Dintre toate
locurile în care oamenii sunt puși în situația de a interacționa natural și nu
prin intermediul instrumentelor online, cele mai intresante sunt spațiile publice.
Străzile, cafenelele, terasele, bibliotecile, lifturile, metrourile,
supermarket-urile sunt interesante pentru că oferă posibilitatea de a urmări
comportamentele oamenilor în timp real și a surprinde situații care parcă te
impun să ieși din cutiuța indolenței tale măcar cu gândul și să vrei să spui și
tu o părere despre ce ai văzut că fac oamenii. În alte circumstanțe, fiecare
individ încearcă să preia, mai mult sau mai puțin, un anumit model de
comportament în funcție de mediul în care se află. Un exemplu clar poate fi
comportamentul mai rezervat la locul de muncă (cu excepții în unele cazuri) sau
unul absolut relaxat, atunci când stai la tine acasă în chiloți pe canapea și
mănânci chips-uri uitându-te la un film.
Spațiile publice
au și ele reguliele lor ca ”nu fuma” sau ”trage-împinge” , pe care le poți
vedea dese ori scrise pe uși sau pereți. Diferența majoră este alta, înafară de
micile sugestii ca ”nu fuma” sau ”trage-împinge” nu există reguli sau
recomandări ca ”mergi cu spatele drept”, ”zâmbește”, ”dă-i un leu acestui
cerșetor”, ”nu te săruta în public” sau ”nu te uita după fundul altei femei în
timp ce mergi cu femeia ta pe stradă”, și această listă poate contiua la
nesfârșit, completând logica prin care oamenii au mai multă libertate de a fi
ei îșiși anume în spațiile publice, ce ne face uneori să îi înjurăm (în gândul
nostru).
Mica mea istorie
s-a întâmplat la metrou, acolo unde fiiecare se uită la fiecare și observa
ceva, iar unii dintre noi chiar vin acasă și fac câte o postare pe facebook în
legătură cu asta. Detaliile acestei istorii mi le amintesc foarte vag, dar
destul de bine pentru a descrie peisajul principal. Era vară, metroul nu era
prea plin la acea oră, ceea ce îți oferea o clipă de răgaz să gândești în loc
să numeri câte minute au rămas până la următoarea stație ca să poți ieși odată
de acolo. La stația următoare a intrat o domnișoară pe tocuri, în ochelari și ținând un pahar de ceva în mână. Ea s-a așezat pe un scaun un pic mai îndepărtata de mine
și și-a lăsat picioarele pe lateral, pentru că rochia ei scurtă o jena să stea
cu picioarele drepte, iar pantofii cu toc îi ridicau genunchii sub un
unghi nefavorbil ținutei sale. Avea părul
vopsit în negru, iar sticla ochelarilor prin care se uita pe telefon îi ascundea ochii în timp ce eu încercam să înțeleg ce nesiguranță tradează privirea ei sub genele puse și ele, probabil.
Tipa sorbea lejer din paharul pe care îl ținea în mâna stângă, întorcând ușor capul când spre telefon, când spre pahar, o făcea foarte atent ca să nu își șteargă culoarea mată de roșu învinețit care îi acoperea buzele mari și cărnoase, conturate perfect cu un creion de aceeași culoare. Buzele nu i se mișcau deloc în timp ce ea introducea paiul prin spațiul mic dintre ele, pompând ușor lichidul puțin ce rămăsese în pahar. Încercam să nu o privesc insistent chiar dacă stăteam în picioare și traiectoria îmi permitea să fac asta. Însă, neștiind dacă mă urmărește și ea cu privirea de sub ochelarii ei negri, mai trăgeam cu ochiul să analizez aerul vanitos cu care își coordona mișcările și mă gândeam că nu am mai văzut atâta superficialitate decât în reality show-urile americane de pe canalul de televiziune MTV.

Știu că nu a
durat mult până când eu sau ea a coborât din acel metrou și țin minte că după
această întâlnire încercam să recuperez fragmente din acea imagine pe parcursul
întregii zile. Cel mai ușor îmi aminteam buzele ei mari și roșii pe care este
atât de la moda să le ai, apoi mișcările înțepate și controlate
prin care juca acel rol ca să mulțumească publicul. Și totuși încercam să mi-o imaginez la ea acasă,
îmbrăcată în niște pantaloni largi de sport și un maior simplu, făcându-și
machiajul în fața oglinzii. Fără să cunosc
această fată sau cu ce se ocupă ea în viață, mă întrebam de ce oare alte femei
tinere tind să arate așa. De ce sunt la modă aceste buze mari și cărnoase? De
ce o femeie s-ar simți mai sigură pe sine dacă ar avea orice în plus la ceea ce are deja? Ceva în plus
este o exprimare relativă, căci o femeie poate îmbraca o rochie
elegantă și își poate așeza părul - și asta ar fi ceva în plus, ori și-ar putea aplica un machiaj în cinci straturi pe față ca să nu se mai poată
recunoaște în oglindă - și asta ar fi la fel ceva în plus.
De fapt, acest ”ceva în plus” reflectă ”ceva în minus”. Dacă ea are nevoie de cinci straturi de machiaj, tocuri, manichiură, extensii de gene și alte prostii ca să arate și să se poată simți bine în pielea ei, atunci identitatea ei conține niște goluri pe care ea încearcă să le umple cu disperare. Această dorință de a fi mereu ceea ce nu sunt, distorsionează idealurile multor femei și barbați, dar mai cu seamă femei, pentru că ele se nasc și cresc într-o lume în care cea mai mare așteptare de la viața a unei femei este să fie aleasă de un bărbat, iar acesta cu siguranță trebuie să fie bărbatul perfect pentru ea. Copila, adolescenta și femeia în devenire crește cu ideea că împlinirea va veni odată cu cineva care o va alege, căci nu degeabă există expresia, ”aleasa inimii mele”.

Pe această notă
feministă țin să detaliez că fenomenul descris anterior a existat mereu și este puternic întipărit în comporamentul multor generații, însă la polul opus
există și varianta masculină. Bărbații tind să devină ceva ce nu sunt, ca să
fie aleși de femeile pe care ei cred că le vor. Ei își agonisesc carismă și
tupeu, bani în portofel și fel de fel de abilități de a cuceri, pentru a
reprezena ceea ce nu sunt în fața femeiilor care nu sunt ele cu adevărat. Acest
teatru adus la absurd are consecințe așa cum orice minciună poate avea, evoluând într-o relație în care doi oameni au
așteptări înalte unii de la alții, prefecându-se în același timp că ei sunt
perfecți. Motiv pentru care relația lor se poate dărâma în timp asemeni unui castel de nisip, pe când
acești doi indivizi s-ar judeca reciproc pentru golurile astupate de machiaj și
farduri sau insecuritățile mascate după maschilizm, bani și carismă de prost gust.
Concluzia este simplă și cunoscută, dar nimeni nu face eforturi de a se regăsi în ea. Oare nu este ironic modul în care aproape fiecare a doua persoană vorbește despre fosta sa relație criticând greșelile partenerului său și nu greșelile sale? Dacă cel puțin odată în viață ați fost voi cei care s-au plâns de comportamentul și imperfecțiunea fostei sau fostului, fără să vă recunoașteți propria contribuție la destrămarea acelei relații, fiți siguri că nu ați învățat nimic. Sau poate scopul vostru nu a fost să evoluați învățând, ci să găsiți pe cineva care să stagneze cu voi alături? Și aceasta este doar prima parte a istoriei despre superficialitate descrise anterior, dar e cu sigurața partea preferată a multora.

Surprinzător dar
actual este faptul că înafară de relațiile dintre bărbați și femei, există
lucruri mult mai importante pe lume, de exemplu, relația unui om cu sine
însuși. Relația noastră cu noi înșine este catalizatorul tuturor succeselor, eșecurilor, alegerilor și dorințelor noastre. Referindu-se la tot ce a fost scris anterior, acest ultim detaliu
completează în mod natural următorul puzzle cauză-efect: ” Din cauză că oamenii
contemporani se orientează prea puțin pe relația cu ei înșiși și prea mult pe
relația cu potențialii lor parteneri, mulți dintre ei nu apucă să își umple în
decursul întregii vieți golurile de identitate care le aduc frustrări lor și celor
în relație cu ei.”
Dar în momentul în care oamenii își iau o clipă de răgaz de la tot efortul pierdut în procesul transformării în ceva ”mai bun” , descoperirea treptată a propriei lor personalități îi poate face să își recunoască greșelile, îndemnându-i în același timp să se iubească pentru ceea ce sunt cu adevărat. Ei încep să își valorifice potențialul în loc să îl ignore prin conformarea față de un eu ideal spre care tind. Prin urmare, o femeie care se cunoaște pe ea însăși și e fericită cu valorile sale, nu are nevoie de o aprobare sau confirmare din exterior pentru a fi sigură pe sine. Ea nu are nevoie să se ajusteze la ultimile trend-uri din modă sau să arate mai impunător mărindu-și sânii, buzele sau oricare parte a corpului său. Orice tendință de a arăta într-un anumit mod ar trebui să se împace cu ceea ce este ea cu adevărat, și nu să dicteze o regulă la cum ar trebui ea să fie.
Acceptarea este o luptă cu noi înșine iar cei ce o câștigă devin câștigători și în viață. Cunoscându-se pe sine ei încep să îi cunoască mai bine pe alții, alegând oameni mai buni care să le fie alături. Oamenii mai buni de lângă ei îi învață alte lucruri pe care ei nu le știau, ca să obțină ceva mai mult decât puteau obține fiind singuri. Și așa se pot desfășura în lanț evenimente și circumstanțe favorabile celor care își ascultă inima. Din acest motiv, tot ce rămâne este să începem să aruncăm câte ceva de pe noi, fiind sinceri cu noi înșine în legătură cu mândria și egoul nostru. Să aruncăm nesiguranța, să aruncăm mândria, să aruncăm prejudecățile, să aruncăm ipocrizia, să aruncăm aroganța și egocentrismul care încearcă să ne convingă iar și iar că fericirea noastră va veni din exterior, că ea va veni de la cineva care ne va vedea și ne va înțelege, de la oamenii care ne vor aprecia și lăuda pentru ce suntem. Nu, fericirea noastră pornește din partea conștiinței noastre care recunoaște frumosul și urâtul din noi, care apreciază și înțelege frumosul din tot ce vede înafară și nu așteaptă nicio confirmare pentru ceea ce suntem.
Însumând tot ce a fost scris până acum, s-ar putea să îmi imaginez că odată voi avea o fiică sau un fiu căruia i-aș putea spune ce gândesc despre cum ar trebui să fie o femeie sau un bărbat. Replica mea nu ar putea fi prea lungă: ”O femeie trebuie să fie așa cum este ea, iar un bărbat așa cum este el.” Dar atunci copiii mei nu ar ști cât curaj și voință este necesară pentru a te găsi pe tine însuți printre toate piesele acestei lumi în care este atât de ușor să te pierzi, și de câtă verticalitate este nevoie pentru a rămâne așa cum ești și nu cum vor alții să te vadă. În ciuda greutăților și eșecurilor de care s-ar putea izbi în viață, eu îi voi încuraja spre alegerea acestui drum al devenirii în care cea mai mare răsplată va fi propria lor libertate.
No comments:
Post a Comment