Au început să înflorească teii, probabil că deja
s-au trecut, dar cu câteva zile în urmă, nu știu exact cu câte, erau înfloriți
pe undeva prin preajmă. Fiecare om are nevoie de o certitudine care să îi aduca
aminte despre originea sa, pentru cineva această certitudine pot fi teii în
floare, cu mirosul lor vesel și dulce aruncat în rafale de vânt, liber și sprinten.
Tu mi-ai spus că îți aduce aminte de casă, de întunericul de pe malul unui râu
pe unde ne plimbam odinioară și unde tot ce puteam simți în bezna aia izolată
era mirosul teilor în floare sub clarul ala de lună înspumat de câțiva nori
fumurii. Era frumos atunci, eu cred că tu îți mai aduci aminte.
Tu zici că
îți este frică de furtuni și te ascunzi în patul tău de ele crezând că acolo
ești mai în siguranță, dar mie nu mi-a
fost frică niciodată de ele, cu câteva zile în urmă am dormit cu
fereastra balconului deschisă, iar dacă ar fi tunat și plouat mi-ar fi plăcut
mai mult, poate atunci m-aș fi hotărât să dorm pe podea, mai aproape de pământ
și de tot adevărul acestei lumi nevăzut printre anii ce trec.Ascultă, cred că
mă voi pierde printre toți oamenii ăștia ori poate ei toți se pierd prin mine,
cred că totuși ei se pierd prin mine, dar te rog să nu interpretezi greșit, nu
are niciun subînțeles vulgar ce îți zic, destul cu atâtă vulgaritate, să ne
gândim un pic și la sufletele noastre.
Mă
gândesc că amintirile noastre sunt ca
niște ancore, ele ne definesc în momentele în care noi nu mai știm cine suntem,
și atunci îți vine să zici: ”Hei, mai ții minte?!....” și să o iei de la capăt, toată istoria ta
nebunatică dar absolut ciclică în care tu îți aduci aminte de cine ai fost și
recunoști că ceea ce face parte din tine niciodată nu va pleca, chiar dacă tu
vei pleca. Ancorele astea, eu cred că ele ne opresc din drum, iar tu crezi că
ele sunt tot ce avem, acești oameni și amintirile cu ei. Ți-aș spune odată că
pentru mine ei sunt niște personaje pe care le iubesc, atât de pătimaș
uneori încât nu mi-ar ajunge o viață
întreagă să scriu despre fiecare dintre ei ca și cum aș picta un portret, apoi
le-aș da cărțile să le citească ca să vadă și ei cât de frumoși sunt, mulți
dintre ei nu m-ar crede. Eu m-aș mulțumi cu faptul că fiecare pe hârtie ar fi o
operă de artă. Pentru asta se scrie, să le spui oamenilor cum ar putea fi dacă
s-ar iubi cu adevărat.
Nu te
alarma, oamenilor li se întâmplă multe atunci când se schimbă, și nu e nicio
rușine în a plânge cuiva în telefon la ora unu de noapte, stând pe o bancă în
ploaie. Încă o amintire despre tine și cățelul ăla alb cu maro de zece săptămâni, speriat că
stăpânul îl adusese să își facă nevoile afară în ploaie, mai ții minte și acum
că era bucuros să te vadă. Îl mai ții minte și acum netezându-i urechile mici
în timp ce el se încălzea lângă piciorul tău. Avea o codiță albă și pete maro
pe bot, iar tu nu știai ce rasă e, dar îi spuneai cuiva în telefon că vei avea
odată un german shepherd care va fi la fel de deștept ca și câinii ăia
polițiști...
Această
ancoră din urmă are importanță mai mult decât toți oamenii și toate locurile
prin care ai fost ori vei pleca vreodată, pentru că nu este despre alții mai
mult, e despre tine.Tu îmi spuneai uneori că în momentul în care începe să ne
fie milă de noi înșine totul se strică, dar oare poate fi invers? Oare ar putea
tristețea noastră să ne vindece? Pe mine tristețea mea m-a vindecat mereu, de
asta nu mi-e frică de furtuni, și chiar dacă aș fi vrut să le spun și altora
cum să facă, să mă chinui iar și iar să îi ajut cumva, tot ce îmi rămâne la
orele târzii din noapte sunt doar eu însumi, pe undeva resemnată cu toată
frumusețea acestei lumi dar totuși uitată. Cât de mult mi-am dorit ca toate
cuvintele mele să însemne ceva, să fie reale și vindecătoare asemeni unor ape
curate ce își cunosc calea mai bine decât mine, cuvintele mele vor avea putere
odată când voi avea mai mult curaj decât cățelul ala mic de zece săptămâni.
Până atunci vor mai fi multe rânduri printre care se
poate citi și oameni pierduți prin mine.