Mai spune,îți aud vocea din Univers,atît de convigatoare în noapte, cînd îți negi esențialul. Crizele în care cauți cu nerăbdare același drog de odinioară se sting, cu fiecare zi tot mai mult. Dependența ta dispare, tot dispare și se transformă în nimic. Însă, după tot ce a fost, tu nu mai ești în stare să vezi lumea ca înainte. Tot e perfect, liberate, independență, regretele se scurg din răni, și tu , care zîmbești lumii și îți consolidezi egoul cu argumente vagi că ești lecuit,perfect, ești gata pentru o nouă viață. Simți acest gol? Nu e din stomac, mai sus , în partea stîngă. Acum nu mai ai cum face glume pe seama unor chestii ce țin de iubire, acum nu mai ai cum să te prefaci că ești un ”dur”,acum tu știi că ea există. Nu mai e nevoie să te îndreptățești în fața cuiva, îndreptățește-te față de tine, spune-i conștiinței tale de ce, de ce ți-ai călcat visele în picioare. Alungă gîndurile, alungă-le depate,să facă ocolul lumii, bea alcool, simte cît de mizerabil poți fi. Rîde, rîde cît poți, fii cel de atunci, cel ce cauta să se aline în distracții. Așteaptă, va veni și timpul uitării, cel puțin așa ți-a fost spus. Tot se uită, oare vrei să faci tu asta? Tu știi, că uitarea va distruge o lume, pe care ai construit-o cu disperare,  acea lume va dispărea, și cu ea sentimentul pe care probabil nu îl vei mai avea. Nu ai de cît să trăiești în amintiri și negări de sine. Continuă, îți aud gîndurile în fiecare noapte,... atunci cînd rămîi dinnou , față în față cu tine însuți...

Mai cade din mine un tremur

Trece prin toate mădularele,

Prin toate colțurile ascunse ale firii mele

Și mi se așterne la picioare.

Tot ce zbura odată din mine acum se tîrăște,

Acum,tot e mai firesc și mai pămîntean ca niciodată

Acum totul e numai mizerie

Acum tot e real...

În tăceri se rupe din mine de fiecare dată esențialul

Și se așterne ca un covor  zdrențuit și murdar la picioarele mele.

Îmi calc iluziile în tăcere, dacă tot au fost călcate de alții ,mai înainte.

Tot ce a fost frumos din mine, se sufocă sub talpa acestei realități.

Evadez în ruine în taină de ochii lumii,

Și mă plimb prin locurile bătătorite de fericirea mea,

Eu nu mai sînt eu, eul mi-a rămas în ruine...

Un pescăruş în oraş.

                                                                                                            

Zbura dinspre mare, zicea că vrea să vada lumea, în sfîrşit...Era entuziasmat la culme când îşi imagina o altă împrejurime decât cea pe care o văzuse până acum.Mare îl plictisea, era prea întinsă şi sărată,atât de mare şi în acelaşi timp atât de îngustă încât nu mai avea ce să cunoască din ea,sau cel puţin, aşa credea el.

Se izbi din întâmplare de un zid şi îşi pierdu niţel echilibrul ca să poată constata în continuare că era o clădire atât de înaltă încât ar fi putut crede că ,acolo sus, pe acoperişul ei nu mai există oxigen.

Era acolo unde îşi dorea, în inima acelei aglomeraţii urbane ce urma să îi deschidă particularităţile unei noi lumi, unei alte vieţi, altui univers.Aici aerul ,însă, părea mai greoi, mai sumbru,acel aer pe care îl inspiră o mulţime de oameni şi îl expiră schimbat,plin de senzaţii personalizate de lumile lor interioare.Aici aerul era plin de griji, preocupări,deznădejdi ,resemnări,intrigi,invidii,indiferenţă ,şi mult prea puţin, de speranţe.Îi vedea de sus,pe ei,oamenii, de acolo de la înălţimea sa el visa să poată fi asemeni lor,să aibă parte de aceleaşi lucruri plictisitoare pe care le fac ei zi de zi, considerîndu-le frumoase.Trecători grăbiţi de grijile lor, vânzători la tarabe, şoferi obosiți, lucrători în construcţii, mame şi copii,tineri îndragostiţi,vagabonzi şi cerşetori, el ar fi fost bucuros să fie în locul oricărui dintre ei fără vreo pretenţie...el ,care ştia să zboare şi ei, care mişunau tulburaţi pământul fără a-şi oferi măcar un răgaz de a-l privi şi a-i admira splendoarea libertăţii pe care o posedă...

Atâta timp cât era doar o pasăre trebuia să comunice cu păsările. Ateriză, deci ,pe marginea unui havuz cu apă la care se îmbulzeau nişte porumbei. Îi salută în modul său nobil,ei ,însă, îl bruscară nedumeriţi scrutîndu-l cu priviri prostănace pentru o clipă,după care îşi continuară bălăceala în havuz.Pescăruşul nu îndrăzni să-i mai distragă din procesul lor gălăgios. Dar alături descoperi un cioroi care îl pândea pe la spate.

-Sunt cam nătângi,îi zise el.

-Porumbeii?

-Da, păsările astea proaste care nu ştiu nimic decât să umble în stoluri asemeni vrăbiilor, nu ştiu a se descurca de unii singuri,sunt mai proşti decât găinile, însă mereu găsesc ceva de mâncare.Nu îmi mai aduc aminte să fi văzut vreun reprezentant mai demn al rasei lor, dar bănuiesc că există şi alţii mai puţin proşti.

Pescăruşul îl privi bănuitor, zicîndu-şi în sinea lui că cioroii nu sunt nici ei cele mai nobile pasări.

-Cum ai ajuns în oraş? Locul tău e pe mare.

Pescăruşului nu îi placea să i se spună unde este locul lui.Şi ce avea să îi răspundă, că a venit sa vadă oamenii? Cioroiului avea să îi pară amuzantă această intenţie,dar totuşi îi răspunse.

-Am venit să văd oamenii.

-Hmm,păcat că ei nu vor să te vadă.Eu însumi, sunt sătul de ei,mă disperă ...

-De ce?

-Aceleaşi obiceiuri,aceleaşi greşeli,aceleaşi moravuri peste tot,nu se mai schimbă, sunt şi vor rămâne nişte consumatori îngâmfaţi din toate timpurile.Ei nu sunt păsări, şi niciodată nu vor putea fi...

În acea clipă pescăruşul realiză cât de prostească avea să îi pară cioroiului,dorinţa lui de a trăi măcar un pic, în pielea unui om.Se jenă să îi mărturisească şi asta.

-Eşti flămînd? Cred că ştiu unde putem să te hrănim.

Zburară catre un parc mare din apropiere,care părea mai mult să semene cu o rezervaţie naturală.Acolo era un mare iaz din care pescăruşul fu în stare să vâneze vreo doi peşti, aceşti peşti aveau şi ei alt gust, straniu, diferit.

-Nu te mira, aici peştii nu migrează, aici peştii nu sunt pescuiţi, aici ei trăiesc ca şi oamenii, limitaţi, folosind resursele de care dispun până mor.

-Aş vrea să fiu om măcar pentru o zi.

-Să fii om,.. pentru o zi aş fi vrut şi eu, însă nu pentru mai mult timp.

-De ce?

-Pentru că nu vreau să mă supun unor reguli absurde inventate de cineva şi să trăiesc cu dependenţa faţă de mijloacele acestea materiale pe care tot oamenii le creează pentru a li se supune lor. Oamenii iubesc să se supună cuiva, cu toate că nu recunosc asta şi iubesc să îi supună pe alţii.

-Dar oare nu îţi par frumoase aceste creaturi prin inteligenţa lor, prin emoţiile pe care pot să le trăiască?

-Îmi par, dar sunt în aceeaşi măsură de autodistructive pe cât de frumoase sunt.Nu îi privi cu încântare , căci puţini dintre ei te-ar privi cu încântare pe tine. Ei sunt prea sclavi lor înşişi ca să îşi ridice privirile spre frumuseţea intactă a unei păsări...

Pescăruşul rămase tăcut,corbul îşi luă rămas bun şi zbură spre alte cartiere...

     Trecuse timp,oraşul îi devenise casă,îi descoperi mârşăvia până în adâncuri.Îi era dor de mare,dar nu voia să se întoarcă. Aştepta ca vreodată cineva să îşi ridice privirea spre el şi într-o zi, din gloata mare de trecători care se îmbulzeau într-o direcţie, un tânăr se opri să îl admire. În ochii lui putea citi speranţa, probabil îşi dorea şi el să poată zbura. Planând, pescăruşul îşi zise în sinea sa:” Corbul nu avea dreptate, şi oamenii sunt păsări ,doar că păsările se ascund în prea puţini dintre ei....”

Viza

  

       În piaţă o ţigancă m-i zis că voi avea o bucurie şi voi face un drum, mi-a aruncat-o în timp ce mergeam ,ca să mă ademenească să îmi ghicească ceva. Am zîmbit şi am trecut pe alături, avea dreptate, însă nu datorită viziunilor ei  supraumane, ci din dorinţa de a capăta un client pe care să îl jupoaie de bani. Cred că fiecare al doilea are de facut un drum care să îl bucure,şi atunci cînd i se spune despre asta, se poate bucura îndoit, oricît de scurt şi uneori neînsemnat este acest drum, atunci cînd o ţigancă îţi spune că el te aşteaptă, tu faci automat o asociere cu vorbele ei, şi le dai valoare în acel moment.

     În piaţă , în transport,acasă, la computer, la masă am simţit toată ziua o stare neînţeleasă de linişte şi tihnă sufletească, de parcă cineva mi-a uns inima cu miere. Îmi aduc aminte ,însă , clar că dimineaţă aveam o altă dispoziţie, total iritantă, ţin minte cum priveam prin geamul  acelei instituţii de stat şi mă gîndeam să fac o faţă mai puţin încordată,ca să nu par prea urîtă şi serioasă, nu mi-ar plăcea să arăt aşa în ochii viitorilor mei cunoscuţi,fiind studentă. Mă gîndeam să nu mă încrunt, în timp ce ajunsesem să stau în două cozi în care nu trebuia să stau. Ajungînd  într-un eventual rînd de oameni , i-am întrebat unde aş putea primi documentul de care am nevoie, nimeni nu ştia, şi m-am gîndit că odată ce nu mă grăbesc nicăieri, pot sta de rînd cu toţi pînă mă apropii de ghişeu să întreb încotro s-o apuc. S-a apropiat un băiat de mine, căuta ce caut şi eu, i-am spus să stăm  în rînd pînă ajung eu să întreb şi apoi vedem unde ne ducem. L-am întrebat la ce facultate a fost admis, mi-a răspuns cu un zîmbet paşnic:”La teologie” ... Hmm, din acel moment am început să cred că exteriorul său nu putea să trădeze nicicum trăsăturile lui morale, nu arăta a viitor părinte sau dascăl. Din tot comportamentul lui, care m-ă aşteptam să fie mai retras şi plictisitor, am desluşit doar o lumină, şi asta fiind deja spre finalul dialogărilor noastre. La început mi-a părut simplu, cu nimic atrăgător, un camarad cu care aş fi putut să o scot mai repede la capăt cu documentele. Eu mi-am luat documentul necesar, el însă s-a întors de la ghişeu zîmbind, mi-a spus că încă nu sînt gata. Zîmbea... nu era înfuriat.Şi-a pus ceva în rucsac, şi din politeţe m-am oprit să îl aştept. „Încotro mergi acum?” ,l-am întrebat, şi am înţeles că avea să mergem o bucată de drum împreună.Prezenţa lui nu îmi oferea nici un disconfort, mai rar aşa chestii mi se întîmplă... „Cînd eram mic şi cineva mă întreba ce vreau să devin, le spuneam,diacon”, mi-a zis el, mărturisindu-mi că numai bunica era cea mai credincioasă din familia lor.

     Mi-a propus să bem o cafea, nu am găsit motive să refuz. Modul în care vorbea, gesturile, nu erau neîndemînatice, erau calme, încrezute, şi totuşi avînd ceva straniu în ele. Mi-a zis :” Eu nu comunic cu  oamenii care nu îmi plac,am puţini prieteni...” , mi-a plăcut din start încrederea cu care vorbea. Am vorbit despre istorie, biserică, mi-a spus unele lucruri pe care le-am considerat interesante. L-am întrebat de ce nu a rămas să înveţe în localitatea sa, mi-a spus că nu îi place,”Am fost în diferite licee,şi acolo tinerii sînt altfel de cît noi, nouă ne păreau stranii ei, să strige pe coridoare sau să stee îmbrăţişaţi „ , i-am zis că la oraş sînt mai mulţi copii de bani gata, care au numai poante, de asta nu mi-ar fi plăcut să învăţ printre ei, şi atunci el mi-a zis prima chestie, sau poate nu prima, care mi-a provocat o senină admiraţie,” Toată moda asta, a băieţilor, de la oraş, bărbile pe care le poartă,coafurile, îmi dau impresia că ei sînt educaţi mai în stil feminin, au prea multă feminitate în ei”. L-am privit, avea perfectă dreptate. Mi-am imaginat atunci pentru o clipă că acest aspect al tinerilor de astăzi vorbeşte mult despre laşitatea lor, ei nu par deloc a fi bărbaţi în devenire, şi anume din cauza tendinţelor feminine pe care le au, devin bărbaţi cu întîrziere . A spus că a practicat boxul, ce ma făcut să observ o oarecare controversă în personalitatea lui, teologie şi box? „Boxul este un tip de sport frumos şi inteligent” , „Cum adică frumos,eu credeam că doar îşi bat boturile unii la alţii „ ,am glumit nereuşit, „Nu, este un tip de sport inteligent, depinde cine ţi-e antrenor... „  , alte argumente nu au mai urmat, pentru că am schimbat tema. Am ascultat tot ce a spus, a zis că îi plac romanele detective, nu merge la discoteci, consumă alcool uneori cînd se întîlneşte cu prietenii . M-a întrebat care e filmul meu preferat, i-am spus mai multe, şi apoi  am ajuns să îi povestesc despre unul care îmi place cel mai mult, i-a plăcut, şi a deschis telefonul să îi scrie denumirea.

     „Nu regret că am făcut această şcoală, ea m-a făcut să văd altfel lumea...” . În local a intrat o ţigancă, cerînd bani pentru copilul ei care e bolnav, el şi-a scos din portmoneu 5 lei şi i-a întins. I-am spus:”Oare nu crezi că întradevăr are un copil bolnav, banii ăştia nici măcar nu îi vin ei, cerşitul tot e un bussiness”  ,”Ştiu, am privit odată un film despre asta, dar ea mi-a cerut ,şi eu i-am dat , nu voi sărăci de 5 lei .Cînd voi cere eu  şi mie mi se va da, nu a fost niciodată să cer cuiva ceva şi să nu îmi ofere, chiar şi bani, tot în lume asta se întoarce, ca un bumerang, eu fac ceea ce vreau să primesc,atît” . Îl priveam, dar nu puteam să văd în faţa mea un om religios, un viitor preot, vedeam un bărbat destoinic, în devenire. Mi-am dat seama că vreau să mai discutăm o grămada de-a chestii, s-a uitat la ceas, şi am înţeles că trebuie să plecăm. A zis că plăteşte el, mi-a părut un gest, frumos, nu că nu aş avea bani,sau că îmi place cînd băieţii plătesc pentru mine, cu toate că nu a-ş fi contra dacă ar plăti mereu,ştiind însă chestia cu studenţii  care nu lucrează să aiba bani, şi faptul că ne cunoscusem recent, mi-ar fi părut logic să plătesc eu pentru mine. El a considerat că este bărbat şi trebuie să fie gentil. Am început să admir lumina din tacerea stingheră a acestui om. Toată echilibrarea sa îmi parea deja clară. Am facut în mintea mea o trimitere fugitivă  la persoane pe care le-am mai cunoscut,  ca să pot realiza că modul în care el îşi controla totul, era de admirat. Asta, ar trebui să aibă un bărbat, o minte stingheră , delicată şi luminoasă . Asta e puterea, în autocontrol. Nu ştiu, şi nu voi şti niciodată ce patimi se ascund în capul lui, dar mi-a plăcut, l-am întrebat cum  îl cheamă, „ Ai mare nevoie să ştii cum mă cheamă?” ,mi-a răspuns insinuînd că istoria se sfîrşeşte aici, o cunoştinţă de moment, aşa cum îmi place mie de obicei , aşa cum aş fi răspuns eu unei alte persoane, cu care nu aş fi dorit să leg o relaţie de orice tip. I-am zis, că nu îl impun să îmi spună, cu toate că îmi părea rău că nu va mai fi o şansă să ne vedem, şi să discutăm alte lucruri , îmi părea rău ,dar nu i-am spus-o.  A zis că îi plac germanii, pentru că gîndesc calm ...M-am gîndit tot drumul, ce mi-ar fi plăcut mai mult în echilibrul acestui om, să încerc ai trezi patima, ori să îi admir în continuare spiritul stingher şi intact care m-a fascinat..

Salvaţi părerile de rău...

Salvaţi părerile de rău

De trecerea în nefiinţă

Cînd în rutină glasul lor

N-ar mai zvoni a lor sentinţă

Dintr-un safeu ascuns departe

Şi încuiat cu o cheiţă

Păstrată ani la rînd cu greu

De draga noastră conştiinţă.

Salvaţi părerile de rău,

Cînd vor veni şi vremi mai bune

Ca să puteţi trece prin viaţă

Mereu purtînd acelaşi nume,

Să nu încercaţi din laşitate

 A vă nega esenţialul

Ori să jertfiţi pe rugul cinic

Ce va rămas din idealuri...

Salvaţi părerile de rău

Pentru frînturi de sentimente

Ce reculese mai cu greu

Ar mai păstra în noi momente

În care noi am fost mai noi

De cît putea-vom fi vreodată

Cînd ploile erau mai ploi

Şi zarea pururi mai curată.

Salvaţi părerile de rău,

Cu ele pleacă amintirea

Şi această parte dintr-un „noi”

În care a fost cîndva iubirea...  

Minte-mă frumos...

                     (Acest mesaj se dedică tinerilor în căutarea succesului)                              

    

        Societatea este o comunitate în care mai mult îşi exercită atribuţiile părerea colectivă de cît cea individuală. În acest mod reuşesc să fac o introducere cît se poate de oficială, în spiritul noţiunilor de drept, pornind pe o notă rece şi fermă , ce vine să justifice ideile ce vor urma. Precum se vede, mi-am asumat responsabilitatea de a folosi o „afirmaţie” la începutul textului, cu toate că ştiu prea bine cît de relativ este adevărul menţionat anterior. Şi totuşi am folosit o afirmaţie , practic nejustificată, dar sînt aproape sigură că majoritatea celor care vor citi prima frază  vor fi de acord.

    

         Ţin să îmi argumentez părerea prin exemple, noi toţi ştim şi putem recunoaşte ,dacă ne permite conştiinţa, faptul că stereotipurile şi prejudecăţile ne influenţează enorm. Bîrfele, opinia cunoscuţilor, oamenilor de alături sînt lucrurile care ajung primele a ne forma o imagine despre cineva, o imagine poate nu în totalmente corectă , dar şi nu pe deplin justificată. Primind această informaţie ,drept întru totul veridică ,din start, noi dăm dovadă  de slabiciune, căci , astfel devenim şi noi o verigă din această parere colectivă. În acest mod, noi nu ne deosebim cu nimic, sîntem ordinari şi creduli.

   

       Întrebarea este, dacă noi, sîntem cei slabi, atunci, cine sînt puternicii? Foarte simplu, puternicii sînt iniţiatorii, cei ce aruncă zvonuri, ei sînt cei mai puternici. Mulţi vor pune intrebarea , de ce este corect să considerăm  o persoană fără moralitate , care merge împotriva bunului simţ, puternică? Răspunsul este: „Pentru că ea este în stare să influenţeze părerea unei largi comunităţi, ea este în stare să convingă ...”

       Aşa dar, mai las oficialitatea persoanelor juridice, deputaţilor ,parlamentarilor,marilor şefi şi filozofi, şi încep a înşira mai simplu cursul ideilor mele. Lîngă noi există personalităţi de tot tipul, dar cum se face oare că unele dintre ele se fac mai observate de cît altele? Unora  le reuşeşte cu uşurinţă să capete aşa zisa „popularitate” . Mie personal, îmi pare prostească  această noţiune, cît şi modul în care ea se manifestă. Popularitatea presupune cunoaştere, oamenii te cunosc, şi numărul lor creşte cu fiecare clipă tot mai mult. La început, „cei puternici” precum am menţionat anterior, depun efort, ei sînt comunicabili, ei caută sa vorbeasca mult,sa impresioneze,să ciştige simpatia unora, apoi, ei ciştigă invidia si ura altora, concurenţa îi ghidează în lupta pentru „autoafirmarea” din rîndurile celor asemeni lor. Invidia,ura,critica, sînt nişte lucruri care  ar putea fi scrise drept „efecte secundare” în administrarea preparatului numit „succes”, şi totuşi aceste efecte secundare sînt şi ele favorabile, pentru că ele sporesc  popularitatea, cum spune rusul :” чёрный пиар тоже пиар „.

  

       Prima parte a constatării mele este despre „ convigere”, oamenii care sînt convingători, oricare ar fi ei, anafabeţi, inculţi , proşti, în sinea lor, dar totuşi avînd un pic de şcoală, ce le poate oferi un vocabular  cît de cît normal , şi un pic de logică şi un car de ambiţie , devin uşor autorităţi  ,aproape, în faţa oricărei persoane  nebănuitoare care nu îi cunoaşte îndeaproape. Problema este că ,succesul lor vag, constă în cunoaştere şi nu în recunoaştere . Recunoaşterea presupune în esenţa sa mult mai mult de cît cunoaşterea , recunoaşterea creează o  apreciere mai aprofundată a oamenilor despre tine.

       A doua parte a constatării mele şi cea mai importantă pentru mine, este despre „ înţelegere” . Cei mai inteligenţi dintre noi, sînt oamenii care pot înţelege. Ei pot înţelege trăirile cuiva, iar înţelegîndu-le , ei încep să judece mai puţin lumea, şi încep să o iubească mai mult. Această înţelegere poate fi asemănată compasiunii, însă ea conţine o notă mai slabă de regret , de cît compasiunea, ea presupune cunoaşterea lumii prin prisma propriului eu, şi cunoaşterea propriului eu prin prisma lumii, acestea indispensabil fiind precedate  de un proces intens de autocunoaştere ce decurge de regulă mai mult în izolare de cît în văzul tuturor. Deci, această înţelegere a oamenilor, a lumii , accelerează mersul nostru spre succes, deoarece cu ajutorul ei, noi putem oferi oamenilor, ceea ce le-ar fi placut lor să aibă, noi putem spune ceea ce le-ar fi plăcut lor să audă şi asta e o „convingere” mult mai supremă prin faptul că noi oferim  lumii ceea ce îi este pe plac mai mult ei de cît nouă , astfel mărindu-ne şansele de ai cîştiga simpatia.

  

      Aşa dar, concluzia revine din comparaţia pe care am desfăşurat-o anterior, pentru un „succes”  real din toate punctele de vedere, ar fi necesară mai multă „înţelegere” de cît „ convingere” .  Punct de vedere încheiat .

                                              

Mi-e frică să ştiu că gîndim în unison...

Mi-e frică să ştiu că gîndim în unison,mi-e frică să ştiu... Mai bine m-aş pierde în rutină, în gesturi dulci, în momente relaxante. Dacă aş şti că gîndim în unison, probabil,în capul meu va aparea o nouă ipoteză, naivă despre valoarea noastră. Poate acest „noi” nedeterminat, iar şi-ar face culcuş în concepţiile mele idealiste despre viaţă. Îmi place să cred că aceste idei care îmi vin, şi aceste cuvinte pe care le aud iar şi iar , izvorîte  din patima ta, sînt ca nişte droguri, care creează dependenţă, ştiindu-le droguri, îmi pot da seama mai cu certitudine că ele îmi sînt duşman. Caut insistent în mine ceva să pot nega. Dar, mă impiedică alegerea din variantele posibile, de a fi negate.

    Ţin minte acest cer, şi gustul plăcut al serilor de vară , şi totuşi,raţiunea mea, mă doboară, ea îmi zice că ştie mai bine de ce am nevoie. Am uitat însă multe senzaţii, şi asta mă disperă, căci realizez că odată ele vor dispărea complet, şi va rămîne doar o stare de neclaritate, ca după un vis ciudat.Şi tu nu îmi poţi spune nimic, din ce m-ar face să ma arunc ca odinioară în braţele tale. Ce să fac, prefer să cred că am fost şi voi fi mereu un pustnic.

    Există momente de nebunie în viaţa noastră ,atunci cînd ne doare cel mai tare, atunci ,probabil doar atunci mai trăim, atunci putem întelege pe bună masură  importanţa lucrurilor, clipelor, intimităţilor,oamenilor.Nu, ele nu sînt o  greşeală, o slăbiciune, ele sînt o revelaţie, ele sînt esenţa noastră,numai ele. Apoi, vin stări de amorţeală, uitare, cine are nevoie de uitare? Noi toţi avem nevoie de ea, căci nu înţelegem ,poate, că ea e călăul tuturor speranţelor noastre. Uitare, recăpatarea de sine însuţi , şi un continuu trai inutil regăsit în scopuri realiste, palpabile, realizabile.

   Păsările noastre au zburat din noi, şi ne-au lăsat doar vagi iluzii şi ambiţii cu care ne hrănim. Tu ştii, că nu vei mai afla această împlinire, ea a fost  numai odată, sublimă şi simplă ca naşterea unui prunc. Tu nu vei mai fi la fel de împlinit niciodată, ca un puzzle căruia îi lipsesc detalii. Asta va dura acum, acum vei şti că asta s-a început, mai apoi vei uita că asta se petrece cu tine, pînă cînd vei ajunge odată să te întrebi: „Oare ce nu îmi ajunge?”, şi atunci, în viitor, drama acestei situaţii va fi cu adevărat de amploare , pentru că Noi nu vom şti niciodată ce am pierdut...

Vieţile noastre,nu sînt vieţile noastre, dar a celor care ne iubesc...

       

       Solitudini, cei care trăiesc în solitudini cred că sînt ei unicii stăpîni ai propriilor vieţi. Eu ,însă, cred că nu e chiar aşa. Dumnezeu nu este stăpînul vieţilor noastre, cum ar prefera să creadă unii, şi cum ar ignora să creadă alţii. Dumnezeu ne dă şansa, iar noi o irosim în modul cel mai prielnic firii noastre. Cînd vine moartea, mai devreme de cît unii o aşteaptă, cineva acuză destinul,cineva îl acuză pe Dumnezeu,eu aş acuza doar moartea,pentru că ea ,probabil, îi place pe unii mai mult de cît pe alţii ,ori unii din noi au o mai mare tendinţă de ai arunca provocări.

   Nu îmi pot da seama pe deplin cum simte lumea înconjurătoare ruperea unui fir de viaţă pe neaşteptate. „Tragedie”, această noţiune îşi regăseşte expresia în opinia oricărui dintre noi, atunci cînd aflăm despre o eventuală pierdere umană. Prea multă tragedie, se transformă imediat în „groază”, o groază justificată de voinţa de supravieţuire , ca în război. Dacă am fi copii războiului , poate, ne-ar deranja mai puţin trecerea în nefiinţă a celor de lîngă noi, în noi ar zace stingher doar spiritul animalic de supravieţuire. Fiind ,însă, străini războiului, noi , cei de azi, ştim mai cu seamă să iubim, şi să ne legăm destinele unii de alţii.

  Aşa dar, aceste legăminte pătimaşe sînt cele care rămîn după ce plecăm. Şi cum putem afirma insistent, cum putem fi încrezuţi că solitudinile sînt locul în care sufletele noastre trăiesc din totdeauna, cînd după noi stau legăminte şi roiesc gîndurile celor ce îşi leagă conştiinţa de noi. Noi nu ne aparţinem nouă şi în acelaşi timp nu sîntem datori nimănui, sîntem doar conştienţi de legea morală prin care dedicarea de sine însuşi ne marchează personalităţile definitiv. Cei ce privesc în noi, sînt cei ce vor privi în noi de-a pururea în beznă, atunci cînd vom pieri.

   Pleacă copii, tineri , vioi, iubitori de viaţă, ca florile desfăcute ori în plină înflorire. Aceste pierderi pot fi asemănate cu întreruperea unui cîntec, pe neaşteptate. Dacă la o petrecere s-ar opri să cînte muzica pe neaşteptate , sala ar fi scăldată de o interjecţie plină de regret. Oamenii ar căuta o continuare a acestei muzici, care reprezintă ceva diferit pentru fiecare, pentru unii veselie, pentru alţii plăcere. Şi tot ce ar putea simţi mulţimea ar fi doar o notă nemulţumită de regret. Dar pentru cei mai de seamă spectatori, ea nu ar fi în stare să dispară niciodată. Această muzică pe care unii o poartă în sine e veşnic chinuitoare , ea ar putea să răsune şi de pe lumea cealaltă la o singură chemare disperată a autorului.

   Pleacă copii,tineri şi lasă în urmă brazde croite de eterna legătură paternă, păstrată cu încăpăţînare de cei ce sfinţesc morminte an de an şi îşi mută casele în cimitire. Durerile lor, se nasc din bezna în care sînt nevoiţi să îşi îngroape sensul vieţii. Să nu îndrăzniţi careva a le da sfaturi acestor oameni, atunci cînd nu sînt capabili să uite, căci nimeni dintre voi nu şi-a scăpat frîurile în beznă să ştie cum e atunci cînd esenţa dispare definitiv. Ei au dreptul să urle, şi să acuze pe oricare dintre noi, ei au dreptul să înnebunească.

   Pleacă copii,tineri, de-ar fi ştiut ei toţi că vieţile noastre nu ne aparţin nouă , ci oamenilor care ne iubesc...

                                                                                     (Din numele bunei mele prietene...)

Mai eşti aşa de dulce ca atunci?

Vreau să ne vedem,                                           

Mai mult ca niciodată,

Vreau să te văd sub tot ce ai de spus.

Aruncă aceste vorbe jos să cadă

De mîini să ne scăldăm într-un apus.

Tăcerile vor fi cărarea noastră,

Printr-un sublim pătruns de întuneric,

Să mă izbesc de tine printr-o şoaptă,

Scăpată din vîltoarea ameţelii...

Mai eşti aşa de dulce ca atunci

Cînd aiuream semnînd cu al tău nume?

Arată-mi palmele să-mi regăsesc

Pe firul vieţii tale a mele urme.

Nu te mai văd acum ca înainte,

Mă urmăreşti mai rar la colţ de stradă,

Ceva din mine ,însă, se sufocă

În nopţi tăcute chipul tău să-l vadă...

Copila mea, acum eşti doar în mine,

Acolo unde şoapta se strecoară,

Acolo unde am sfinţit cu lacrimi

Iubirea noastră de odinioară...

Tu ai ştiut ce este un blestem,

Atunci cînd m-ai scăldat în tine,

Prin vene îmi curge şi acum mirosul tău

Şi vocea plină de suspine...

Voi evada din tot ce sînt eu însumi,

Să uit de mine ca să uit de tine,

Căci frica îmi înfăşoară necuprinsul

Schiţînd regrete încununate de ruşine...  

Spre nou...

          Noi,sîntem cei care au de totate,ar fi corect să recunoaştem.Avem sănatate,şi asta e cel mai de preţ. Şi,mai avem ceva,viaţă...Ce e  mai important în viaţa asta de cît viaţa?!Oare cum ar fi să nu putem vedea tot, fericiri, abitudini,dezamăgiri, zile...acest timp e valoros, pentru că e al nostru. Ideea care ne-ar uşura existenţa este cunoşterea responsabilităţii pentru vieţile noastre. Noi sîntem unicii responsabili de suferinţele noastre. Noi le declanşăm,şi noi le oprim. Prezentul nu ne poate fi nicicînd arbitru.Problema e, că noi nu ştim a realiza,în vîltoarea tinereţii noastre,că sîntem de-a pururi singuri, şi nimeni nu ne este dator cu susţinere, compasiune, înţelegere. Oamenii de lîngă noi, sint şi ei oameni,dar ei nu sînt noi, ei niciodată nu vor fi noi chiar dacă pretind că facem parte din acelaşi întreg. Sîntem datori,faţă de noi înşine,să înţelegem tot,chiar şi cele mai aberante comportări,cele mai dureroase cuvinte,cele mai laşe declaraţii. Sîntem datori să înţelegem şi să iertăm, să uităm şi să astupăm golurile cu prefăcătorii. Sîntem datori, e unica facilitate pentru a ne stăpîni dorurile. Dacă nu noi,cine?

   Nu există corectitudini, sau incorectitudini, există doar personalitaţi...Există oameni,norocoşii care nu o ştiu,cei care sînt, disperaţii care sînt aproape de sfîrşit, cei care uită,... şi proştii,cei care preferă să nu trăiască...

      Timpul nu e este arbitru, e doar o circumstanţă sub care uneori preferăm să ne ascundem,alte ori încercăm să o înfruntăm.Dar  e o circumstanţă.Timpul nu va putea şterge niciodată urma care nu vrea să fie ştearsă. Sau, urmele noastre merită salvate pentru a înţelege la un moment dat că odată noi am fost mai fericiţi ca oricînd.pentru a face o diferenţă abstractă între prezent şi trecut şi a realiza grandoarea îngînfării noastre. Acum şi atunci, oricînd, noi eram conştienţi de ceia ce avem, ce putem pierde şi ce putem păstra. Acum şi atunci, noi alegem o clară solitudine, în schimbul unei dedicări de sine  însuţi. Noi ştim mai bine, da.. noi sîntem mai conştienţi,mai puternici,mai proşti...

Noi,sîntem singuri,pentru că viaţa în doi cere muncă,dar noi sîntem fricoşi, să ,muncim, să iubim şi să credem.Şi noi sîntem veşnicii naivi,crezînd că oricare ar putea să ne fie pe măsură. Oamenii însă au diferite măsuri, sînt mai scunzi si mai înalţi,mai statornici şi mai vioi, şi asta este o condiţie...dar nu o regulă. Ce bine ar fi, dacă am putea găsi mereu puterea de a ne schimba,atunci, nu ar exista nimic,din ce ar fi putut să ne facă nefericiţi..

Iertare

                                                                                                                     

       Iertare, iertarea e mai mult decât ura sau durerea, iertarea e libertate. Iertarea e cea care ne înobilează,dar ea nu ne vindecă rănile. Fiecare dintre noi, îşi doreşte să fie iubit, într-o dedicare deplină de sine. Iubirele apar din senin, din colţul inimii nostre care pare a fi cel mai curat.Noi iubim, noi zîmbim, noi ne jurăm credinţă, noi trăim cea mai înaltă fericire. 
    Atunci cînd asta are loc, senzaţiile vorbesc de la sine, cuvintele vor să cuprindă veşnicia.Atunci cînd devenim un întreg , nu sîntem în stare a ne închipui o viaţă separată.Mi-e jale profund de cei care îşi pierd minţile, pentru că ei cad cel mai dureros.Mai mult însă mi-e jale de cei ce cred în veşnicie, stînd cu picioarele pe pămînt.Iubind, noi nu ne putem închipui că odată vom deveni inutili pentru persoana care ne jură devotament şi încredere. Cînd privim stînd alături un cer plin de stele, sau cînd ne sărutăm încheieturile mîinilor ,palmele, cînd ne împărtăşim visele,noi nu ştim că ,de fapt, odată vom deveni străini. Şi apoi, vin alte zile, alte feţe , alte mîini pe care le sărutăm, pe care le sărutăm şi vrem să fie altele.

       Iubirile noastre ne vor urmări mereu, ne vor privi prin prisma altor ochi , care speră să fie iubiţi şi ei, dar oare, cît de larg vor mai putea fi deschise uşile sufletelor noastre, ca ele să poată oferi la fel de multă încrede şi afecţiune ca prima dată? Cu fiecare strop de sare , cărările spre sensibilitate se şterg. Sinceritatea devine o slabiciune inadmisibilă, şi tot ce ne permitem e doar un joc, un joc ce poate să ne menţină pe poziţii. Timpul nostru nu este destul pentru căutări şi descoperiri emoţionale.Noi risipim anii tinereţii noastre în studii ,în crearea viitorului care va să vină pe la vreo 30 de ani, cînd cei mai norocoşi din noi îşi sistemează viaţa după bunul lor plac, avînd în vedere strictul necesar: o casă ,o maşină şi bani. Astăzi toţi cred că avînd asta ei trăiesc bine. Bărbaţii realizaţi la această vîrstă,cred că femeile vin odată cu banii. Întradevăr, însă aceşti bărbaţi niciodată nu vor avea parte de cel mai preţios lucru, sinceritatea. Astfel, căsătoriile se formează în sînul profitului, şi tot ce pot oferi ele, este stabilitate. Şi apoi apare vaga părere că iubirea nu durează mult, sau poate cei ce afirmă asta nici măcar nu au avut parte de ea, cei ce spun asta probabil nu au avut experienţa necesară să poată compara scurta lor perioadă de pasiune subjugată de cîrma profitului ,cu sentimentul pueril care oferă tot fără a cere ceva în shimb.

     Femeile, vorbind despre categoria celor puternice şi naive, sînt cele care în ambiţia de autorealizare rămîn singure pe la vreo 30 de ani, cînd  conform stereotipului, devin „bătrîne” pentru a se căsători. Mai bine zis îşi pierd din calitatea necesară pentru a cuceri bărbaţii. Concluzia revine imediat dacă ar fi să comparăm o femeie de 30 de ani cu una sub 25.Femeile mature au priorităţi mai înalte, în comparaţie cu puştoaicele tinere care se lasă uşor impresionate şi cad pradă barbaţilor ce caută să îşi alimenteze egoul masculin pe seama lor.Evident, bărbaţii slabi niciodată nu vor şti să ţină piept personalităţii unei femei puternice, şi asta doar din teama că ar putea rămîne în umbra ei. Bărbaţii puternici, sînt cei ce îşi doresc o femeie adevărată alături, una în care să se regăsească pe ei înşişi.Una care să le cultive bunătatea şi compasiunea, una care să îi susţină în pornirile lor, să le ofere alinarea şi clipa de răgaz în goana după succes.

    Oricare dintre noi, tineri sau tinere, bărbaţi sau femei, ajungem în punctul cînd uşile noastre se închid definitiv, doar cheile mai stau la îndemînă,doar că nimănui nu-i arde pofta să le caute.Chiar şi devenind maturi, mai mult materialişti şi cinici decît visători, noi mai aşteptăm să fim descoperiţi şi răscoliţi în adîncuri ca odinioară, cînd să iubeşti era atît de simplu, încît nu mai era nevoie de nimic în plus. Cu timpul, cei ce mai speră să fie surprinşi de dulcea inimitate sufletească,se resemnează , ascunzînd în adîncuri patima. Ei au de toate şi nu au nimic. Ei au case, maşini, bani, prestigiu,recunoastere, o femeie sau un barbat demn de a te arata cu el sau ea în lume  şi sînt fericiţi numai de ochii lumii. Ei vin acasă obosiţi după muncă, se aşeză în fotoliul lor preferat, şi în scurte frînturi , clipe grăbite de revelaţie, ei descoperă un gol, veşnic ignorat şi sumbru, ca o răsplată pentru veşnica lor fugă de sine însuşi...

    Sîntem prea îngînfaţi şi mîndri, rănind persoanele de care ne apropiem la început de drum , în speranţa că viaţa e lungă şi odată vom găsi ceva mai bun. Dar niciodată nu ne gîndim că, probabil , ce avem în prezent e cel mai bun lucru pe care l-am putea avea vreodată, o transparenţă inocentă prin care ne privim reciproc . Dumnezeu ne oferă şansa de a ne afla unii pe alţii în acestă imensitate de caractere a Pămîntului, nouă ne rămîne doar să ne preţuim şi să luptăm pînă la capăt pentru oamenii ajunşi  să fie o parte din noi...

                                             

Mai mult,mai mult n-au mai rămas,

Decît cuvinte...

În ele se strecoară eşecurile noastre vagi.

Noi spunem cuvinte, ca să facem mai puţine fapte,

Dar niciodata cuvintele nu vor păstra...

Cuvintele se conservează în mintea noastră, mai tăios ca faptele,

Şi în acelaşi timp ele desemnează un nimic..

Cuvintele nu sîntem noi.

Noi, sîntem fapte.

Greşelile noastre nu se repară pînă la capăt în cuvinte,

Daca ele au fost săvîrşite prin fapte,

Şi doar timpul  e cel care transformă cuvintele în fapte.

Cuvintele sînt boala mea feminină,

Sînt la fel de slabă ca toate altele,

Însă, renunţ mai hotărît la cuvinte...

Un fel de rămas bun...

       Încep să scriu în Times New Roman ,îmi potrivesc diacriticile, îmi strîng cuvintele care au mai ramas 

nespuse de prin toate colţurile întunecate şi adînci ale mintii mele. Mai ieri aveam atîtea de declarat şi de spus celor care nu au fost în stare nicioadata să mă audă, acum, mă gîndesc că pot pleca fără a lasa cuvinte în urma mea, adevărurile şi aşa sînt elocvente. Timpul trecutului acum îmi pare mai îndepartat ca niciodată, cu toate că am puţini ani trăiţi pe acest Pămînt. Acum nu pot afirma despre lucruri pe care le-am trăit că : „Parcă au fost mai ieri...”, le simt atît de străine de fire mea, încit momentul realizarii propriei naivităţi, cînd citeşti unele rînduri pe care le scriai, sau îţi aduci aminte de unele patimi pe care le aveai, a venit mai degrabă de cît credeam. Oare ce se va alege din aceste amintiri peste ani, dacă acum ele îmi par străine? Eu însămi, cred că fiecare e în dreptul de a putea alege să păstreze sau nu o amintire, subconştientul meu pur şi simplu le ignoră pe unele, astfel încît pagina mea e dinnou curată, sînt eu, aşa cum am fost, aşa cum voi fi, un pic modificată dar pastrînd esenţialul.

   Am început să înţeleg, însă, cît de valoros este timpul, şi cum e important să ştim a trăi în prezent , lăsînd gîndurile despre viitor să ne atace mai puţin arogant.Acum mă gîndesc că nu vreau să fac cum au facut toţi, sau să fac cu au facut ei, şi apoi în alt mod, pot să îmi planific timpul aşa cum doresc, e timpul meu, e viaţa mea, acum,sînt mulţi cei care ne dau sfaturi cum să o trăim,însă, ei nu vor fi în pielea nostră niciodată, să ştie întreaga imagine a circustanţelor care ne apasă , a viselor care ne entuziasmează, aşa dar sîntem liberi să procedăm cum vrem, chiar dacă vom da greş. Acum, am început să realizez cît de important este să nu ne trădăm pe noi înşine şi să ne păstrăm idealurile în faţa mulţimilor care ştiu doar să se dea cu parerea . Acum, am mai puţine remuşcări ca niciodată, mai multe dorinţe ca oricînd şi un car de speranţă şi ambiţie, pentru că nu am motive să nu le am. Tinereţea mă îndrumă şi îmi dă forţă, am sănatatea  necesară să muncesc aşa cum vreau, am pămîntul sub picioare şi frîurile în mîini. Ce poate fi mai frumos de cît un nou început?

   Maturitate, bun venit, te aşteptam cu teamă, copilărie, promit să îţi las loc în inima mea, tinereţe, fii cu mine pînă la capăt! Şi voi, prietenii mei şi colegi, sau oricare alţi tineri de aceeaşi vîrstă, ajunşi la această etapă, vă doresc încredere şi entuziasm, nu vă rataţi vieţile din start!

   

       Ascultă,se aud din depărtări cîteva frînturi,conştiinţa ne cheamă,şi nu fiecare e în stare să o audă.Ce a mai rămas din noi?Polemici prosteşti,elogii în adresa criminalilor,dureri pe care unii nu le cunosc măcar.Eu sînt produsul unui timp trecut de haosul valorilor omeneşti.Eu nu am văzut şi nu am auzit durerea neamului meu.Eu nu am pipăit-o,şi nu am cerut să mi se arate cu degetul.Eu am învăţat,şi am ajuns să percep independent această rană.Sînt gata să îi scuip pe cei ce îndrăznesc să afirme că iubirea de neam şi dreptatea sînt lucruri ce ne intra în minte sub influenţa insistentă a cuiva.Şi totuşi,mă simt fericită să pot şti adevărul,căci sînt conştientă de marea sa valoare,pe care unii nu vor fi capabili să o perceapă în veci.

    Să nu fim atei,aşa cum ştim că Dumnezeu există,aşa trebuie să susţinem credinţa în ceea ce a fost şi este neamul nostru.O viaţa pierdută în nimicuri e lesne de trăit.Tinereţea nostră se poate scălda în alcool,voie bună,bani,haine,internet,bîrfe,poante,întîlniri,zîmbete şi flori.E tot ce creăm pentru noi înşine.Mai rari sînt cei ce realizează importanţa dăruirii de sine însuşi,asta nu e o predică biblică,sau o normă etică,asta e partea din noi ce definieşte existenţa rasei umane,tot pentru ce se luptă,se moare şi se iubeşte ne face să fim oameni.

   Au fost destui care au murit în numele cuvîntului şi limbii române pe care o vorbim,şi ei nu au tins spre glorie,ei au tins spre adevăr.Au fost destui  care au pătimit pentru neamul nostru românesc,ei nu au cerut bani,ei au fost bieţi scriitori şi poeţi apărători ai cuvîntului,departe de caracteristicile lor siropoase de la orele de limbă română.Ei au ştiut pentru ce trăiesc,dar oare noi ştim?!

   Noi ştim că ţara asta e săracă şi vrem să nu mai fie aşa.Noi ştim că vrem să fim în rînd cu europenii în organizarea lor economică şi traiul decent,dar nouă nu ne trece prin cap că la baza tuturor acestora stă spiritul nationalist,nu cel distrugător,dar cel ce menţine deminitatea naţiunii.Ruşii sînt mîndri că sînt ruşi,germanii că sînt germani,italienii că sînt italieni,şi noi trebuie să ne mîndrim că sîntem nu moldoveni,nu transilvăneni,nu maramureşeni,ci români!

    Acest mesaj se dedică tinerilor care ştiu,şi nu se dezic de conştiinţa lor,şi celor care cred că ştiu ceva însă nu ştiu nimic...

De ce se hrănesc porcii cu perle?

  

        „The child is the man’s father”.Am citit acest citat  recent,acum cîteva zile,dar mi-am putut da seama cît poartă în sine.Cum copii devin bărbaţi dar nu îşi pierd niciodată rădăcina copilărească.E frumos să ştii că puştiul de ieri,alintat şi naiv a evoluat într-un bărbat destoinic de azi.E frumos să ştii că iubirile şi dezamăgirile lui l-au format,e frumos să ştii că el a învăţat de la viaţă principalul,să lupte pentru tot ce iubeşte,să preţuiască ce are,să-i protejeze pe cei care i-au marcat destinul.

     Mai trist e să fii pus în situaţia de a urmări cum evoluţia nu reuşeşte nici în ruptul capului să influenţeze oamenii.Personal,sînt martor ocular de cînd mă ştiu a imaturităţii bărbaţilor,incapabili de a percepe compasiunea,de a se jertfi asemeni mamelor,de a-şi apăra familia,de a demonstra fapte,nu vorbe.Sînt însă fericită de aceste lecţii de viaţa pe care le-am primit.Şi am înţeles  pe modelul persoanelor cu care am avut marea fericire să ma confrunt,că drumul meu sigur nu stă lîngă prostie.

     Mai puţin de cît toate o femeie îşi doreşte să fie dădaca unui bărbat.E amuzant să ştii că bărbaţii se supără şi aşteaptă să fie întrebaţi „de ce?”,oare asta nu e propriu femeilor?Mi-e milă însă în primul rînd de cei care  au o vagă încredere în forţa lor bărbatească şi trăiesc toată viaţa cu gîndul că ei trebuie respectaţi pentru însăşi faptul că sînt „bărbaţi”.Cum poate fi numit bărbat cel care îşi părăseşte familia sau cel care îşi înşeală soţia,cel care fuge de responsabilităţi şi se ascunde ca struţul cu capul în nisip?
     De cei care vor să creeze impresie se ţin doar vorbele şi nu faptele.Promisiunile sînt lucrurile în care niciodată nu am crezut,măcar pentru asta pot să fiu mulţumită de mine,că  îmi ştiu preţul,şi cei care l-au uitat  vor realiza în timp că procentele cresc,precum  nişte acte cumparate la timp şi lasate undeva,urmînd să valoreze enorm,la un moment dat.Este important în viaţă să ştim a alege,şi nu a fi aleşi, şi să o facem anume cu îndemînare.

     Nu ştiu cît de feminist sună acest mesaj,improvizat,dar nici nu îmi pasă tare.Nimeni nu e perfect,nici noi,femeile,domniţele ,domnişoarele,nu sîntem perfecte.Da,dificile,mofturoase,orgoliase,încăpăţînate,da!Şi numai aşa sîntem adorate,pentru că  fineţea şi caldura,blîndeţea şi dedicarea de sine ştiu să le aprecieze doar adevăraţii bărbăţi.Însă,atîta timp cît mai plouă cu proşti,....”Măştile sus! „Улыбаемся и машем!”:D

 

    De ce se hrănesc porcii cu perle?Pentru că noi îi hrănim.Ei ,însă,oricum nu sînt în stare să le consume,aşa că mai bine ar fi să le rămînă nişte resturi.Perlele se poartă în palme deci trebuie să i le încredinţăm doar celor mai destoinici.

     

  De la balconul meu,în fiecare seară se vede o căsuţă cu luminia aprinsă.Stă drept în drept cu fereastra noastră.Am vrut să îi fac o fotografie într-o seară,dar aparatul meu nu e cel mai performant.E frumoasă,cînd vine noaptea şi becul ei se aprinde ,pare atît de unică,ca o fereastră din altă lume.Nu ştiu de ce toate apusurile văzute de la balconul meu,îmi par apocaliptice,de parcă cu fiecare zi se stinge ceva în interiorul meu.Privesc  zilnic aceeaşi imagine, şi ascult sunetele apusului,acest cer ma pierde în imensitate.

    Sînt eu,nu e nimeni alta,alerg în cercuri.De ce ,însă,am început aşa de curînd să mă învineţesc pe sub ochi?Recunosc,mi-e frică să îmbătrînesc,dar am ştiut că ochii mei vor avea de suferit,de cînd am început să petrec nopţi cu ochii în cerul văzut de la balconul meu.Nu vreau nimic de la oameni,dar o să le dărui tot ce am,cînd mai cu încăpăţînare,cînd mai cu blîndeţe.Cît de mult aş vrea să ştiu că copii mei niciodată nu se vor pierde în apusuri,că ei vor avea o altă lume,de cît am avut-o eu,fapt pentru care m-am urît atît de mult.

      Ţin minte,mi-a spus cineva că nu e bine să avem jale faţă de noi înşine.Nu ştiu dacă dezamăgirea este o jale faţă de tine însuţi.Trebuie să învăţăm,să fim mai trainici,să nu ne descleiem  de fiecare dată.Maturitatea ne va învăţa,încă visez să evadez din acest apus,şi sînt sigură că voi afla odată o încredere deplină,sînt sigură că odată cineva mă va lasa să îi port inima în palme şi eu îi voi arăta că ştiu să o ţin foarte bine,fără a o scăpa.Voi lăsa ochii mei să se chinuie,dar oricum,...voi dărui.

   E deja răsărit,deja e nevoie să îmi vin în fire şi să mă las de obsesiile mele.Îmi pare rău să recunosc de atîtea ori în mine unele calităţi transmise prin eriditate... Ce bine ar fi în viaţă să ocupăm o singură pozitie ,corectă,din punctul nostru de vedere,şi să ne ţinem de ea.Din păcate,omul este schimbător.Poate este vorba în principialitate,poate  în prea multă nebunie,însă,noi sîntem şi vom rămîne mereu străini unii pentru alţii.

       Situaţii incomode,necesităţi diverse,gelozii,neîncredere,...visele par frumoase văzute numai la distanţă.Cît de multe se pot citi într-un simplu gest uman.Uneori avem nevoie de ani ca să înţelegem că o anumită persoană nu e aşa cum am crezut defapt.Dar dacă am privi mai real lucrurile şi am trage concluzii din toate situaţiile ,poate ar fi posibil să evităm unele dezamagiri.

     O chestie absolut stranie e faptul că, atunci cînd  începi cu adevărat să simţi apropierea, toate certitudile se aruncă în faţă demonstrîndu-ţi, că nu merită să rămîi vulnerabil în faţa cuiva.La ce bun toate?La ce bun să fii gingaş, la ce bun să cauţi căldură?Cînd de fapt, oamenii mereu rămîn străini unii pentru alţii,egoişti.Ştiam o simplă ipoteză,tot ce e vechi,nu mai inspiră...Şi totuşi refuzam să cred pentru frînturi de clipe ca oamenii se satură unii de alţii.Dar ei se satură,...

             

Există persoane...           

   

        Înainte să adorm,în una din nopţile în care îmi pare că gîndul meu e o parte din cosmos,mai inspirat şi mai sclipitor,ca o pulbere de stele,mi-a fulgerat prin minte un adevăr,unul,poate,dedus din modesta mea existenţă.E adevărul meu.Dar  cineva se poate regăsi în el.Cînd formulam această constatare pe care o am acum în minte,trăiam aceeaşi stare pe care o trăiesc cînd mă doare încheietura mînii stîngi.

       

       Am răsfoit un pic în dulcile mele melancolii,că să realizez ,că în viaţă există diferite persoane,dar ceea ce le face să fie diferite cu adevărat e atitudinea ta faţă de ele.Există persoane spre care tinzi şi simţi o caldură suavă cum se prelinge între voi.Persoane a căror cuvinte îţi par inedite, de parcă ele ar vorbi din numele tău,de parcă ele ar şti ce e în capul tău.Aceste combinaţii sînt

uimitoare,zău,mister,provocare,inteligenţă,pasiune...Clipe tremurator de dorite,imagini absurd de perfecte,aruncări în extreme,patimă,confuzie,.. adevărate trăiri.

       

       Şi există alte persoane,care apar în viaţa ta,obişnuit. Se comportă obişnuit,din frică să nu te sperie sau să te dezamăgescă.Se comportă „cum se cuvine”.Şi totuşi,în stîngăcia lor se citeşte sinceritate.Vin să se apropie treptat,şi totuşi insistent de tine, arată simplu şi deschis.Nu ştiu cum să producă impresie,şi asta e adorabil.Nu zîmbesc fals, nu glumesc necontenit,iubesc lucrurile frumoase.Se deschid sub ochii tăi ca nişte flori,arătîndu-şi  toate trăsăturile ascunse,copilăreşti,cinstite.Îţi spun că te iubesc,şi stau cu tine atunci cînd ai nevoie,ca să confirme adevărul cuvintelor pe care le rostesc.Te consumă în orice cantitate,mai multă sau mai puţină,mai pamînteana sau mai divină,mai isterică şi mai drăgălaşă.Şi chiar dacă nu te cunosc din start,apropierea vă învaţă pe ambii să vă cunoaşteţi reciproc.Sînt diferite de tine, au alte interese, nu înţeleg toată arta de care tu eşti pasionată,dar poate  nu o înţeleg ca tine,poate o văd pe tine şi pe ea în felul lor.Poate ,anume asemenea persoane te văd reală,şi nu aşa cum vrei tu să fii.

    

       Cînd vine vorba să alegi între aceste persoane şi între aceste atitudini,e bine să alegi persoanele de tipul doi,din simplul motiv că ele sînt reale.Ele nu există numai în capul tău,ele te impun să trăieşti pe dinafară,să calci peste orgoliu,peste teamă,peste apatie.Ele te impun să exişti.Asta e incomparabil...

    

        Aşa deci,dacă veţi avea vreodată în viaţă remuşcări,dorinţe neîmplinite,patimi,e destul să priviţi alături pentru a realiza cît de importantă este persoana care vă susţine.