Solitudini, cei
care trăiesc în solitudini cred că sînt ei unicii stăpîni ai propriilor vieţi.
Eu ,însă, cred că nu e chiar aşa. Dumnezeu nu este stăpînul vieţilor noastre, cum
ar prefera să creadă unii, şi cum ar ignora să creadă alţii. Dumnezeu ne dă
şansa, iar noi o irosim în modul cel mai prielnic firii noastre. Cînd vine moartea,
mai devreme de cît unii o aşteaptă, cineva acuză destinul,cineva îl acuză pe
Dumnezeu,eu aş acuza doar moartea,pentru că ea ,probabil, îi place pe unii mai
mult de cît pe alţii ,ori unii din noi au o mai mare tendinţă de ai arunca
provocări.
Nu îmi
pot da seama pe deplin cum simte lumea înconjurătoare ruperea unui fir de viaţă
pe neaşteptate. „Tragedie”, această noţiune îşi regăseşte expresia în opinia
oricărui dintre noi, atunci cînd aflăm despre o eventuală pierdere umană. Prea
multă tragedie, se transformă imediat în „groază”, o groază justificată de
voinţa de supravieţuire , ca în război. Dacă am fi copii războiului , poate,
ne-ar deranja mai puţin trecerea în nefiinţă a celor de lîngă noi, în noi ar
zace stingher doar spiritul animalic de supravieţuire. Fiind ,însă, străini
războiului, noi , cei de azi, ştim mai cu seamă să iubim, şi să ne legăm
destinele unii de alţii.
Aşa dar, aceste legăminte pătimaşe sînt cele
care rămîn după ce plecăm. Şi cum putem afirma insistent, cum putem fi
încrezuţi că solitudinile sînt locul în care sufletele noastre trăiesc din
totdeauna, cînd după noi stau legăminte şi roiesc gîndurile celor ce îşi leagă
conştiinţa de noi. Noi nu ne aparţinem nouă şi în acelaşi timp nu sîntem datori
nimănui, sîntem doar conştienţi de legea morală prin care dedicarea de sine
însuşi ne marchează personalităţile definitiv. Cei ce privesc în noi, sînt cei
ce vor privi în noi de-a pururea în beznă, atunci cînd vom pieri.
Pleacă copii, tineri , vioi, iubitori de
viaţă, ca florile desfăcute ori în plină înflorire. Aceste pierderi pot fi
asemănate cu întreruperea unui cîntec, pe neaşteptate. Dacă la o petrecere s-ar
opri să cînte muzica pe neaşteptate , sala ar fi scăldată de o interjecţie
plină de regret. Oamenii ar căuta o continuare a acestei muzici, care
reprezintă ceva diferit pentru fiecare, pentru unii veselie, pentru alţii
plăcere. Şi tot ce ar putea simţi mulţimea ar fi doar o notă nemulţumită de
regret. Dar pentru cei mai de seamă spectatori, ea nu ar fi în stare să dispară
niciodată. Această muzică pe care unii o poartă în sine e veşnic chinuitoare ,
ea ar putea să răsune şi de pe lumea cealaltă la o singură chemare disperată a
autorului.
Pleacă copii,tineri şi lasă în urmă brazde
croite de eterna legătură paternă, păstrată cu încăpăţînare de cei ce sfinţesc
morminte an de an şi îşi mută casele în cimitire. Durerile lor, se nasc din
bezna în care sînt nevoiţi să îşi îngroape sensul vieţii. Să nu îndrăzniţi
careva a le da sfaturi acestor oameni, atunci cînd nu sînt capabili să uite,
căci nimeni dintre voi nu şi-a scăpat frîurile în beznă să ştie cum e atunci
cînd esenţa dispare definitiv. Ei au dreptul să urle, şi să acuze pe oricare
dintre noi, ei au dreptul să înnebunească.
Pleacă copii,tineri, de-ar fi ştiut ei toţi
că vieţile noastre nu ne aparţin nouă , ci oamenilor care ne iubesc...
(Din numele bunei mele prietene...)
