Saturday, July 15, 2017

Textual description of firstImageUrl

Omagiu unui rebel


                                                            

” The more real you get, the more unreal the world gets.”
                                                                                                                                                     
John Lennon
                                                      


După cum spunea și Lennon, este ceva dubios la mijloc. Sau poate ce a spus el nu are absolut nicio importanță. Cine a fost Lennon, un hipiot ordinar care pretindea că știe mai multe decât alții și se credea prorocul unor valori absolut abstracte și naive pentru societatea americană din anii lui? Dar poate totuși el avea dreptate? Sper cel puțin că a murit fericit.

Câteva rânduri în urmă știam sigur sa explic mesajul acestei fraze a lui Lennon, dar recitind-o de câteva ori m-am pierdut printre cuvintele ei. Iar de ceva timp încoace mă tot întreb dacă mi se întamplă și mie, dacă am început să devin mai reală. Și cred că exact asta mi se întâmplă, am început să ma transform în ceva. Nu în vreun vârcolac sau demon, cu siguranță, mai degrabă în ceva foarte real și plan, o absolventă a unei facultăți economice, o angajată, o viitoare carieristă. Și chiar dacă primele două versiuni sună mai bine, sunt nevoită să mă mulțumesc cu ultimile trei.

Oare despre ce realitate vorbea Lennon, cea închipuită de societate sau cea ascunsă în umbra conștiinței noastre? Pentru că îl cunosc destul de bine pe John, voi presupune că el se referea părții spirituale din noi. Cu cât mai mult această parte din noi devine reală și capătă aceleași drepturi de existență ca și orice pragmatism pe care îl considerăm indispensabil pentru a supraviețui, cu atât mai reali devenim. Este un proces de regăsire și acceptare a tuturor părților din tine și e la fel de important ca educația sau adaptarea socială, chiar mult mai important decât acestea.

Când tu, cel care ai făcut un drum lung către tine însuți, ai reușit să îți bați ușor pe umăr alergând din spate și ai strigat: ” Oprește-te! Hey, stai o clipă, prietene,..stai, să îmi trag rasuflarea... Huh, că repede mai mergi. Așa, da.. Am alergat din urma ta toată viața să îți spun că și eu contez. Așa buimac cum mă vezi acum, dezorientat, patetic și profund mai mereu, melancolic și visator, entuziasmat și umanist până în atomii moleculelor fibrelor corpului meu, eu contez. Eu sunt real, mai real decât poza aia de fotomodel lipită pe peretele tău, la care te uiti zi de zi în speranța de a căpăta acest corp perfect. Sunt mai real decât jobul ala care te va face omul de succes independet financiar. Sunt mai real decât partenerul ideal care îți va completa golul pe care îl simți în fiecare noapte înainte să adormi. Eu sunt mai real, te rog, acceptă asta.” ,.... s-a întamplat acel scurt moment de revelație care te-a făcut să te iei în brațe pe tine însuți și să plângi un pic, tragând involutar de spatele cămășii eului tău salvator, asemeni unui pacient la orele de psihoterapie.

Iar apoi, împăcat cu tine însuți ai început să mergi prin viața și să te miri de cât de mult este lipsit de sens tot ce te înconjoară. Totul a ajuns să degradeze într-o formă acută de superficialitate, modul în care oamenii se simt fericiți sau triști sau modul în care oamenii capătă importanță. Și trecând tăcut prin viață cu aceste viziuni, tu ai devenit martorul evoluției egoulurilor multor oameni pe care îi cunoști sau i-ai cunoscut. Acești oameni care vorbeau amabil și simplu au început să spună tot mai puțin ce gândesc, să vorbească în fraze scurte, așteptând să fie citiți printre rânduri și în cele din urmă să îi ignore pe alții. E un fel de boală extrem de contagioasă față de care sunt imuni foarte  puțini dintre noi, maladia substituției. Ea evolueaza treptat, transformând valorile noastre una câte una în valorile altora, strecurându-ne printre gânduri senzația unei clipe de împlinire care se va întampla neapărat cândva în viitor, odată ce vom deveni tot ce nu suntem și vom căpăta tot ce nu avem. Iar cand această formulă începe să funcționeze, orbim din senin și ne aruncăm în rutina împlinirii unor scopuri mai mari, pentru că se poate! Dedicăm tim din viața noastră studiilor și nu învățării, ca să căpătăm bani și statut social, nu cunoștințe. Ne alegem cariera după cerințele pieței, incorporând abilități și experiențe porfesionale ca niște soldăței lego pregătiți să își fixeze fundurile pentru vecie pe scaunele unor birouri. Acceptăm în viețile noastre oameni noi, realizați, influenți, inteligenți, îmbrăcați la patru ace, care vin să ne apridă și mai mult dorința de ” îmbunătățire” personală sau cum mai este la modă a fi spus, ”dezvoltare personală”.

Un citat anonim spunea că propaganda contemporană a cărților pentru dezvoltare personală nu reprezintă mai mult decât îndemnul unui scriitor faimos din Beverly Hills către un bărbat ordinar de la sat să iasă din zona lui de confort. Așa e și cu oamenii la care te uiți de jos, ștergând-u-ți neîndemânatic saliva din colțul gurii în timp ce ei radiază in luminile admirației tale. Idolii tăi nu sunt decât produsul valorilor tale, și unii își găsesc idoli mai autentici decât niște oameni deghizați în alți oameni. Ce bine ar fi să îți faci priteni care admiră autenticitatea și să nu îi pierzi niciodată. Dar cred că toate acestea sunt prea greu de înțeles uneori, dese ori, prea dese. Iar starea de care vorbea John poate reprezenta o primă fază de ameliorare a maladiei, unicul remediu ar fi să devenim mai reali.

Din păcate, efortul cu care ne construim identitatea socială scurge din noi toată vlaga realității. Iar realitatea nu este condiția lumii în care trăim, sarăcia economică sau idiferența oamenilor din jur, nici prejudecățile și obiceiurile lor care ne fac să credem că superficialitatea și conformare sunt obligatorii pentru a supraviețui și a căpăta success. Realiatea noastră nu depinde de condiția lumii exterioare, ea se găsește în noi. Oricât de pacifistă și frecvent întâlnită este această afirmație preluată de ”purtătorii de opinii inedite” de pe rețelele de socializare, când noi devenim noi, îmbrăcându-ne pielea și forma a ceea ce suntem în interior, regulile din afară dispar asemeni unor piste de alergat de la care reușim să ne abatem, renunțând la dorința de a trece primii linia de ”Finish”.

Cel puțin odată în viața, pentru fiecare dintre noi apare un moment în care totul devine lipsit de sens, iar glasul interior încearcă să ne convingă iar și iar că nu avem loc în această lume. Atunci este etapa în care trebuie să luam o decizie care poate fi una dintre cele mai importante din viața noastră: să ne supunem fricii față de solitudine, frustrare și riscului de a eșua să comunicăm lumii ceea ce gândim, adoptând regulile cursei către succes; sau să zâmbim victorios în fața neîncrederii, aruncând de pe noi armura inutilă a conformării și să ne continuăm drumul prin convingerea că locul nostru în lume nu va fi găsit, ci creat.

Acest mesaj nu este mai nou sau mai vechi decât ceea ce a fost deja spus de către alții. Istoria se repetă și cel mai ironic în ea este încrederea cu care oamenii acceptă că nu există nicio cale de izbândă împotriva sistemului, când el a fost compromis și răsturnat de atâtea ori. Însă cea mai mare luptă nu este cea împotriva sistemelor, dar împotriva noastră. Dacă lupta pentru re-găsirea și salvarea identităților noastre în forma lor brută este pierdută, sistemul nu are nicio vină, pentru că decizia de a capitula a fost luată de noi, nu de sistem. Poate ar trebui să ne facem tema pentru acasă înainte de a porni în acest drum lung al regăsirii și să răsfoim un pic trecutul pentru a-i descoperi pe cei care la timpul lor au ajuns învingători în această luptă, de la Aristotel, Homer și Isus până la Jung, Einstein si Picasso, fără miile de nume despre care ar trebui scrisă câte o carte separată.

Și acum că îndemnul acestui mesaj a fost lansat către oricine, sper ca prietenul meu Lennon să se odihnească și mai împăcat cu ceea ce a lăsat după el.