Cum e să fii un entertainer

Ieșirile noastre în oraș se întâmplă în cele mai rare cazuri să se încheie cu șezutul la un pahar de vorbă într-o cafenea comodă în care ne plăce să bârfim ca între fete și să bem vin duminică seara. Totul este perfect și comod cât discuțiile se rotesc în jurul bărbaților și relațiilor, în timp ce mințile și gurile nostre se deschid lent și poate întârziat din cauza amețelii molatice produse de primul pahar.

În degajare și râsetele incotrolabile, bârfele amuzante și marturisirile personale neașteptate, ceva din interior mă tot roade și nu mă lăsa în pace - cartea pe care o citisem de curând și despre care voiam cu tot dinadinsul să discut. Între două râsete și o pauză în care cineva plecase la baie eu încerc să îmi strecor replica despre carte, lipind-o stângaci de ultima temă despre psihologie și meditație inițiată de prietena noastră care lucrează în HR. ”Apropo, citisem și eu de curând această carte autobiografică scrisă de un emigrant arab despre viața lui în America și cariera lui în business...”. Încep să le spun ce mi-a plăcut și le recomand cartea, cineva chiar își scoate telefonul și face o notiță cu autorul și titlul cărții care chipurile i-a stârnit interes. Din politețe, o făcuse din politețe. Am înțeles de îndată ce HR-ista noastră Alina se întoarce de la baie cu șarmul ei de învățătoare gata să ne povestească mai multe despre experiența ei meditativă pe care a dat un sac de bani și care te ajută să îți relaxezi mintea și corpul eliminând gândurile negative și stresul cotidian. ”Am dat-o în bară și de data asta cu tema mea de discuție”, îmi zic în gândul meu. Mă simt intimidată ceva timp și după câteva sorbituri din pahar îmi iau revanșa printr-o mică sesiune de terapie acordată absolut involuntar și gratuit cuiva care se plânge de lipsă de pasiune în relație. Le mai spun o istorioară, două din ce mi s-a întâmplat și mie (clar cu nunațele potrivite tonului discuției noastre) râdem împreună, plătim nota și ne chemăm pe rând taxiurile.

Sunt acasă, fac un duș mă pregătesc pentru ziua de mâine, urc în pat, privesc în tavan și mă gândesc că a fost o seară frumoasă, chiar dacă nu am vorbit despre contexul socio economic al Americii din anii șaptezeci, despre cum poți să îți creezi un business cu puținul pe care îl ai, despre readaptare și discriminare. Probabil că sunt niște teme prea depresive pentru o seară de duminică iar HR-ista Alina are dreptate, meditația și gândirea pozitivă sunt niște teme de o prioritate mai înaltă acum, dar nu și pentru mine. Mai privesc o ultimă dată în telefon și scriu un mesaj tipului care m-a invitat la o cafea miercuri seara,...”Ne-am distrat pe cinste astăzi” și el îmi răspunde ”Miercuri va fi la fel de mișto, (winking smile)”. ”Sper să fie așa”, îmi zic în timp ce adorm.

Miercuri. Mi-a scris că întârzie, l-am așteptat un pic dar nu a întârziat mult. M-a întrebat unde mergem și mi-a zis că pot să aleg eu locul, am ales aceeași cafenea de duminica seara. Când am intrat m-a lăsat pe mine să aleg unde vreau să stăm, am ales același loc unde am stat mai înainte. ”Dacă tot va fi mai mișto, să fie la aceeași masă, ca să pot face comparația.” Ne-am așezat și a inițiat el discuția, m-a întrebat cum mi-am petrecut ziua și ce se mai aude pe la mine la muncă, unde muncesc. Și după unde muncesc nu a mai avut ce să mă întrebe și l-am rugat să îmi spună mai multe despre el. ”Nu știu exact ce aș putea să îți spun, întreabă-mă tu.” Și eu am tot întrebat, am tot interogat, m-am tot minunat de ce mai e nou prin IT, am ridicat iar tema cărții mele pentru că el citise doar ”Games of Thrones” de curând și chiar dacă nu era pasionat de cărțile autobiografice și-a scos telefonul și a făcut o notiță în legătură cu cartea recomandată de mine, din politețe, clar din politețe.

Îmi iau rămas bun de la domnul ITst, ajung acasă după o eventuală ieșire în oraș, fac un duș mă pregătesc pentru mâine, mă urc în pat, privesc în tavan și îmi zic că nu mai am chef să vorbesc cu nimeni. Nu mai vreau să îi întreb despre cum se simt, să le analizez și să le dau sfaturi în legătură cu relațiile lor de cuplu sau ei înșiși. Nu mai vreau să găsesc teme de discuție comune și interesante despre filme și actori. Nu mai vreau să umplu pauzele cu ideei și glume adaptate nivelelor lor intelectuale și să mă prefac că discuțiile noastre decurg atât de involuntar când eu îmi cheltui energia iar și iar încercând să mă distrez pe cont propriu și să îi distrez pe alții în același timp. Din acest motiv, nu mai ies duminică seara în oraș cu ele ca să aud ce îmi mai zic despre copiii, munca sau iubiții lor, poate doar cu Alina care meditează și poate să îmi spună ceva nou despre experiența meditației. Și nici nu mai doresc să mă văd cu domnul ITst care știe să răspundă acceptabil la întrebări și să îmi strecoare aluzii intime într-o conversație care nu se lipește nici în ruptul capului. Iar dacă stau să mă gândesc mai bine, pot exclude o serie de alte cunoștințe cu care ies să le aud cum se plâng de viață sau vorbesc despre rutina lor cotidiană în timp ce eu încerc să elevez discuțiile pe alte curente mai puțin banale. Și dacă i-aș exclude pe toți acum, nu îmi mai rămâne nimic. Însă și cu acest nimic sunt de acord să rămân în pace cu mine însămi uneori când nu mai este nevoie să mă pliez după gustul cuiva.   

Continui să privesc în tavan și mă gândesc că poate ar fi de folos să reflectăm uneori la cât de puțin le pasă oamenilor de cei care pun întrebări, fie ei prezentatori de talk showuri sau oameni de artă. Meseria de a pune întrebările corecte se naște cel mai des din curiozitate, care la rândul ei este și ea o măiestrie. Și atunci, cât de trist este să te afli în pielea omului care îi distrează pe alții, când tot ce te înconjoară în cercul tău este o lipsă de curiozitate, lenevia creativă și spirituală, plictiseală în așteparea cuiva care să alimenteaze discuțiile cu ceva. Acum știu, oameni care nu generează un flux și nu au ceva de spus de fapt nu sunt capabili să creeze nimic, doar să urmărească. Iar lipsa de confruntare intelectuală pentru cei ce provoacă discuții îi pune în cele din urmă în fața alegerii de a accepta cercul actual de persoane sau a căuta unul nou. Din acest motiv mulți pleacă în lumea mare cu scopul căutarii de sine care ascunde subtil nevoia de a găsi o comunite de oameni în care ei nu mai trebuie să distreze pe cineva. Ei pleacă în căutarea unui loc unde ei se pot bucura de provocări intelectuale și pot crește. Pot vedea cum potențialul lor se desface ca o floare și face alți lăstari. 

Privesc în tavan și încerc să îmi închipui un plan la cum să atrag oamenii cu adevărat mișto în viața mea. Oameni care să mă țină captivată cu părerile lor despre viață sau lume indiferent de sexul, naționalitatea, apartenența religioasă sau munca pe care o fac. Oameni care gândesc pe cont proriu în cele mai grele momente și au mereu ceva de spus.

Cum să te bucuri de o zi cu ploaie

                                           

În linie cu toate articolele utile din seria ”Cum să”, se așterne și următoarea istorisire modestă despre zilele cu ploaie în care ai ieși ca un nebun să te plimbi în tăcere, dar nu ai unde pleca și nimeni nu te așteaptă în vizită, iar încercările de a te bucura de o ocupație care să te scoată din tine doar îți consumă timpul în zadar, ca o injecție cu efect scurt de nepăsare pentru evitarea discursului interior.

Uluitor, tristețea are și ea opțiuni. Când norul se strânge deasupra capului tău, poți să te ghemuiești undeva într-un colț de inimă, ca să nu te ude leoarcă, iar apoi zgribulit de frig să tot încerci să te încălzești treptat la focul unor amintiri din vară, sau poți să îți îndrepți fața spre cer și să binecuvântezi apa rece care încearcă să te spele astăzi de patimile tale de ieri.

Ambele variante sunt utile, ambele se pot întâmpla cu tine intermitent fără să îți poți da seama de poziția ta sub nivelul acestei mări din stropi de ploaie. Uneori nu îți dai seama cum te acoperă valul, alte ori ești deasupra lui făcând surfing pe crestele abrupte. La orice nivel te-ai afla, este important să realizezi valoarea acelei clipe în istoria ta de ansamblu și să o poți transforma în ceva.

Dacă alegi să te arunci în ploaie, lăsând drama și amintirile să te erodeze, fii sincer cu tine în toate argumentele pe care le desfășori în dezbaterea cu tine însuți. Nu evita să spui că ceva te-a ofensat ori te-a durut, nu încerca să reții o dezamăgire care își face drum pe sub pleoapele tale. Fii acolo, sub acel val, și acceptă-ți emoțiile ca pe o parte din tine. Iar după ce se înseninează, mai acordă-ți o clipă pentru a reculege coerența gândurilor pe care le ai. Încearcă să faci diferența între nevoia de dramă pentru a simți o emoție pentru un timp mai îndelungat și drama în sine. Nu ironiza sau minimaliza ceea ce simți, arată respect față de emoțiile tale prezente, chiar dacă în retrospectivă vei trata indiferent ceea ce azi te îngrijorează.

Când te prind zilele cu ploaie și tu eziți în alegerea de a sta acasa sau a umbla pribeag pe drumuri, adu-ți aminte că viața în sine este o emoție continuă care poate devia în extreme, pictând ceva neașteptat, sau se poate scurge în linie dreaptă către neființă. Singura alegere este să lași penița să picteze tabloul neașteptat al vieții tale sau să negi devierile din linie pe care le ai în favoarea unei liniști artificiale. Aruncă-te în ploaie de câte ori vrei, fără regrete sau rețineri, trăiește-ți dramele mici și mari până la capăt ca să poți înțelege mai târziu ce a avut sens și ce a fost intensificat de nevoia ta de a face ceva mai real decât este cu adevărat.

Dacă preferi să te retragi în tine, într-un colț de inimă unde există un pic de liniște și confort, construiește-ți culcușul cu îndemânare. Alege o băutură caldă care să te încălzească și o muzică bună sub care îți poți dezmierda tristețea. Fii îngăduitor cu tristețea ta la fel cum ai fi bun cu un copil care nu știe ce vrea. Nu îți refuza mica ta dorința de a contempla o clipă de retragere în tine. Ascultă cum cade ploaia și detașează-te de realitate acolo unde ți-ar plăcea să fii, lasă imaginile calde ale unei fericiri din trecut să te consoleze și nu te acuza de slăbiciune. Nu-i asculta pe ăia care zic că nu este bine să trăiești în trecut, pentru că să trăiești este bine oriunde. Existența este prezent așa cum a fost trecut și va fi viitor. Alege să exiști în diferite dimensiuni, dar nu uita să te întorci în unica dimensiune pe care încă o poți schimba.

Tristețea nu este o povară, ci mai degrabă o cale de tranziție către o parte uitată din tine cu care ai putea să te vezi mai des în zilele cu ploaie.

Cum să îți găsești vocea în rutină

Aceasta este o povestire scurtă și nu prea scurtă despre cum poți să îți găsești vocea în rutina socială și cum să o păstrezi de-a lungul timpului. Nimic din această povestire nu reprezintă un exemplu extrem de bun de urmat sau răspuns la ceea ce cauți și totul este absolut subiectiv. Dar cred că nimic din ceea ce a fost vreodată scris pe foi nu a vrut să ofere garanții sută la sută la cum se fac corect lucrurile, ci mai degrabă să deschidă o nouă perspectivă, la fel ca și această povestire. 

Totul începe de atunci de când credeai că vei fi cineva când vei crește mare, cineva definit cumva în capul tău prin silințele profesorilor din școală și părinților tăi poate. Dar nu este vina lor deloc, din contra, ei încercau să creadă în ceva și îți ofereau și ție ceva în care să poți crede. Era important atunci să crezi măcar în ceva, fără această încredere mintea ta de copil s-ar fi năruit sub presiunea la ce te așteapta. Era mai frumos când credeai în Moș Crăciun și în magie, lumea ta avea o altă nuanță și multe lucruri erau posibile.

Dar de atunci au început să se spulbere iluzii, tu nu ai devenit cosmonaut, în schimb ai ajuns să lupți pentru supraviețuirea intelectuală în era în care totul este pregătit pentru consumul marilor economii. Și tu, ca un mic șoricel proaspăt venit pe platoul luptei pentru cașcaval, ți-ai lăsat toate visele ascunse în sertare în pachetul de acte cu care te tot muți de la o chirie la alta, și ai început să faci bani. Da, nu ai făcut mereu ce îți place pentru bani, nu a fost așa cum ți-a zis învățătoarea ta în școală, a fost un pic mai stresant și absolut deprimant uneori. Dar ai supraviețuit, felicitări.

Ai supraviețuit, dragă șoricel, dar viața nu constă în supraviețuire. Îți mai aduci aminte cum îți spuneai că la anul suntem anul II, iar mai apoi suntem anul III și mai e puțin și absolvim iar după asta totul va deveni mai clar? Dar cu fiecare an totul devenea mai confuz, oamenii treceau prin viața ta și dispăreau în trecut. Tu te simțeai absolut devastat după o nouă dezamagire în dragoste și absolut fericit uneori când mâncai o înghețată și vedeai un apus de soare. Și te gândeai atunci cât de paradoxală este viața, stai și te chinui ca prostul să construiești relații cu alți oameni, crezând că în aceasta constă fericirea, și uiți să construiești relații cu tine însuți. Dar nu-i nimic, mai mănâncă o înghețată din când în când și privește un apus de soare ca să vezi cum totul revine la normal.

Opt ore de muncă la birou și un oraș sinistru în anotimpul rece al anului. Zâmbete false și un cerc de oameni cu care nu ai despre ce vorbi. Gânduri înainte de somn în care te întrebi și îți răspunzi la aceleași întrebări în diferite moduri, dezbați argumente, faci calcule ca dimineața să nu mai conteze nimic. Ah,  dacă ar conta tot la ce te gândești înainte de somn, cât de multe schimbări ai putea să faci în viața ta. Dar cumva, așa cum ajung toți, ajungi și tu acolo - într-o poziție socială din care nu este atât de ușor să ieși. Și atunci începi să simți pe pielea ta cum se scurge timpul și ți-e teamă că tot ce vrei să faci tu în viața ta nu se va întâmpla, că lumea ți-a arătat unde îți este locul și tu trebuie să îl accepți.

Acceptarea este doar o decizie, așa cum sunt multe alte decizii pe care le luasei involuntar la început: să te uiți la desene animate sau să te joci în curte, să îți iei un ghiozdan cu spiderman sau cu batman, să îi spui că o iubești sau nu, să alegi un profil mate-info sau umanist, să faci inginerie, business sau jurnalism, să continui acea relație sau să uiți și să mergi înainte, să faci mai mulți bani cu un job tehnic și lipsit de creativitate sau să citești mai multe cărți în timpul liber. Nu există decizii grele sau ușoare, există doar o atitudine personală față de luarea unei decizii. Adică, atunci când alegeai între batman sau spiderman putea fi la fel de serios pentru tine ca și atunci când alegeai între economie sau jurnalism, totul depinde de cât de mult te lăsai copleșit de ce se poate întâmpla. Se poate întâmpla orice, de exemplu să investești un efort considerabil într-o carieră care nu îți va aduce destulă satisfacție sau bani sau din contra, îți va aduce. Nicio decizie nu este sortită la succes sau eșec, toate deciziile depind de alte decizii pe care le vei lua mai târziu tu sau alți oameni, iar cunoscând asta ar trebui să îți scuturi de pe umăr povară emoțională pe care ți-o autoinduci și să faci o schimbare.

Ca să fi știut de la început în ce anume vrei să te schimbi, trebuia să fi făcut doar un singur lucru de pe vremea când credeai în Moș Crăciun - să înveți să gândești. Tot ce trecea prin filtrele tale nu era menit să îți ofere vreo garanție că viața ta va fi frumoasă și ușoară și tu vei fi absolut împlinit. Toate evenimentele și situațiile în care ai ajuns vreodată te rugau la miez de noapte să ieși din pielea ta pentru vreo câteva secunde și să spui ce gândești cu adevărat. Să te uiți la viața ta și să zici că nu ești de acord cu ceva și de ce. Și mai ales, la fiecare etapă era nevoie să îți stimulezi viziunile cu ceva diferit de rutina ta cotidiană, cărți despre oameni dintr-o altă eră sau societate, idei despre care prietenii tăi nu au auzit, filme și opere artistice care să te tulbure și să te scoată din echilibrul monotoniei. Era nevoie să cauți aceste unelte de pe vremea când credeai că vei fi pilot sau cosmonaut și să le spui și altor copii despre ce citisei tu aseară.

Dacă nu a existat nimic care să te invite în această călătorie a descoperirii și autocunoașterii de pe vremea când erai copil, încă nu este târziu să începi să te distragi din tot ce îți spune că ești poziția ta socială. Însă este nevoie să știi că există atât de mulți oameni în această societate care se tot ocupă și s-au ocupat cu gânditul, încât au ajuns să exceleze în această materie. Este o practică uderground, ei răsfoiesc prin cărți plictisitoare cu prea mult scris și fără imagini și scot din ele câte ceva de prelucrat intelectual. Ei lucrează pe cont propriu și își tocesc sensibilitatea și viziunile zi de zi, ca să ajungă acolo unde nu sunt acum dar știu că le este locul. Adică, ca să poți să te transformi în cea mai bună versiune a ta trebuie să crezi că tu meriți asta și să muncești pentru tine în primul rând și pentru alții, evident, în al doilea rând.

Iar dacă ar fi să vorbim despre voce, ea nu este decât tot ce te reprezintă, o combinație armonioasă dintre ceea ce ești tu și ce comunici lumii. Când munca din spatele cortinei începe să producă roade, nu mai este nevoie să faci declarații, să strigi în gura mare despre cine ești și ce ți se cuvine, energia ta o face pentru tine. Căci pe lângă toate regulile de conviețuire, este important să ne formăm identitatea pentru adaptare și nu pentru conformare. Așa cum au făcut-o toți marii super-eroi, doar niște cetățeni ordinari de ochii lumii - Clark Kent sau Peter Parker, iar după ușile închise Superman și Spiderman.

Ca să îți găsești vocea în rutină, începe să o cauți. Această lume din spatele cortinei are nevoie de îngrijire constantă, ca o plantă care se dezvoltă și crește. Nu uita să o uzi din când în când și să o muți în locuri cu destul soare.