Iluzia Călătoriei

                                                          

Prietenul meu a văzut toată lumea. Când ies cu el la o bere îmi povestește dese ori despre peripețiile lui din Thailand unde prinsese un crab de doi metri de unul singur și încercase pentru prima oară surfingul. Îmi povestește aceleași istorioare despre statul seara în fața focului cu niște necunoscuți, iar eu zâmbesc ascultându-l iar și iar, mulțumidu-mă cu sclipirea din ochii lui.

E fericit, de fiecare dată când îl văd scufundat în amintiri, ceva din interiorul lui prinde viață și moare odată ce e readus la realitate. Nu știu cum să am grijă mai bine de el, lăsându-l să plutească fercit în amintiri sau încercând să îl fac mai optimist în această realitate.

După toate momentele pretrecute în libertate, orașul îi dă senzația unei cuști pentru animale – cu cât mai des își aduce aminte despre călătoriile sale, cu atât mai mult detestă acest oraș în care oameni locuiesc doar pentru a face bani, ”Asta nu e viață”, zice el, ”Asta e rutină”. Mă privește cu apatie când îi vorbesc despre galeriile de artă și locurile încă nedescoperite, despre cafenelele mișto și localurile ascunse de ochii lumii în care poți descoperi o altă istorie a acestui loc. Tot ce contează pentru el este libertatea și senzația aia ca în Vama Veche, unde oamenii sunt deschiși și liberi, gata să se apropie de tine în orice moment, unde, precum spune el, este mult mai ușor să ai o conexiune cu cineva.

Ce să fac, îi zâmbesc dar în sinea mea îl judec, poate că sunt un om rău pentru că îmi ofer luxul de a gândi chestii neplăcute despre oameni plăcuți. Îi zâmbesc și nu îi spun niciodată că îl consider un mic laș. Micul laș, trebuie să îi schimb numele în telefonul meu în ”micul laș” și să îl las să mă sune odată de față cu mine ca să afle ce gândesc despre el. Cred că s-ar supăra, dar macar și-ar da seama ce i se întâmplă.

El crede că a aflat ce înseamnă să trăiești cu adevărat, în locurile unde oamenii sunt mai liberi să fie ei, în locurile unde oamenilor nu li se mai spune cine trebuie să fie. Afară din oraș, afară din țară, afară din poziția ta de contabil, manager, vânzător, consultant oricine ai fi. Afară din toate aceste rigori ce îți subjugă personalitatea, tu nu mai ești colegul de muncă sau șeful sau iubitul cuiva, într-o vacanță cusută cu explorări tu ești ceva nou.

Evadare, asta se numește evadare. Când nu mai vrei să fii cine ești, locurile noi te lasă să iei o pauză de la efortul tău continuu de a fi cineva. Junglele și orașe străine te pot îmbăta ușor în briza unei vieți emancipate de rutina socială, unde tu nu mai ești un sclav ci doar un trecător. Totul este temporar, nimic nu este garantat, lucrurile lipsite de sens au rămas în oficiu. Asta dita-i viață!

Nu. Aș vrea ca ”Micul meu laș” să știe că asta nu este viața ”reală” precum o numște el. Viața reală este toată viața. Viața poate deveni mai mult sau mai puțin reală dacă mediul tău îți oferă această șanșă sau dacă tu lupți să o câștigi. Viața reală nu începe acolo unde ți-ai abandonat responsabilitățile, ea începe acolo unde ai început să înveți cum să jonglezi cu ele construind ceea ce vrei să fie viața ta.

Iluzia călătoriei, iluzia pribegiei este foarte dulce și ademenitoare, ca o amenezie, o risipire a întregului sistem, o existență între micile detalii cotidiene din lumea altor oameni. Nu mai e nevoie să muncești din greu pentru o imagine sau niște agonisiri, fie ele materiale sau puțin palpabile (competențe, abilități, experiență). Nu mai e nevoie să adormi în unele nopți cu gândul că nu știi cum ai putea să realizezi ceva mai mult sau cum ai putea să te găsești pe tine însuți. Practic, lupta pentru tine însuți este anulată de ideea că nu mai e nevoie să lupți, ci ar fi mai ușor să dai bir cu fugiții undeva unde presiunea socială să nu te mai strângă în unghiuri tot mai înguste la fiecare colț de stradă.

Micul meu laș crede că pribegia este viață și lupta pentru tine însuți într-un sistem de oameni demotivați nu este viață. Dar nu i-am spus că și lupta este o viață. Da. Atât mi-aș fi dorit să știe micul meu laș. I-am înregistrat așa numele în telefonul meu și acum aștept să mă sune.

Insule și Direcții

”Niciun om nu este o insulă” spunea John Donne. Oamenii sunt parte din ceva mai mare, dintr-o cultură, o națiune, o viziune unanimă a ideii de umanism, ceea ce probabil îi face să se simtă mai puțin singuri în această lume. Cred că împărtășirea valorilor și ideilor pe care le avem cu cei ce simt și gândesc ca noi ne ușurează povara propriei identități, iar eșecul de a ne găsi egalii în spirit față de care să ne putem deschide duce dese ori la însingurare, căci nu degeaba spunea Hemingway că uneori cei mai buni oameni sunt și cei mai singuri.

De fapt, ”No man is an island” este un citat  pe care îl găsisem pentru prima dată în introducerea romanului ”A avea și a nu avea” de Hemingway. Dar cu toată intenția de a inspira un ton optimist acelei scrieri, citatul se dovedise a fi contradictoriu față de însingurarea umană descrisă de el în acel roman, cât și în alte cărți de ale sale pe care mă aventurasem să le citesc pe atunci. Fascinată de modul lui de a spune lucrurilor pe nume, începusem aproape inconștient să îl transform într-un mentor personal. Și cred că nu pot înțelege nici acum ce îmi plăcea cel mai mult în cărțile sale: cum profunzimea sa îmi devenea familiară, cum mă resemnam cu acea stare de acceptare a lipsei sensului vieții descrisă de el sau cum valorile mele se regăseau printre cuvintele lui. Știu doar că mă întorceam la scrierile sale atunci când aveam nevoie de răspunsuri. Căutând un semn din spațiu, îl găsisem în cărțile lui Hemingway.

Cred că în capul meu el era un pioner în arta de a spune lucrurilor pe nume, ce îl transforma într-un scriitor-erou pentru mine. Adică, dacă cineva avea să mă întrebe pe atunci cu ce personalitate istorică din trecut mi-aș dori să mă întâlnesc, l-aș fi ales fără ezitare pe el. Poate că și acum aș l-aș alege sau cel puțin l-aș enumera printre opțiunile mele, dar pentru că am reușit să trec de perioada în care mi se ”pusese pata” pe el, încerc să analizez mai obiectiv simpatia mea față de acest autor, ca să pot recunoaște că valoarea scrierilor sale era mai puțin importantă pentru mine în comparație cu nevoia de a mă înțelege pe mine însumi prin cuvinte lui.

Atunci treceam prin etapa în care necesitatea uneii revelații mă făcea să căut semne aproape peste tot: în vise, în natură, în brățări care să îmi poarte noroc. Era asemeni unei rugăciuni către univers pe care o lansam în speranța de a găsi calea corectă. Adică, dintr-o perspectivă mai puțin vizibilă, căutarea inconștientă a unui mentor sau revelația găsirii lui fusese asociată crizei personale prin care treceam. Întradevăr, există numeroase exemple prin care căutarea unui model spiritual este aleasă de oamenii care trec prin perioade dificile, provocate de pierderea unei persoane dragi sau înfruntarea unei depresii. În acest context, religia îi poate refugia pe unii rătăciți, oferindu-le o varietate de mentori cu care ei să se identifice ca: profeții, mucenicii sau apostolii biblici. Aceste caractere istorice nu sunt decât niște modele spirituale care promovează valorile generale umane. Ele sunt asemeni personajelor literare sau cinematografice, dar totuși mai apropiate oamenilor de rând, pentru că nu toți sunt pasionați de cinematografie sau literatură, însă mulți fac parte dintr-o religie.

Mentorii sunt oamenii de la care ne place și vrem să învățăm, cei care corespund valorilor noastre dar care au reușit să realizeze mai multe decât noi. Găsirea unor mentori îi ajută pe oameni să își cultive valorile spirituale și să se distragă de la condiția morală în care se află, adică să lase pe plan inferior durerea sau tulburarea și să cultive compasiunea și umanitatea. Dar oare lăsarea pe plan inferior a frustrărilor nu este același lucru ca și inhibarea lor? Sau radicalizarea religiei oare nu încearcă să tranforme oamenii, pornind de la ideea că ei sunt niște ”păcătoși„? Aici poate fi trasă paralela între unele idei religioase care promovează frica de Dumnezeu și pop-culutura care promovează superficialitatea, ambele încercând să convingă un individ că el nu este destul, că ceea ce poartă el în sine necesită a fi schimbat. Prin urmare, un adolescent care își maschează neîmpăcarea cu sine însuși poate fi comparat pe bună măsură cu un adult care încearcă să își inhibe durerea prin predici religioase.

Ghidați de frustrări, oamenii nu fac decât să aleagă drumuri străine firii lor. În legătură cu asta mi s-a întâmplat odată să cunosc un tânăr de vreo douăzeci de ani care se ocupa cu mentoring-ul în dragoste, oferind servicii de consiliere în relații de cuplu sau dând indicații bărbaților cu mai puțină încredere în ei despre cum ar fi corect să abordezi o femeie. Toate bune și frumoase,  ” bine că poate să o facă la anii lui”, ar spune unii. Dar în ce mod se dezvoltă încrederea în sine a unui bărbat căruia i se spune că instinctele lui naturale sunt greșite și necesită a fi schimbate? E ca și atunci când stângacilor li se leagă mâna stângă la spate și sunt impuși să scrie cu dreapta. Iar cel mai ironic este că tânărul în cauză mi-a mărturisit că și el a învățat asta la vreme lui de la un mentor, pe vremea lui fiind probabil pe la vreo 19 ani când suferise și el o dezamăgire în dragoste.

Deci nu am fost niciodată singură în această dorință (conștientă în cazul meu) , de a găsi un mentor opinia căruia să conteze pentru mine. Și cred că anume din acest motiv o parte bună dintre tinerii contemporani nu știu ce vor să facă în viețile lor. Este dificil pentru ei să găsească modele de oameni care să promoveze valorile și ambiția în același timp, anti-exemple de genul sunt politicienii generoși în cuvinte dar săraci în principii, vedetele populare dar lipsite de gust sau carieriștii plin de ambiții dar sclavi conformării. Negăsind un exemplu care să echilibreze valorile și ambiția, unii aleg să meargă pe drumul valorilor, ajungând niște poeții, scriitorii, medicii sau inginerii talentați care mor de foame dar împăcați cu sine însuși. Iar la celălalt pol sunt cei care preferă să scrie cărți ca ”Dragostea durează 3 ani”, urmând să își nege părerile în timp ce își înfruntă crizele sentimentale, sau cei care își construiesc cariera în medicină sau afaceri mai mult prin lingușiri decât prin merite personale.

Dar există și cei care se retrag din concurs zicându-și: ”Eu nu vreau să fac parte din circul asta”, ”Eu vreau să cânt dar nu să-mi vând identitate petru popularitate” , ”Eu vreau să scriu dar nu vreau să devin un produs de marketing ca Radu F. Constantinescu sau Devorbăcutine ”,  ”Eu vreau să fiu independent financiar dar nu să mă conformez unui mediu corporatist de afaceri”, și aleg să fie ei mentorii lor personali, să învețe din greșeli și experiențe și să caute acel pilon de susține în propria lor persoană. Calea lor este grea și necesită mult echilibru în a fi critic dar nu îngînfat, independent dar capabil de a cere ajutor, sigur de propriile viziuni și nesigur de ele în același timp. Printre toate opiniile despre ce este leadership-ul și cum trebuie să fie un lider, s-a pus mereu prea puțin accent pe ideea că adevărații lideri nu au avut luxul de a urma un mentor în viață. Steve Jobs sau Dalai Lama și-au urmat propria cale prin ei înșiși ca mai apoi să ajungă modele pentru alții, însă mesajul lor este interpretat de cele mai multe ori greșit, pentru că ei nu au zis niciodată ”Urmați-ne pe noi!” ei au încercat mereu să spună ”Urmați-vă pe voi înșivă și veți ajunge ca noi!”

Până aici misterul pare a fi rezolvat, dar problema este în faptul că această raportare continuă la tine însuți te face să te izolezi de oamenii din jurul tău. Oricât de mult ai fi obișnuit să nu cauți exemple înafară, însigurarea intelectuală și psihologică la care ești expus te poate face nefericit în ideea că tu trebuie să le spui altora ce să facă când uneori nici tu nu ai habar ce să faci. Și atunci nimeni nu se întreabă unde sunt ei, acei mentori și oameni cu același nivel de experiență ca și tine ori poate unul mai înalt, în momentele când resursele tale interioare se consumă. Atunci, căutând motivele pentru care așa personalități precum Hemingway sau vestitul comic al Hollywood-ului Robin Williams s-au sinucis, nu se discută însingurarea intelectuală a acestor oameni drept cauză a nefericirii lor, dar se acuză mai degrabă reputația de alcoolic și misogin pe care o avea Hemingway sau depresia pe care o ascudea RobinWilliams de ochii lumii.

Încercând să evit această notă tristă, mi-aș fi dorit să găsesc vreo sursă în tot internetul care să explice cum este corect să alegem. Însă îmi dau seama destul de bine că nu există un răspuns clar la această întrebare, care pare că cere și ea sfatul unui mentor. Iar căutând pe Google găsești doar articole despre cât de eficient este mentoring-ul și cum să îți găsești un mentor, ca și cum o mulțime de oameni ar renunța să aibă încredere în propriile idei așteptând pe cineva care să le arate o cale mai bună. Oricum, acestă propagandă educativă a cărților de dezvoltare personală funcționează până în momentul în care în loc să înveți din propria ta experiență, tu continui să citești indicațiile marilor guru despre cum ar trebui să îți ieși din zona ta de comfort.

Cred că până acum cert este doar un lucru – ”niciun om nu este o insulă”, sau cum spunea ultimul citat din filmul ”Into the Wild”, ”fericirea este adevărată doar atunci când o împarți cu cineva”. Poate generațiile care trăiesc în această lume confuză prin libertatea ei nu au avut niciodată nevoie de mentori, dar de o evadare din mediile lor, de o mutare cu traiul în India sau Africa unde ar putea găsi oameni diferiți dar asemeni lor, de la care ar putea să învețe.

Păduri și drumuri

”Two roads diverged in a wood, and I—

I took the one less traveled by,

And that has made all the difference.”

                                          

  Robert Frost

Dacă te-ar întreba vreodată cineva ce teritoriu ai vrea sa fii, ce ai răspunde? Știu că este o întrebare stranie și poate fi interpretată diferit, dar eu mi-aș dori să fiu o pădure. Când scriu pădure mă gândesc la pădurile alea din the Hobit, Lord of the Rings sau alte povești ecranizate. Mi-aș dori să fiu o pădure fermecată cu copaci mari și înfiorători, animale salbatice, mlaștini și o cabană înfundată în desișuri unde ar trăi o vrăjitoare. Ea, ca și inima pădurii ar simțit fiecare mișcare a naturii și ar recunoaște oaspeții nepoftiți din depărtare, întinzându-le diferite capcane pe care ei le-ar evita după cum le este cugetul.

Dacă aș fi o pădure, cărările mele ar fi niște căi către mine însumi, iar urmându-le m-aș pierde tot mai mult în sălbăticie încercând să citesc în semne calea corectă, și cel mai des aș alege-o pe cea grea în locul celei ușoare, crezând că ea mă poate învăța mai multe - că fuga este sănătoasă în cazul când dai peste un urs, ori că nu este rău să cunoști mai multe lucruri despre ciuperci înainte să le gătești. Și totuși, să aleg calea cea grea este un obicei aproape prost pe care îl blestem dese ori înainte de somn în momentele când îmi pare că o fac în zadar pe eroul. Atunci încerc să adun destule motive ce m-ar face să mă dezic de teoria mea naivă și să ader comunității oamenilor care aleg drumul cel mai ușor către câștig, dar de fiecare dată eforturile mele eșuează.

E ușor să îmi explic încăpățânarea cu care mă apuc de tot ce pare a fi greu și nu este recomandat, o temă mai grea pentru un eseu sau o schimbare cu traiul într-o țară străină unde ar trebui să reiau cursul adaptării și integrării în societate. Această încăpățânare vine poate din ideea că eu pot să fac asta, să parcurg drumul cel mai greu și să ajung învingătoare în final, dintr-o încredere poate oarbă în ideea că eu sunt diferită sau pur și simplu o fac pe deșteapta. Dar oare faptul că am ales și am parcurs calea cea grea de atâtea ori nu este o dovadă a capacităților mele? Eu zic că da. Mai mult decât atât, toți cei care aleg și urmează calea cea grea sunt diferiți, pentru că ei au demonstrat că pot să o facă. Indiferent de ce cale anume este vorba în situația lor: o problemă de sănătate, un job full time și o familie de întreținut, un job full time și o familie de întreținut plus universitate, o afacere personală și universitate -  alegerea și parcurgerea acestui drum nu este doar un succes, dar și o confirmare a faptului că ei sunt diferiți, și din acest motiv ei pot să aleagă calea cea grea.

Diferit nu înseamnă neapărat mai bun, pentru că nu există un mai bun universal, există un mai bun la ceva. Dacă încerci să înveți cum se cântă la un instrument muzical alegând cele mai grele compoziții muzicale, probabil că ar trebui să exersezi cel puțin două ore pe zi pentru a le interpreta ca atare, iar dacă vrei un rezultat mai bun, poți să exersezi și cinci ore pe zi, dar asta cu siguranță nu te-ar putea face mai bun decât cel ce cântă bine la un alt instrument sau știe să administreze bine o afacere. Asta te-ar face diferit în arta de a învinge asupra ta - ceea ce unora nu le este dat să înțeleagă, pentru că ei nu își doresc să concureze cu ei înșiși.

Concureța cu noi înșine este ceva ce nu ne face niciodată mulțumiți, pentru că orice câștig în această luptă este și o învingere asupra noastră. E ca un joc de volei în care tu joci împotriva ta. Tu îți setezi plasa destul de sus și petreci ore în șir în fața ei încercând să marchezi, ca în momentul succesului adversarul tău să te acuze că ”așa zisa ta victorie” ți-a luat prea mult timp. Prin urmare, calea cea grea te transformâ în cele din urmă într-un perfecționist, un sacrificiu în plus la toate celelalte sacrificii care cu siguranță te va trezi în miezul nopții să te întrebe dacă se merită. Se merită să depui atât de mult efort pentru o cauză? Se merită să îți creezi singur obstacole când poți alege să faci lucrurile mai ușor? Se merită să scrii articole pe micuțul tău blog când nu știi dacă cineva vreodată le va citi? Răspunsul la toate aceste întrebări poate fi ”da” cu o condiție - tu să fii cel care crede.

Credința în scopul final al călătoriei tale este ca și credința în Dumnezeu - nu îl vezi, dar știi că e acolo. Această credință e ca un fel de autoprogramare, autohipnoză ce te ajută să vezi mai bine mijloacele intelectuale de care te poți folosi. Când dorești să îți îmbunătățești starea fizică, alegi drumul mai lung către casă sau urci scările fără lift, iar când dorești să te exprimi și să gândești mai rapid, citești texte mai grele de consumat, scrii eseuri pe teme mai complexe sau continui să postezi din când pe micul tău blog.

Dar cele mai importante sunt abilitățile pe care le putem dobândi alegând mereu calea grea în schimbul celei ușoare, una dintre aceste abilități este reziliența. Citând Wikipedia, ” Reziliența este definită frecvent drept capacitatea ființelor umane de a se adapta într-o manieră pozitivă la situații nefavorabile.”Prin urmare, situațiile dificile ne educă capacitatea de a ne adapta, iar adaptarea face diferența în cele din urmă între oamenii care au succes și cei care eșuează. Și totuși, este destul de greu să faci o cursă de lungă durată gândindu-te mereu la linia de ”Finish”, iar motivul care îi face pe cei mai mulți dinte noi să aleagă căile ușoare este lipsa viziunii pe termen lung sau lipsa unui obiectiv mai apropiat. Cei mai mulți nu înțeleg că scopul efortului fizic nu este neapărat să arăți mai bine, dar să capeți concentrare pentru a-ți înfrunta limitele, iar scopul scrisului nu este să devii scriitor, dar să știi să îți aduni mai ușor gândurile. În același mod, calea grea o aleg cei ce văd drept scop abilitățile pe care le pot dobândi și nu succesul final.

Dacă și tu te simți în pielea eroului naiv, nu căuta argumente împotriva viselor tale. Ai încredere în calea grea, căci în final această decizie din urmă va face diferența.

P.S.

Și tu dacă ai fi un teritoriu, ce teritoriu anume ai fi? (Această întrebare nu are nicio legătură cu întregul text, e doar un exercițiu psihologic de autocunoaștere.)

                                                         

Pe scurt și despre toate

Dintre toate locurile în care oamenii sunt puși în situația de a interacționa natural și nu prin intermediul instrumentelor online, cele mai intresante sunt spațiile publice. Străzile, cafenelele, terasele, bibliotecile, lifturile, metrourile, supermarket-urile sunt interesante pentru că oferă posibilitatea de a urmări comportamentele oamenilor în timp real și a surprinde situații care parcă te impun să ieși din cutiuța indolenței tale măcar cu gândul și să vrei să spui și tu o părere despre ce ai văzut că fac oamenii. În alte circumstanțe, fiecare individ încearcă să preia, mai mult sau mai puțin, un anumit model de comportament în funcție de mediul în care se află. Un exemplu clar poate fi comportamentul mai rezervat la locul de muncă (cu excepții în unele cazuri) sau unul absolut relaxat, atunci când stai la tine acasă în chiloți pe canapea și mănânci chips-uri uitându-te la un film.

Spațiile publice au și ele reguliele lor ca ”nu fuma” sau ”trage-împinge” , pe care le poți vedea dese ori scrise pe uși sau pereți. Diferența majoră este alta, înafară de micile sugestii ca ”nu fuma” sau ”trage-împinge” nu există reguli sau recomandări ca ”mergi cu spatele drept”, ”zâmbește”, ”dă-i un leu acestui cerșetor”, ”nu te săruta în public” sau ”nu te uita după fundul altei femei în timp ce mergi cu femeia ta pe stradă”, și această listă poate contiua la nesfârșit, completând logica prin care oamenii au mai multă libertate de a fi ei îșiși anume în spațiile publice, ce ne face uneori să îi înjurăm (în gândul nostru).

 Mica mea istorie s-a întâmplat la metrou, acolo unde fiiecare se uită la fiecare și observa ceva, iar unii dintre noi chiar vin acasă și fac câte o postare pe facebook în legătură cu asta. Detaliile acestei istorii mi le amintesc foarte vag, dar destul de bine pentru a descrie peisajul principal. Era vară, metroul nu era prea plin la acea oră, ceea ce îți oferea o clipă de răgaz să gândești în loc să numeri câte minute au rămas până la următoarea stație ca să poți ieși odată de acolo. La stația următoare a intrat o domnișoară pe tocuri, în ochelari și ținând un pahar de ceva în mână. Ea s-a așezat pe un scaun un pic mai îndepărtata de mine și și-a lăsat picioarele pe lateral, pentru că rochia ei scurtă o jena să stea cu picioarele drepte, iar pantofii cu toc îi ridicau genunchii sub un unghi nefavorbil ținutei sale. Avea părul vopsit în negru, iar sticla ochelarilor prin care se uita pe telefon îi ascundea ochii în timp ce eu încercam să înțeleg ce nesiguranță tradează privirea ei sub genele puse și ele, probabil.

Tipa sorbea lejer din paharul pe care îl ținea în mâna stângă, întorcând ușor capul când spre telefon, când spre pahar, o făcea foarte atent ca să nu își șteargă culoarea mată de roșu învinețit care îi acoperea buzele mari și cărnoase, conturate perfect cu un creion de aceeași culoare. Buzele nu i se mișcau deloc în timp ce ea introducea paiul prin spațiul mic dintre ele, pompând ușor lichidul puțin ce rămăsese în pahar. Încercam să nu o privesc insistent chiar dacă stăteam în picioare și traiectoria îmi permitea să fac asta. Însă, neștiind dacă mă urmărește și ea cu privirea de sub ochelarii ei negri, mai trăgeam cu ochiul să analizez aerul vanitos cu care își coordona mișcările și mă gândeam că nu am mai văzut atâta superficialitate decât în reality show-urile americane de pe canalul de televiziune MTV.

Știu că nu a durat mult până când eu sau ea a coborât din acel metrou și țin minte că după această întâlnire încercam să recuperez fragmente din acea imagine pe parcursul întregii zile. Cel mai ușor îmi aminteam buzele ei mari și roșii pe care este atât de la moda să le ai, apoi mișcările înțepate și controlate prin care juca acel rol ca să mulțumească publicul. Și totuși încercam să mi-o imaginez la ea acasă, îmbrăcată în niște pantaloni largi de sport și un maior simplu, făcându-și machiajul în fața oglinzii. Fără să cunosc această fată sau cu ce se ocupă ea în viață, mă întrebam de ce oare alte femei tinere tind să arate așa. De ce sunt la modă aceste buze mari și cărnoase? De ce o femeie s-ar simți mai sigură pe sine dacă ar avea orice  în plus la ceea ce are deja? Ceva în plus este o exprimare relativă, căci o femeie poate îmbraca o rochie elegantă și își poate așeza părul - și asta ar fi ceva în plus, ori și-ar putea aplica un machiaj în cinci straturi pe față ca să nu se mai poată recunoaște în oglindă - și asta ar fi la fel ceva în plus.

De fapt, acest ”ceva în plus” reflectă ”ceva în minus”. Dacă ea are nevoie de cinci straturi de machiaj, tocuri, manichiură, extensii de gene și alte prostii ca să arate și să se poată simți bine în pielea ei, atunci identitatea ei conține niște goluri pe care ea încearcă să le umple cu disperare. Această dorință de a fi mereu ceea ce nu sunt, distorsionează idealurile multor femei și barbați, dar mai cu seamă femei, pentru că ele se nasc și cresc într-o lume în care cea mai mare așteptare de la viața a unei femei este să fie aleasă de un bărbat, iar acesta cu siguranță trebuie să fie bărbatul perfect pentru ea. Copila, adolescenta și femeia în devenire crește cu ideea că împlinirea va veni odată cu cineva care o va alege, căci nu degeabă există expresia, ”aleasa inimii mele”.

Pe această notă feministă țin să detaliez că fenomenul descris anterior a existat mereu și este puternic întipărit în comporamentul multor generații, însă la polul opus există și varianta masculină. Bărbații tind să devină ceva ce nu sunt, ca să fie aleși de femeile pe care ei cred că le vor. Ei își agonisesc carismă și tupeu, bani în portofel și fel de fel de abilități de a cuceri, pentru a reprezena ceea ce nu sunt în fața femeiilor care nu sunt ele cu adevărat. Acest teatru adus la absurd are consecințe așa cum orice minciună poate avea, evoluând într-o relație în care doi oameni au așteptări înalte unii de la alții, prefecându-se în același timp că ei sunt perfecți. Motiv pentru care relația lor se poate dărâma în timp asemeni unui castel de nisip, pe când acești doi indivizi s-ar judeca reciproc pentru golurile astupate de machiaj și farduri sau insecuritățile mascate după maschilizm, bani și carismă de prost gust. 

Concluzia este simplă și cunoscută, dar nimeni nu face eforturi de a se regăsi în ea. Oare nu este ironic modul în care aproape fiecare a doua persoană vorbește despre fosta sa relație criticând greșelile partenerului său și nu greșelile sale? Dacă cel puțin odată în viață ați fost voi cei care s-au plâns de comportamentul și imperfecțiunea fostei sau fostului, fără să vă recunoașteți propria contribuție la destrămarea acelei relații, fiți siguri că nu ați învățat nimic. Sau poate scopul vostru nu a fost să evoluați învățând, ci să găsiți pe cineva care să stagneze cu voi alături? Și aceasta este doar prima parte a istoriei despre superficialitate descrise anterior, dar e cu sigurața partea preferată a multora.

Surprinzător dar actual este faptul că înafară de relațiile dintre bărbați și femei, există lucruri mult mai importante pe lume, de exemplu, relația unui om cu sine însuși. Relația noastră cu noi înșine este catalizatorul tuturor succeselor, eșecurilor, alegerilor și dorințelor noastre. Referindu-se la tot ce a fost scris anterior, acest ultim detaliu completează în mod natural următorul puzzle cauză-efect: ” Din cauză că oamenii contemporani se orientează prea puțin pe relația cu ei înșiși și prea mult pe relația cu potențialii lor parteneri, mulți dintre ei nu apucă să își umple în decursul întregii vieți golurile de identitate care le aduc frustrări lor și celor în relație cu ei.”

Dar în momentul în care oamenii își iau o clipă de răgaz de la tot efortul pierdut în procesul transformării în ceva ”mai bun” , descoperirea treptată a propriei lor personalități îi poate face să își recunoască greșelile, îndemnându-i în același timp să se iubească pentru ceea ce sunt cu adevărat. Ei încep să își valorifice potențialul în loc să îl ignore prin conformarea față de un eu ideal spre care tind. Prin urmare, o femeie care se cunoaște pe ea însăși și e fericită cu valorile sale, nu are nevoie de o aprobare sau confirmare din exterior pentru a fi sigură pe sine. Ea nu are nevoie să se ajusteze la ultimile trend-uri din modă sau să arate mai impunător mărindu-și sânii, buzele sau oricare parte a corpului său. Orice tendință de a arăta într-un anumit mod ar trebui să se împace cu ceea ce este ea cu adevărat, și nu să dicteze o regulă la cum ar trebui ea să fie.

  
Acceptarea este o luptă cu noi înșine iar cei ce o câștigă devin câștigători și în viață. Cunoscându-se pe sine ei încep să îi cunoască mai bine pe alții, alegând oameni mai buni care să le fie alături. Oamenii mai buni de lângă ei îi învață alte lucruri pe care ei nu le știau, ca să obțină ceva mai mult decât puteau obține fiind singuri. Și așa se pot desfășura în lanț evenimente și circumstanțe favorabile celor care își ascultă inima. Din acest motiv, tot ce rămâne este să începem să aruncăm câte ceva de pe noi, fiind sinceri cu noi înșine în legătură cu mândria și egoul nostru. Să aruncăm nesiguranța, să aruncăm mândria, să aruncăm prejudecățile, să aruncăm ipocrizia, să aruncăm aroganța și egocentrismul care încearcă să ne convingă iar și iar că fericirea noastră va veni din exterior, că ea va veni de la cineva care ne va vedea și ne va înțelege, de la oamenii care ne vor aprecia și lăuda pentru ce suntem. Nu, fericirea noastră pornește din partea conștiinței noastre care recunoaște frumosul și urâtul din noi, care apreciază și înțelege frumosul din tot ce vede înafară și nu așteaptă nicio confirmare pentru ceea ce suntem.

Însumând tot ce a fost scris până acum, s-ar putea să îmi imaginez că odată voi avea o fiică sau un fiu căruia i-aș putea spune ce gândesc despre cum ar trebui să fie o femeie sau un bărbat. Replica mea nu ar putea fi prea lungă: ”O femeie trebuie să fie așa cum este ea, iar un bărbat așa cum este el.” Dar atunci copiii mei nu ar ști cât curaj și voință este necesară pentru a te găsi pe tine însuți printre toate piesele acestei lumi în care este atât de  ușor să te pierzi, și de câtă verticalitate este nevoie pentru a rămâne așa cum ești și nu cum vor alții să te vadă. În ciuda greutăților și eșecurilor de care s-ar putea izbi în viață, eu îi voi încuraja spre alegerea acestui drum al devenirii în care cea mai mare răsplată va fi propria lor libertate.

Treaba a devenit serioasă

Treaba a devenit serioasă. Mai ieri totul părea o glumă, ca și cum ai ieși afară în curte să joci cărți cu prietenii tăi și te-ai trezi undeva la un capăt de lume întrebându-te dacă nu visezi. Cel mai amuzant e că atunci când erați toți în curte nimeni nu știa cât curaj are, nimeni nu își imagina că cei mai mulți dintre așa zișii lideri din gloata aia de copii vor ajunge niște maturi resemnați pe undeva și amărâți de toată lipsa lor de hotărâre să ardă niște poduri și să plece în lume. Atunci ei credeau că știu ce fac, iar tu erai un visător care filosofa pe teme neînțelese de ei. Ei știau cum va decurge viața lor și încercau să aleagă orice opțiune profitabilă condiței lor actuale, o poziție care să îi avantajeze în grup, o prietenie cu cineva care primește lunar ciocolate și bani de la părinții plecați la muncă în Moscova, alăturarea unui cerc de tineri populari și influenți din orașul ăla mic și aproape gol. Acolo toți se cunoșteau cu toți, iar vara se adunau bisericuțe în centru lângă primărie și goleau câte 3 pungi de semințe pe băncile alea renovate, cică. Mai era vreo unul care își lăsa mașina parcată alături cu ușile deschise și muzica dată la maxim, ca să audă toți că el este acolo și aia e mașina lui, poate, sau poate i-o fi dat-o tatsu ori vreun prieten a cărui mamă e plecată peste hotare și ea, trimițându-i bani regulat ca el să îi spargă prin baruri, pe fete, prieteni și note de trecere la ASEM. Pe câți dintre ei i-ai cunoscut ca să vezi cum generația lor cu poze ”originale” de pe site-uri-le de socializare s-a transformat treptat într-o adunătură de bărbați slabi de fire și femei ușuratice, scriind în termeni mai mult sau mai puțin etici. ( i-aș numi curve și ratați, dar textul asta nu are loc pentru vulgaritate)

  

Iar tu niciodată nu ai știut cum va decurge viața ta, tot ce îți doreai e să faci ceva. Nu, nu să faci ceva cu viața ta, dar să faci ceva în viața ta. Păi nu e greu de înțeles, cu viața ta poți face orice dacă nu știi ce îți dorești cu adevărat, poți să stai cu părinții tăi până la 30 de ani în orășelul tău de baștină încălzit de duhoarea prietenilor tăi de pahar cu care vă cunoașteți din copilărie sau poate nu vă cunoașteți deloc, doar îi dați cu paharul de mici pe la petreceri, ”pe baluri”, și vă pare că sunteți frați pe vecie. Ori poți pleca în lume, asumându-ți riscuri și planuri din cele mai puțin realizabile din punctul de vedere al majorității. Poți suferi eșecuri și crize emoționale care să te întoarcă pe dos și să scuture din tine toate rămășițele de ură și neîncredere pe care le strângeai atât de disperat la pieptul tău, crezând ca ele sunt tot ce ai în viața asta. Tu nu ai știut ce vrei să faci cu viața ta, tot ce știai e că vrei să faci ceva în ea. Ceva este încă nedefinit și abstract, dar poate fi adunat ca un puzzle din muzica pe care o asculți, cărțile pe care le citești, oamenii pe care îi întâlnești, locurile pe care le vezi, ideile pe care le împărtășești, visele pe care le ai și toate lucrurile pe care le iubești cu adevărat. Ceva este produsul iubirii tale de viață și înțelepciunii pe care ai picurat-o constant în cupa dezamagirilor tale. Ceva este important.

  

Și până la urmă, există doar două consecințe pentru acțiunile tale, succes sau insucces. În ambele situații eroul principal ești tu. E timpul să realizezi că treaba a devenit serioasă, în loc să îți pierzi timpul întrebând iar și iar dacă viața ți se întâmplă chiar ție, ar fi bine să apleci capul și să lupți, nu mai există drum de întoarcere, zarurile au fost aruncate. Ușile se deschid pe rând și tu treci prin ele fără să întrebi. Iar dacă una dintre ele este blocată - o spargi, căci nu degeaba ți se bloca ușa apartamentului de atâtea ori cât erai acasa, măcar atâta să fi învățat în viața asta, cum să spargi  o ușă.

Cum ar fi să îți trăiești viața corect nu știe nimeni, mai mult decât atât, ei nu știu cine ești și de unde vii. Ei nu au stat cu tine în momentele în care nu erai în stare nici măcar să îți miști mâna sub toată greutatea minții tale. Dar un lucru este cert pentru toți oamenii care cred cu patimă în ceva, într-o formă a pasiunii lor încă neînchipuită dar totuși prezentă în ochii lor negri și entuziasmați, mâinile lor delicate și artistice, vocea lor calmă dar hotărâtă, mișcările lor conștiente de intenții subtile și ingenioase prin care ei înceracă să își exprime curiozitatea și dorul față de această lume și acești oameni care fac parte din viețile lor. Cert e că ei au ceva ce alții nu au, ceva pe care îl poartă în palme de-a lungul timpului pentru a i-l arăta cuiva, ca o mică pietricică deosebită pentru ei, cu mii de cristale de nisip colectate de pe fundul mării. Acești oameni  sunt apărătorii unor valori care le arată calea spre fericirea lor, ei au un scop în viață de a dărui mai mult decât de a căpăta, și asta îi face invincibili.

    

Casta visătorilor, așa se va numi  societatea  secretă de ochii lumii în care fiecare al doilea matur în devenire își va mărturisi  dorințele ascunse în fața publicului vast de visători din întreaga lume, sau poate, doar unui public restrâns de elită. Și ficare ar spune câte ceva intim când îi va veni rândul să vorbească, de exemplu: ” Bună, mă numesc Luminița și vreau să vandalizez camera mea de cămin în care stau acum și să fug cu circul pe lume, ori cu teatrul, mai degraba cu o trupă rock ca în filmul Almost Famous.” Casta visătorilor sau ”Cercul poeților dispăruți” cu Robin Williams, așa sau altfel e un fel de utopie pentru leneși, pentru cei care nu au curaj să își arate pietricelele lumii și să recunoască puterea pe care o au în a schimba ceva. A dreamer without a plan is just a dreamer.

   

De aici în colo, renunț la casta visătorilor pentru orice etapă a vieții mele în care mă aflu. Ader de bună voie realității și jur solem să înaintez cu pași mici ori mari către tot ce reprezintă ceva pentru mine. Iar ție, dragul meu, îți recomand să faci același lucru, oricât de greu ar fi el.

   

                                          

Teii

  

 Au început să înflorească teii, probabil că deja s-au trecut, dar cu câteva zile în urmă, nu știu exact cu câte, erau înfloriți pe undeva prin preajmă. Fiecare om are nevoie de o certitudine care să îi aduca aminte despre originea sa, pentru cineva această certitudine pot fi teii în floare, cu mirosul lor vesel și dulce aruncat în rafale de vânt, liber și sprinten. Tu mi-ai spus că îți aduce aminte de casă, de întunericul de pe malul unui râu pe unde ne plimbam odinioară și unde tot ce puteam simți în bezna aia izolată era mirosul teilor în floare sub clarul ala de lună înspumat de câțiva nori fumurii. Era frumos atunci, eu cred că tu îți mai aduci aminte.

Tu zici că îți este frică de furtuni și te ascunzi în patul tău de ele crezând că acolo ești mai în siguranță, dar mie nu mi-a  fost frică niciodată de ele, cu câteva zile în urmă am dormit cu fereastra balconului deschisă, iar dacă ar fi tunat și plouat mi-ar fi plăcut mai mult, poate atunci m-aș fi hotărât să dorm pe podea, mai aproape de pământ și de tot adevărul acestei lumi nevăzut printre anii ce trec.Ascultă, cred că mă voi pierde printre toți oamenii ăștia ori poate ei toți se pierd prin mine, cred că totuși ei se pierd prin mine, dar te rog să nu interpretezi greșit, nu are niciun subînțeles vulgar ce îți zic, destul cu atâtă vulgaritate, să ne gândim un pic și la sufletele noastre.

  

 Mă gândesc  că amintirile noastre sunt ca niște ancore, ele ne definesc în momentele în care noi nu mai știm cine suntem, și atunci îți vine să zici: ”Hei, mai ții minte?!....”  și să o iei de la capăt, toată istoria ta nebunatică dar absolut ciclică în care tu îți aduci aminte de cine ai fost și recunoști că ceea ce face parte din tine niciodată nu va pleca, chiar dacă tu vei pleca. Ancorele astea, eu cred că ele ne opresc din drum, iar tu crezi că ele sunt tot ce avem, acești oameni și amintirile cu ei. Ți-aș spune odată că pentru mine ei sunt niște personaje pe care le iubesc, atât de pătimaș uneori  încât nu mi-ar ajunge o viață întreagă să scriu despre fiecare dintre ei ca și cum aș picta un portret, apoi le-aș da cărțile să le citească ca să vadă și ei cât de frumoși sunt, mulți dintre ei nu m-ar crede. Eu m-aș mulțumi cu faptul că fiecare pe hârtie ar fi o operă de artă. Pentru asta se scrie, să le spui oamenilor cum ar putea fi dacă s-ar iubi cu adevărat.

  

Nu te alarma, oamenilor li se întâmplă multe atunci când se schimbă, și nu e nicio rușine în a plânge cuiva în telefon la ora unu de noapte, stând pe o bancă în ploaie. Încă o amintire despre tine și  cățelul  ăla alb cu maro de zece săptămâni, speriat că stăpânul îl adusese să își facă nevoile afară în ploaie, mai ții minte și acum că era bucuros să te vadă. Îl mai ții minte și acum netezându-i urechile mici în timp ce el se încălzea lângă piciorul tău. Avea o codiță albă și pete maro pe bot, iar tu nu știai ce rasă e, dar îi spuneai cuiva în telefon că vei avea odată un german shepherd care va fi la fel de deștept ca și câinii ăia polițiști...

   

Această ancoră din urmă are importanță mai mult decât toți oamenii și toate locurile prin care ai fost ori vei pleca vreodată, pentru că nu este despre alții mai mult, e despre tine.Tu îmi spuneai uneori că în momentul în care începe să ne fie milă de noi înșine totul se strică, dar oare poate fi invers? Oare ar putea tristețea noastră să ne vindece? Pe mine tristețea mea m-a vindecat mereu, de asta nu mi-e frică de furtuni, și chiar dacă aș fi vrut să le spun și altora cum să facă, să mă chinui iar și iar să îi ajut cumva, tot ce îmi rămâne la orele târzii din noapte sunt doar eu însumi, pe undeva resemnată cu toată frumusețea acestei lumi dar totuși uitată. Cât de mult mi-am dorit ca toate cuvintele mele să însemne ceva, să fie reale și vindecătoare asemeni unor ape curate ce își cunosc calea mai bine decât mine, cuvintele mele vor avea putere odată când voi avea mai mult curaj decât cățelul  ala mic de zece săptămâni.

  Până atunci vor mai fi multe rânduri printre care se poate citi și oameni pierduți prin mine.

The journey.

   

   Ticsită cu fraze înțelepte rațiunea ta se mișcă pe fonul ultimelor evenimente.Din tot ce faci nimic nu îți va mai aduce aminte vreodată despre valul din seara trecută sub care credeai că te nărui asemeni unui castel de nisip, cu tot cu visele și aspirațiile tale profund de umane. Tot ce se face rămâne, și asta va vorbi lumii despre tine peste ani, asta îți va fi amintirea prin care vei reculege frânturi din imaginea valului din noaptea trecută, presărat cu câțiva stropi de sare inocenți.Nimeni nu știe cât de mult mai poți, sfidează limita în continuare, ești viu, asta e tot ce contează, și furtunile contează, ascultă-le când îți clatină catargul, ascultă-le și încearcă să înțelegi dece se abat asupra ta uneori.

  

   Asemeni marinarilor să plutești pe marea ta și să nu te uiți înapoi.Ei nu au renunțat  niciodată să își continue drumul din cauza unei furtuni.Tot ce se poate face e  să o supraviețuiești, să nu te lași scufundat și uitat de lume pe fundul oceanului.Iar cei mai de seamă, să știi, nu au parcurs doar mări, ei au parcurs oceane. Și toți vor spune nu se poate până când pentru tine se va putea.Așa e cu toți călătorii, ei nu știu spre ce își ghidează corăbiile, descoperirile îi așteaptă mereu undeva.

  

   Se pierde, în viață se pierde.Pierzi acum, renunță la ceea ce crezi că poate fi fericire pentru tine, la ceea ce crezi că știi. Tot ce este important îți dă de știre, iluziile tac, vorbesc doar în capul tău.Acolo din noapte spre zi și din zi spre noapte se tot năruie castele. Să cadă pilonii în capul tău de mii de ori dar să nu te dezbată din drum.Așa zicea și bunul nostru moș Hemingway, ”Courage is grace under pressure.”, și dacă te-ai urât vreodată pentru curajul tău, să știi că te-ai urât pentru grația pe care o porți în tine, iar pentru asta ar fi trebuit să te iubești.

  

   Și dorul tău de larg de mare nu poate fi înțeles. Ei te văd dese ori cum privești în zare stând pe malul mării, și zi și noapte din același punct. Și unii vor să își facă o casă mai frumoasă și mai înaltă, să își cumpere o mașină și o nevastă, frumoasă și deșteaptă, așa zic ei. Dar prea deșteaptă îi doboară și frumoasă e destul, iar unele vor ca ei să aibă bani și respect pentru ele, dar pentru ce anume când ele sunt nimic. Doar tu privești în zare și nimeni nu te știe cum într-o lună, două, trei, te vei afla în larg izolat de tot ce se auzea prin preajma ta pe uscat, luptând cu tine însuți printre valuri. Nu cred că ei au auzit de tine cândva, dar vine vorba înapoi de la pământul care îți poartă numele, așa ei vor auzi de tine, dar nu vor ști niciodată că asta ai fost tu. Și ce știu ei nu mai contează, tot ce contează e descoperirea.

   

   Ajunge,... Tot ce contează  e descoperirea, iubitul meu călător. Tu ți-ai dat nume și sens, urmează-l până la capăt.Și dacă părți din tine se pierd pe drum acolo te vei completa. Acolo ți se va spune de ce ai venit, chiar dacă aici nimeni nu știe de ce ai plecat.Ei nu te-au știut niciodată,doar numele tău care peste ani se va întoarce înapoi vorbind despre un pământ necunoscut pe care tu l-ai făcut să rodească.Viața ta nu se trece, viața ta e pe mare.

   

Războiul e în toi

   Uneori...Din momentul în care pe foaie se așterne primul cuvânt în cap se face liniște, dar înaintea acestui moment solemn peliculele se încâlcesc și voci necunoscute aruncă replici între ele într-o adunătură de idei prin care e important să nu uiți ceva important. Unele gânduri sunt mai de valoare decât altele, dar cel mai de seamă e faptul că ele au dreptul să fie transpuse din capul tău în care moartea lor este uitarea în mediul acesta modest în care tu să le poți imortaliza pentru o perioadă.

  

  Știi, războiul e în toi. Trec printre oameni ca printre cadavre.Ei se sting treptat și mor pe fronturile mele iar fantomele lor dispar în trecut, unii dintre ei nici măcar nu apucă să lupte că se trezesc cu un glonț în frunte și asta e, shoot and run, dar de ce să fugi ca un laș de la locul faptei, pleacă în tăcere, ca englezii. Nu cred că există vreo solemnitate în plecările astea tăcute, în plecări nu există solemnitate deloc, toate plăcările sunt lașe. Și între ele e greu să nu te pierzi pe tine însuți, printre fantome și oameni care au pretins că vor să împartă lumea cu tine. Când pe fronturile inimii tale se duc atât de des războaie, pământul rămâne pustiit, războaie înafară și în noi. Războaie înafară.

   Ridicați zidul!

   

  Și tu unde te ascunzi, drag cititor, într-o fortăreață? Nu m-ai crede niciodată că vin spre tine dezarmată, tu știi că în lumea asta e război și noi nu mai suntem oameni care visează și suferă și pierd și cad și își plâng de milă și vor să urle în isterici uneori.Tu nu m-ai crede că eu vin să te salvez, tu nu m-ai crede că eu te văd cum stai închis între ziduri urlându-ți disperarea noapte de noapte între timpane. Ar trebui să mă apropii de tine ca de un animal sălbatic, ușor, ușor, nu am venit să te vânez. Să dăm jos câte ceva de pe noi, ce spui, dragule, aruncă tu o armă și eu arunc alta, să ne apropiem ușor unii de alții, câte un pas cu fiecare armă cedată, hai, curaj. Să ajungem mai aproape, noi doi, să trecem de orice linie a frontului și să ne privim în ochi, așa dezarmați cum suntem. Pun pariu că am arăta ambii atât de jalnic și uman, fix ca doi oameni ce suntem.

   

  Și cred că asta ne-ar face să ne iubim, așa dezarmați cum suntem, doar așa e posibil. Și ce importanță ar mai avea timpul, unele lucruri ar fi destul să se întâmple, nu e neapărat să dureze, asta e viața. Iar singuri nu ne rămâne decât să luptăm ca să nu murim pentru că suntem oameni și avem emoții, să nu murim de dor. Ridică zidul, stai acolo închis în mica ta fortăreață, dragul meu inamic, stai și deplângeți ostașii, fie ei iluziile tale ori imaginile unor oameni care cine știe ce au însemnat pentru tine, stai cât ai nevoie tu,ore, zile, luni, ani, tu ești cel care hotărăște când e timpul să depui armele.

  

  Și zice lumea că nu ar trebui să luptăm, că ar trebui să cedăm și să ne arătăm în toată splendoarea disperării în care suntem uneori, ...rău zice lumea.Fără zidurile astea nu știu ce răni s-ar mai vindeca, ce pământ ar mai rodi după atatea războaie, atâția morți și toți în capul tău.

  

  Războiul e în toi, dragul meu inamic, oricare ai fi tu următorul, apropiete încet de mine și lasă arma jos cu tot cu confesiunile tale false de iubire. Eu mi-aș dori să te salvez dacă aș ști că nu mă vei împușca cu prima ocazie,dar dacă ar fi să aleg între noi doi, mi-aș salva pielea și aș pleca, e laș, dar știu că și tu ai face la fel. În război se luptă sau se moare de dor.