Sunt eu și zarea.

”Oamenii de pe planeta ta, zise micul print, cresc cinci mii de trandafiri intr-o singura gradina... si tot nu gasesc ceea ce cauta...”

                                                           Micul Print de Antoine de Saint Exupery

  

Pentru bunul meu prieten...

     Dincolo de ceea ce simt e altă emoție.Oare nu e asta viața? O emoție care decurge din alta? Dese ori mă întreb cum e să nu simți nimic, dese ori mă întreb cum e să nu ai vise, și atunci realizez că fără vise fără emoții eu nu voi fi eu. Oare cine aș putea să fiu fără asta? Dacă ar fi să mă uit în oglindă , fiind lipsit de aceste lucruri pe care le-am menționat anterior, m-aș urâ, fără să mai menționez faptul că mă urăsc mai ales pentru ele, mă urăsc pentru emoțiile mele...

    Scuturile îmi cad, la pământ obosite de  o fericire improvizată pe care mi-o creez din iluzii. Acest entuziasm cu care îmi umplu zilele și dispoziția e ceea ce mă apără. De ce îmi place atât de mult să citesc poveștile cuiva,pentru că în ele mă simt confortabil, mă înfrupt înfometat de emoțiile de care am  nevoie , de pasiunea unor personaje lângă care trăiesc, trăiesc mai mult lângă ele de cât pot trăi lângă oamenii reali.

   Mă doare însă povestea mea, pe care nu o pot scrie, pentru că nu sânt în stare să adun din mine și să ordonez cuvintele așa ca ele să curgă și să spună ce gândesc. Gândesc prea multe.Vreau să spun prea multe, mi-e frică să strig spunând asta... Știu sigur un lucru, nu voi putea explica niciodată și nici macar nu îmi voi dori să explic din ce cauză îmi place ceva ,atâta timp cât simt ceva profund în legătură cu asta.

    Vreau altă lume, m-am săturat de asta, și am de gând să inventez alta! Acolo între paginile ei îmi voi zidi aceleași emoții de odinioară , însă le voi da alt nume, crezând că m-am schimbat. Eu nu sânt în stare să mă schimb, sânt un sărman ce crede în veșnicie și asta e boala mea cronică. Sânt copilul care calcă pentru prima oară pe pământ și se izbește la tot pasul de impermanență, nimic nu e permanent așa cum mi-ar plăcea mie să fie, și asta mă disperă!

     Și de ce a trebuit să mă îmbolnăvesc tocmai eu?! Altă boală nu s-a mai găsit pe pământ de cât patima asta incurabilă de care sufăr?! Această emoție stupidă care îmi dă bătai de cap mă poartă de nas în cercuri , ca pe un măgaruș, și eu, stau cu capul aplecat ca în fața unei icoane, de parcă fiecare strop din ea  îmi deschide o nouă viață și o lume pe care nu aș fi putut să mi-o creez niciodată independent...sânt un biet copiator ce nu e în stare să creeze o operă originală, doar să o copieze din altă parte. Nu îmi place să caut în mine , îmi place să mă ignor în permanență petrecând timpul cu alții, fie ei personaje sau oameni, de asta nu voi crea niciodată  o operă originală.

     Sunt eu și zarea, ea e tot ce îmi doresc să descoper, chiar fiind pe vârful unui munte spre care am tins din răsputeri să ajung, zarea mă va chema în altă parte, acolo unde m-ar inspira alte chipuri, alți oameni, alte idei și lumi de care nu am mai auzit până acum. E zarea, sânt eu, și libertatea din mine închisă într-o cușcă din care evadez în fiecare noapte, cuprins de agonia viselor mele neîmplinite...

Vrem să fim perfecți.

   O  singură rugăciune am: "Doamne, să nu mă laşi niciodată să fiu mulţumit cu mine însumi!"

aforism de Lucian Blaga din Pietre pentru templul meu (1920)

       O perioadă lungă,destul de lungă de timp, sau mai puțin lungă am ținut citatul ăsta pe peretele meu de profil ,a unui site bine cunoscut de socializare. Îl aveam peste tot, și întradevăr, citatul este bun, este foarte bun, și probabil că acum mi l-aș fi pus pe perete (perete real și nu interactiv ), dacă nu aș fi avut curajul să recunosc în sinea mea că are o doză de prostie.

     Doamneee!!!!Nu mă lasa să fiu mulțumit de mine însumi! Adică da, tu Doamne, știi că eu sunt un om perseverent, și alții o știu, eu însă o știu cel mai bine și eu îmi doresc din răsputeri să mă dezvolt să nu stau nicicând în loc, cum îi văd că stau alții. Anume asta mă face să îmi doresc mai mult să mă perfecționez, să nu mă complac în starea în care sunt. Mai ales, dorința mea de a fi mai mult de cât sunt alții ,de a mă ridica în ochii mei mă gonește cu șuturi în fund din urmă și mă critică la tot pasul.Nu vreau să stau în loc, realizând ceva vreau mai mult, și asta ar fi ok până în momentul când descoper cum încep să mă urăsc subtil.Mă urăsc pentru chestii pe care sânt neputincios să le fac, să le împlinesc acum în prezent, pentru că am statutul pe care îl am, sunt mic , nu am putere și nu sunt în stare să recunosc că toată tendința mea pentru realizare și autoperfecționare decurge doar din sentimentul meu lacom de căpătare a puterii! Aș putea să fiu ipocrit față de mine spunând că am nevoie de putere ca să îi ajut pe alții, dar conștiința mea știe, ca am nevoie de ea mai mult pentru mine de cât pentru alții. Vreau să simt cât de independent și mare sunt, să știu că am influență să știu că sunt liber și mai ales apreciat!

     Și acum, după toată logica mea pe care unii ar putea să o numească prostească, pot rezuma în câteva cuvinte sensul comunicării de mai sus.Doamne, nu mă lăsa să fiu mulțumit de mine însumi și fă-mă să lucrez ca un nebun ca să îmi câștig ceea ce în final ar însemna multe,dar cel mai mult satisfacerea egoului meu trufaș,pentru că acum îmi ignor slăbiciunile și mă urăsc pentru că nu pot deveni altceva de cât sunt cu adevărat.

  Acidă expunere a punctului meu de vedere.Știu.Dar asta se regăsește în fiecare din noi, noi , din categoria celor care se cred puternici,recunosc, odată am regăsit-o și în mine, însă nu acum, nu acum...

    Ne place dese ori să fugim ca proștii și să ne ascundem de noi înșine, o facem mai mereu. Alergăm după ceva în viață, privim în zare și nu  vedem nimic de cât scopul, și drumul pe care avem să îl parcurgem până la el. Și așa ar trebui să gândim, pentru a fi campioni, câștigători, cei mai buni, dar,...există un dar. Punând interesele noastre pe primul loc și luptând pentru ele ca ultimii disperați uităm de detalii foarte importante. Da, ele sunt detalii, gesturi, mimici, fapte, nimica toată se pare, pe lângă scopul nostru măreț pe care vrem să îl atingem. Mergem asemeni cailor fără să privim în părți , crezând că în așa mod ne dezvoltăm, dar întrebarea e ce anume din noi dezvoltăm? Hmmm, da, căpătăm mai multe cunoștințe , abilități de adaptare la mediul social în care ne aflăm, însă caracterul ,viciile noastre, și toată lăcomia pe care o avem, o cărăm cu noi, și o hrănim cu realizări, și o îngrășăm.Oare în așa mod ne dezvoltăm, iubindu-ne puterea și urându-ne slăbiciunea, uitând de calitate pură în esența sa, calitate precum e receptivitatea, toleranța, respectul,modestia...Oare așa ne dezvoltăm noi?

    Să ne mai gândim odată la existența noastră pentru a înțelege  că noi trăim cu adevărat într-un veșnic prezent, pentru clipele noastre nu există nici trecut nici viitor,ele sânt doar o perspectivă teoretică. Acest prezent e al nostru, trebuie să îl acceptăm și să îl tratăm ca pe o șansă nu ca pe o povară.

P.S.

    Acum, și în situații mai grele, vreau să îmi păstrez un credo mai simplu în viață:

” Să ai aceeași atitudine față de oameni, pe care ai vrea să o aibă oamenii față de tine.” ...pentru situații critice e valabilă și viceversa :” Să ai aceeși atitudine față de oameni, cum o au ei față de tine.”

Run with me throutgh the forest of fears.

 I want to see if you really believe.

I want to see if you have enough courage

 to open all the doors you have to me.

An open door isn’t enough ,

 the words we say are just the moments.

That moments when we strive to share

 the things we carry in our minds.

The words just share, the dids just do.

So let  your courage  do than speak.

Look at me and see what you did.

Can you notice or it doesn’t matter?

Better fix in yourself what you did

For not to hate yourself ever.

I don’t need to know if you bother for me

Don’t  put your concerns  about us in my face

Now I am what I wanted to be

With a few people over whom I can pass

Bagaje

   Să ne lăsăm emoțiile în bagaje, să nu le scoatem , să nu le îmbrăcăm după o nouă călătorie, lasă-le să stea în bagaje. Ce rost mai are  să le scoți din genți dacă mâine, poimâne iar trebuie să pleci, să lași în urma ta  locul care te-a găzduit, în care te-ai simțit bine sau rău. Se întîmplă uneori să ne purtăm emoțiile noastre peste tot, alegem una , cea mai potrivită pentru un anumit sezon și o purtăm cu noi peste tot, seara ne dezbrăcăm, facem un duș , apoi o îmbrăcăm înapoi și adormim în ea.

    În sezonul iernilor întunecoase și tăcute e la modă deznădejdea și tristețea. În perioada verilor calde și lejere sunt în vogă patima și entuziasmul.La etapa promisiunilor deșarte e actuală încrederea percepută la fel de simplu și cert ca orice lege a naturii, fericirea îi este accesoriu de bază, dar ce păcat că acest accesoriu se potrivește  foarte greu stărilor pe care le îmbrăcăm. În perioada jurămintelor false, sau cum a mai fost menționată anterior, perioada promisiunilor deșarte,  noi obișnuim să ne privim în oglindă și să fim cu adevărat mulțumiți de felul în care arătăm, să ne mândrim de felul în care ne face să arătăm accesoriul nostru de bază, fericirea.

   Eu zic, să nu ne scoatem emoțiile din bagaje, să fim mai cumpătați, o îmbrăcăm pe una și o punem la loc în gentă, le schimbăm mai des dar nu  le așezăm în dulapuri , nu le punem pe umerașe , nu avem grijă de  ele în măsura în care ele să poată deveni o parte deplină din viața noastră, pentru că , fiți de acord și voi, niciodata nu putem ști cât de mult urmează să rămânem într-un anumit loc. E naiv să credem că un eventual anturaj e defapt adevărata noastră casă, când el urmează neapărat să fie schimbat, adevărata noastră casă , e nicăieri. Sunt sigură, vi s-a întîmplat și vouă să credeți că un anumit loc e casa voastră, și atunci, crezând că puteți rămâne acolo pentru totdeauna voi vă scoateți emoțiile și le așezați pe rafturi, aveți grijă de ele, le spălați, le curățați, faceți tot posibilul ca ele să nu se uzeze înainte de timp, vă îmbrăcați pe rând în ele, mai mult în voie decât în grabă și lăsați oamenii voștri apropiați să vă admire. Asta până când întorși odată după muncă descoperiți că asta de fapt nu e casa voastră , și anume din motivul că nu mai sunteți în stare să recunoașteți oamenii care trăiesc în ea, ei nu mai sunt oamenii voștri, ei nu au fost niciodată oamenii voștri, și această casă nu a fost niciodată a voastră, casele noastre adevărate sunt nicăieri. Și ce se întâmplă cu emoțiile noastre atunci? Punem pe noi în grabă dezamăgirea și frustrarea care ne stau la îndemână, ca să nu plecăm goi, iar tot ce mai rămâne boțim prin genți .

     Rutina ne scapă, ne ajută să uităm de noi înșine , să nu ne mai pese de ce simțim, ce suntem și ce poveri sentimentale ne datorăm noi, nouă înșine. La fel de adevărat e și faptul că nu e comod să cari din urma ta bagaje, mutându-le din loc în loc, cum e adevărat că o persoană cu multe bagaje stârnește curiozitatea trecătorilor impertinenți care tind cu tot dinadinsu să își bage nasul în bagaje străine, și o fac doar din simplă curiozitate, ei niciodată nu propun un nou adăpost, doar caută să afle cu orice preț ce cari tu atât de ostenit și tăcut după tine, ce secrete se ascund în bagajele tale.Tot ce pot oferi ei este o profundă uimire de tip : ”Nici că ar fi putut să îmi treacă prin cap că ai atâta suferință în gențile alea, dar e ok, acum că am aflat nu mă mai interesează , ești liber să le cari mai departe, până la următorul călător care ar fi la fel de curios să știe ce ascunzi în tine.”, sau ” Ah cât de multă sinceritate, iluzii și speranțe porți cu tine, oare cum aș putea să le folosesc în favoarea mea ? ”. Așa și în alte moduri oamenii își manifestă curiozitatea. Interpretările sunt mereu diferite, după ce oamenii îți descoperă slăbiciunile, dar foarte rar , practic niciodată oamenii  îți spun :” Orice ar fi în gențile astea grele pe care le porți, dacă nu vrei nu te impun să îmi arăți, însă nu vreau să te știu că te îmbraci pe furiș, atât de incomod ,boțind în grabă sentimente în gențile tale, vreau să îți ofer întâi de toate un adăpost, unde te-ai simți cu mult mai bine.”

   Statistica vorbește de la sine, așa că, purtați-vă emoțiile în genți, băgați-le sub paturi și uitați de ele  în rutină, atâta timp cât nu ați găsit casele voastre adevărate.