinilor ,palmele, cînd ne împărtăşim visele,noi nu ştim că ,de fapt, odată vom deveni străini. Şi apoi, vin alte zile, alte feţe , alte mîini pe care le sărutăm, pe care le sărutăm şi vrem să fie altele.
Iubirile noastre ne vor urmări mereu, ne
vor privi prin prisma altor ochi , care speră să fie iubiţi şi ei, dar oare,
cît de larg vor mai putea fi deschise uşile sufletelor noastre, ca ele să poată
oferi la fel de multă încrede şi afecţiune ca prima dată? Cu fiecare strop de
sare , cărările spre sensibilitate se şterg. Sinceritatea devine o slabiciune
inadmisibilă, şi tot ce ne permitem e doar un joc, un joc ce poate să ne
menţină pe poziţii. Timpul nostru nu este destul pentru căutări şi descoperiri
emoţionale.Noi risipim anii tinereţii noastre în studii ,în crearea viitorului
care va să vină pe la vreo 30 de ani, cînd cei mai norocoşi din noi îşi sistemează
viaţa după bunul lor plac, avînd în vedere strictul necesar: o casă ,o maşină
şi bani. Astăzi toţi cred că avînd asta ei trăiesc bine. Bărbaţii realizaţi la
această vîrstă,cred că femeile vin odată cu banii. Întradevăr, însă aceşti
bărbaţi niciodată nu vor avea parte de cel mai preţios lucru, sinceritatea.
Astfel, căsătoriile se formează în sînul profitului, şi tot ce pot oferi ele,
este stabilitate. Şi apoi apare vaga părere că iubirea nu durează mult, sau
poate cei ce afirmă asta nici măcar nu au avut parte de ea, cei ce spun asta
probabil nu au avut experienţa necesară să poată compara scurta lor perioadă de
pasiune subjugată de cîrma profitului ,cu sentimentul pueril care oferă tot
fără a cere ceva în shimb.
Femeile, vorbind despre categoria celor
puternice şi naive, sînt cele care în ambiţia de autorealizare rămîn singure pe
la vreo 30 de ani, cînd conform
stereotipului, devin „bătrîne” pentru a se căsători. Mai bine zis îşi pierd din
calitatea necesară pentru a cuceri bărbaţii. Concluzia revine imediat dacă ar
fi să comparăm o femeie de 30 de ani cu una sub 25.Femeile mature au priorităţi
mai înalte, în comparaţie cu puştoaicele tinere care se lasă uşor impresionate
şi cad pradă barbaţilor ce caută să îşi alimenteze egoul masculin pe seama lor.Evident,
bărbaţii slabi niciodată nu vor şti să ţină piept personalităţii unei femei puternice,
şi asta doar din teama că ar putea rămîne în umbra ei. Bărbaţii puternici, sînt
cei ce îşi doresc o femeie adevărată alături, una în care să se regăsească pe ei
înşişi.Una care să le cultive bunătatea şi compasiunea, una care să îi susţină
în pornirile lor, să le ofere alinarea şi clipa de răgaz în goana după succes.
Oricare dintre noi, tineri sau tinere, bărbaţi
sau femei, ajungem în punctul cînd uşile noastre se închid definitiv, doar
cheile mai stau la îndemînă,doar că nimănui nu-i arde pofta să le caute.Chiar
şi devenind maturi, mai mult materialişti şi cinici decît visători, noi mai
aşteptăm să fim descoperiţi şi răscoliţi în adîncuri ca odinioară, cînd să iubeşti
era atît de simplu, încît nu mai era nevoie de nimic în plus. Cu timpul, cei ce
mai speră să fie surprinşi de dulcea inimitate sufletească,se resemnează ,
ascunzînd în adîncuri patima. Ei au de toate şi nu au nimic. Ei au case,
maşini, bani, prestigiu,recunoastere, o femeie sau un barbat demn de a te arata
cu el sau ea în lume şi sînt fericiţi
numai de ochii lumii. Ei vin acasă obosiţi după muncă, se aşeză în fotoliul lor
preferat, şi în scurte frînturi , clipe grăbite de revelaţie, ei descoperă un
gol, veşnic ignorat şi sumbru, ca o răsplată pentru veşnica lor fugă de sine
însuşi...
Sîntem prea îngînfaţi şi mîndri, rănind
persoanele de care ne apropiem la început de drum , în speranţa că viaţa e
lungă şi odată vom găsi ceva mai bun. Dar niciodată nu ne gîndim că, probabil ,
ce avem în prezent e cel mai bun lucru pe care l-am putea avea vreodată, o
transparenţă inocentă prin care ne privim reciproc . Dumnezeu ne oferă şansa de
a ne afla unii pe alţii în acestă imensitate de caractere a Pămîntului, nouă ne
rămîne doar să ne preţuim şi să luptăm pînă la capăt pentru oamenii ajunşi să fie o parte din noi...
Wednesday, July 10, 2013

Mai mult,mai mult
n-au mai rămas,
Decît cuvinte...
În ele se
strecoară eşecurile noastre vagi.
Noi spunem
cuvinte, ca să facem mai puţine fapte,
Dar niciodata
cuvintele nu vor păstra...
Cuvintele se
conservează în mintea noastră, mai tăios ca faptele,
Şi în acelaşi
timp ele desemnează un nimic..
Cuvintele nu
sîntem noi.
Noi, sîntem
fapte.
Greşelile noastre
nu se repară pînă la capăt în cuvinte,
Daca ele au fost
săvîrşite prin fapte,
Şi doar
timpul e cel care transformă cuvintele
în fapte.
Cuvintele sînt
boala mea feminină,
Sînt la fel de
slabă ca toate altele,
Însă, renunţ mai
hotărît la cuvinte...
Sunday, July 7, 2013

Un fel de rămas bun...
Încep să scriu în Times New Roman ,îmi potrivesc diacriticile, îmi strîng cuvintele care au mai ramas

Am început să înţeleg, însă, cît de valoros este timpul, şi cum e important să ştim a trăi în prezent , lăsînd gîndurile despre viitor să ne atace mai puţin arogant.Acum mă gîndesc că nu vreau să fac cum au facut toţi, sau să fac cu au facut ei, şi apoi în alt mod, pot să îmi planific timpul aşa cum doresc, e timpul meu, e viaţa mea, acum,sînt mulţi cei care ne dau sfaturi cum să o trăim,însă, ei nu vor fi în pielea nostră niciodată, să ştie întreaga imagine a circustanţelor care ne apasă , a viselor care ne entuziasmează, aşa dar sîntem liberi să procedăm cum vrem, chiar dacă vom da greş. Acum, am început să realizez cît de important este să nu ne trădăm pe noi înşine şi să ne păstrăm idealurile în faţa mulţimilor care ştiu doar să se dea cu parerea . Acum, am mai puţine remuşcări ca niciodată, mai multe dorinţe ca oricînd şi un car de speranţă şi ambiţie, pentru că nu am motive să nu le am. Tinereţea mă îndrumă şi îmi dă forţă, am sănatatea necesară să muncesc aşa cum vreau, am pămîntul sub picioare şi frîurile în mîini. Ce poate fi mai frumos de cît un nou început?
Maturitate, bun venit, te aşteptam cu teamă, copilărie, promit să îţi las loc în inima mea, tinereţe, fii cu mine pînă la capăt! Şi voi, prietenii mei şi colegi, sau oricare alţi tineri de aceeaşi vîrstă, ajunşi la această etapă, vă doresc încredere şi entuziasm, nu vă rataţi vieţile din start!
Friday, April 19, 2013

Ascultă,se aud din depărtări cîteva frînturi,conştiinţa ne cheamă,şi nu
fiecare e în stare să o audă.Ce a mai rămas din noi?Polemici prosteşti,elogii
în adresa criminalilor,dureri pe care unii nu le cunosc măcar.Eu sînt produsul
unui timp trecut de haosul valorilor omeneşti.Eu nu am văzut şi nu am auzit
durerea neamului meu.Eu nu am pipăit-o,şi nu am cerut să mi se arate cu
degetul.Eu am învăţat,şi am ajuns să percep independent această rană.Sînt gata
să îi scuip pe cei ce îndrăznesc să afirme că iubirea de neam şi dreptatea sînt
lucruri ce ne intra în minte sub influenţa insistentă a cuiva.Şi totuşi,mă simt
fericită să pot şti adevărul,căci sînt conştientă de marea sa valoare,pe care
unii nu vor fi capabili să o perceapă în veci.
Să nu fim atei,aşa cum ştim că
Dumnezeu există,aşa trebuie să susţinem credinţa în ceea ce a fost şi este
neamul nostru.O viaţa pierdută în nimicuri e lesne de trăit.Tinereţea nostră se
poate scălda în alcool,voie
bună,bani,haine,internet,bîrfe,poante,întîlniri,zîmbete şi flori.E tot ce creăm
pentru noi înşine.Mai rari sînt cei ce realizează importanţa dăruirii de sine
însuşi,asta nu e o predică biblică,sau o normă etică,asta e partea din noi ce
definieşte existenţa rasei umane,tot pentru ce se luptă,se moare şi se iubeşte
ne face să fim oameni.
Au fost destui care au murit în
numele cuvîntului şi limbii române pe care o vorbim,şi ei nu au tins spre glorie,ei
au tins spre adevăr.Au fost destui care
au pătimit pentru neamul nostru românesc,ei nu au cerut bani,ei au fost bieţi
scriitori şi poeţi apărători ai cuvîntului,departe de caracteristicile lor
siropoase de la orele de limbă română.Ei au ştiut pentru ce trăiesc,dar oare
noi ştim?!
Noi ştim că ţara asta e săracă şi
vrem să nu mai fie aşa.Noi ştim că vrem să fim în rînd cu europenii în
organizarea lor economică şi traiul decent,dar nouă nu ne trece prin cap că la
baza tuturor acestora stă spiritul nationalist,nu cel distrugător,dar cel ce
menţine deminitatea naţiunii.Ruşii sînt mîndri că sînt ruşi,germanii că sînt
germani,italienii că sînt italieni,şi noi trebuie să ne mîndrim că sîntem nu
moldoveni,nu transilvăneni,nu maramureşeni,ci români!
Acest mesaj se dedică tinerilor
care ştiu,şi nu se dezic de conştiinţa lor,şi celor care cred că ştiu ceva însă
nu ştiu nimic...
Monday, April 15, 2013

De ce se hrănesc porcii cu perle?
„The child is the man’s father”.Am citit acest citat recent,acum cîteva zile,dar mi-am putut da seama cît poartă în sine.Cum copii devin bărbaţi dar nu îşi pierd niciodată rădăcina copilărească.E frumos să ştii că puştiul de ieri,alintat şi naiv a evoluat într-un bărbat destoinic de azi.E frumos să ştii că iubirile şi dezamăgirile lui l-au format,e frumos să ştii că el a învăţat de la viaţă principalul,să lupte pentru tot ce iubeşte,să preţuiască ce are,să-i protejeze pe cei care i-au marcat destinul.
Mai trist e să fii pus în situaţia de a urmări cum evoluţia nu
reuşeşte nici în ruptul capului să influenţeze oamenii.Personal,sînt martor
ocular de cînd mă ştiu a imaturităţii bărbaţilor,incapabili de a percepe
compasiunea,de a se jertfi asemeni mamelor,de a-şi apăra familia,de a demonstra
fapte,nu vorbe.Sînt însă fericită de aceste lecţii de viaţa pe care le-am
primit.Şi am înţeles pe modelul persoanelor cu care am avut marea
fericire să ma confrunt,că drumul meu sigur nu stă lîngă prostie.
Mai puţin de cît toate o femeie îşi doreşte să fie
dădaca unui bărbat.E amuzant să ştii că bărbaţii se supără şi aşteaptă să fie
întrebaţi „de ce?”,oare asta nu e propriu femeilor?Mi-e milă însă în primul
rînd de cei care au o vagă încredere în forţa lor bărbatească şi trăiesc
toată viaţa cu gîndul că ei trebuie respectaţi pentru însăşi faptul că sînt
„bărbaţi”.Cum poate fi numit bărbat cel care îşi părăseşte familia sau cel care
îşi înşeală soţia,cel care fuge de responsabilităţi şi se ascunde ca struţul cu
capul în nisip?
De cei care vor să creeze impresie se ţin doar vorbele şi nu faptele.Promisiunile sînt lucrurile în care niciodată nu am crezut,măcar pentru asta pot să fiu mulţumită de mine,că îmi ştiu preţul,şi cei care l-au uitat vor realiza în timp că procentele cresc,precum nişte acte cumparate la timp şi lasate undeva,urmînd să valoreze enorm,la un moment dat.Este important în viaţă să ştim a alege,şi nu a fi aleşi, şi să o facem anume cu îndemînare.
De cei care vor să creeze impresie se ţin doar vorbele şi nu faptele.Promisiunile sînt lucrurile în care niciodată nu am crezut,măcar pentru asta pot să fiu mulţumită de mine,că îmi ştiu preţul,şi cei care l-au uitat vor realiza în timp că procentele cresc,precum nişte acte cumparate la timp şi lasate undeva,urmînd să valoreze enorm,la un moment dat.Este important în viaţă să ştim a alege,şi nu a fi aleşi, şi să o facem anume cu îndemînare.
Nu ştiu cît de feminist sună acest mesaj,improvizat,dar
nici nu îmi pasă tare.Nimeni nu e perfect,nici noi,femeile,domniţele
,domnişoarele,nu sîntem
perfecte.Da,dificile,mofturoase,orgoliase,încăpăţînate,da!Şi numai aşa sîntem
adorate,pentru că fineţea şi caldura,blîndeţea şi dedicarea de sine ştiu
să le aprecieze doar adevăraţii bărbăţi.Însă,atîta timp cît mai plouă cu
proşti,....”Măştile sus! „Улыбаемся
и машем!”:D
De ce se hrănesc porcii cu perle?Pentru că
noi îi hrănim.Ei ,însă,oricum nu sînt în stare să le consume,aşa că mai bine ar
fi să le rămînă nişte resturi.Perlele se poartă în palme deci trebuie să i le
încredinţăm doar celor mai destoinici.
Friday, April 5, 2013
De la
balconul meu,în fiecare seară se vede o căsuţă cu luminia aprinsă.Stă drept în
drept cu fereastra noastră.Am vrut să îi fac o fotografie într-o seară,dar
aparatul meu nu e cel mai performant.E frumoasă,cînd vine noaptea şi becul ei
se aprinde ,pare atît de unică,ca o fereastră din altă lume.Nu ştiu de ce toate
apusurile văzute de la balconul meu,îmi par apocaliptice,de parcă cu fiecare zi
se stinge ceva în interiorul meu.Privesc
zilnic aceeaşi imagine, şi ascult sunetele apusului,acest cer ma pierde în
imensitate.
Sînt eu,nu e
nimeni alta,alerg în cercuri.De ce ,însă,am început aşa de curînd să mă
învineţesc pe sub ochi?Recunosc,mi-e frică să îmbătrînesc,dar am ştiut că ochii
mei vor avea de suferit,de cînd am început să petrec nopţi cu ochii în cerul
văzut de la balconul meu.Nu vreau nimic de la oameni,dar o să le dărui tot ce
am,cînd mai cu încăpăţînare,cînd mai cu blîndeţe.Cît de mult aş vrea să ştiu că
copii mei niciodată nu se vor pierde în apusuri,că ei vor avea o altă lume,de
cît am avut-o eu,fapt pentru care m-am urît atît de mult.
Ţin
minte,mi-a spus cineva că nu e bine să avem jale faţă de noi înşine.Nu ştiu dacă
dezamăgirea este o jale faţă de tine însuţi.Trebuie să învăţăm,să fim mai
trainici,să nu ne descleiem de fiecare
dată.Maturitatea ne va învăţa,încă visez să evadez din acest apus,şi sînt
sigură că voi afla odată o încredere deplină,sînt sigură că odată cineva mă va
lasa să îi port inima în palme şi eu îi voi arăta că ştiu să o ţin foarte
bine,fără a o scăpa.Voi lăsa ochii mei să se chinuie,dar oricum,...voi dărui.
Sunday, March 31, 2013
E deja răsărit,deja e nevoie să îmi vin în
fire şi să mă las de obsesiile mele.Îmi pare rău să recunosc de atîtea ori în
mine unele calităţi transmise prin eriditate... Ce bine ar fi în viaţă să
ocupăm o singură pozitie ,corectă,din punctul nostru de vedere,şi să ne ţinem
de ea.Din păcate,omul este schimbător.Poate este vorba în
principialitate,poate în prea multă
nebunie,însă,noi sîntem şi vom rămîne mereu străini unii pentru alţii.
Situaţii incomode,necesităţi
diverse,gelozii,neîncredere,...visele par frumoase văzute numai la distanţă.Cît
de multe se pot citi într-un simplu gest uman.Uneori avem nevoie de ani ca să
înţelegem că o anumită persoană nu e aşa cum am crezut defapt.Dar dacă am privi
mai real lucrurile şi am trage concluzii din toate situaţiile ,poate ar fi
posibil să evităm unele dezamagiri.
O chestie absolut stranie e faptul că, atunci
cînd începi cu adevărat să simţi
apropierea, toate certitudile se aruncă în faţă demonstrîndu-ţi, că nu merită
să rămîi vulnerabil în faţa cuiva.La ce bun toate?La ce bun să fii gingaş, la
ce bun să cauţi căldură?Cînd de fapt, oamenii mereu rămîn străini unii pentru
alţii,egoişti.Ştiam o simplă ipoteză,tot ce e vechi,nu mai inspiră...Şi totuşi
refuzam să cred pentru frînturi de clipe ca oamenii se satură unii de alţii.Dar
ei se satură,...
Saturday, March 16, 2013
Există persoane...
Înainte să adorm,în una din nopţile în
care îmi pare că gîndul meu e o parte din cosmos,mai inspirat şi mai
sclipitor,ca o pulbere de stele,mi-a fulgerat prin minte un adevăr,unul,poate,dedus
din modesta mea existenţă.E adevărul meu.Dar cineva se poate regăsi în
el.Cînd formulam această constatare pe care o am acum în minte,trăiam aceeaşi
stare pe care o trăiesc cînd mă doare încheietura mînii stîngi.
Am răsfoit un pic în dulcile mele
melancolii,că să realizez ,că în viaţă există diferite persoane,dar ceea ce le
face să fie diferite cu adevărat e atitudinea ta faţă de ele.Există persoane
spre care tinzi şi simţi o caldură suavă cum se prelinge între voi.Persoane a
căror cuvinte îţi par inedite, de parcă ele ar vorbi din numele tău,de parcă
ele ar şti ce e în capul tău.Aceste combinaţii sînt
uimitoare,zău,mister,provocare,inteligenţă,pasiune...Clipe
tremurator de dorite,imagini absurd de perfecte,aruncări în
extreme,patimă,confuzie,.. adevărate trăiri.
Şi există alte persoane,care apar în
viaţa ta,obişnuit. Se comportă obişnuit,din frică să nu te sperie sau să te
dezamăgescă.Se comportă „cum se cuvine”.Şi totuşi,în stîngăcia lor se citeşte
sinceritate.Vin să se apropie treptat,şi totuşi insistent de tine, arată
simplu şi deschis.Nu ştiu cum să producă impresie,şi asta e adorabil.Nu
zîmbesc fals, nu glumesc necontenit,iubesc lucrurile frumoase.Se
deschid sub ochii tăi ca nişte flori,arătîndu-şi toate trăsăturile
ascunse,copilăreşti,cinstite.Îţi spun că te iubesc,şi stau cu tine atunci
cînd ai nevoie,ca să confirme adevărul cuvintelor pe care le rostesc.Te consumă în orice cantitate,mai multă sau mai puţină,mai pamînteana sau mai
divină,mai isterică şi mai drăgălaşă.Şi chiar dacă nu te cunosc din start,apropierea vă învaţă pe ambii să vă cunoaşteţi reciproc.Sînt
diferite de tine, au alte interese, nu înţeleg toată arta de care tu eşti
pasionată,dar poate nu o înţeleg ca tine,poate o văd pe tine şi pe ea
în felul lor.Poate ,anume asemenea persoane te văd reală,şi nu aşa cum vrei tu să fii.
Cînd vine vorba să alegi între aceste
persoane şi între aceste atitudini,e bine să alegi persoanele de tipul doi,din simplul motiv că
ele sînt reale.Ele nu există numai în capul tău,ele te impun să trăieşti pe
dinafară,să calci peste orgoliu,peste teamă,peste apatie.Ele te impun să
exişti.Asta e incomparabil...
Aşa deci,dacă veţi avea vreodată în viaţă
remuşcări,dorinţe neîmplinite,patimi,e destul să priviţi alături pentru a
realiza cît de importantă este persoana care vă susţine.
Subscribe to:
Posts (Atom)