Scrisoare către draga mea prietenă care citește

Mai nou s-a inventat să scrii scrisori pe site-urile de socializare, să-mi fie iertată tautologia. Ce este vechi acum a devenit mai nou. Trendurile mereu au obișnuit să se mascheze sub niște imagini profund înrădăcinate în mintea umană ca scrierea scrisorilor, testamentelor sau jurnalelor, dacă ar fi să ne referim domeniului scrierii la general. E doar o metodă prin care unii reușesc să se facă auziți sau citiți prin așteptările asociate cuvântului scrisoare. Cei mai puțin pretențioși acceptă serialele și reality show-urile pentru a putea descoperi viața intimă a cuiva, iar cei mai culți preferă să citească scrisori. Prin urmare, articolele în formă de scrisori de pe site-urile de socializare sunt doar niște metode pentru a capta atenția cuiva, ca să știți de ce sunteți aici și acum și din ce motive citiți acest text. 

Sper că nu v-am ruinat așteptările din start explicându-vă un pic mai consecvent decât printr-o frază banală, adevărul.

Și acum va urma scrisoarea...

      Draga mea prietenă care citești,

  
Dacă ai fost curioasă să mă citești pe mine acum, sunt aproape sigură că îți place să citești în general. Și prefer să cred că nu faci parte din categoria tipelor care citesc cărțile alea promovate peste tot pentru că sunt faine, pentru că toți spun că sunt, ori pentru că vrei să ai și tu aerul ala de fată cultivată și inteligentă în speranța de a contribui astfel la formarea imaginii tale de domnișoară și frumoasă și deșteaptă.

   
Mi-ar plăcea să știu că nu  ești persoana care acceptă orice încercare a oricărui autor disperat de a transpune lamentările și dezamăgirile sale pe hârtie iar apoi a le numi literatură sau artă. Probabil ai fi citit câteva cărți din seria ”Fifty shades of Grey” din curiozitate, apreciez curiozitatea ta, și nu această capodoperă de marketing curat care ,probabil, ți-a lăsat o impresie. Sper, însă, că înafară de toate cărțile din trend tu să fi citit ceva mai vechi și mai literar doar pentru că asta a fost alegerea ta și nu a mulțimii. Și vreau să știi că odată ce ai găsit cartea sau autorul care te-a marcat nu ai făcut mai mult decât să te regăsești pe tine. Și de multe ori nu are sens să spui cuiva despre valoarea revelației tale, despre importanța acelei viziuni care te-a marcat, e prea personal, înțelege-mă, la fel ca versurile unui cântec în care te regăsești. Poți încerca să spui cuiva asta, dar foarte puțini vor aprecia entuziasmul tău, căci ei nu au fost acolo, tu ai fost...

   

Știu cum e, tu ești acolo, printe rândurile celui care a încercat să își scoată conștiința și să ți-o dăruie ție pe hârtie, între paginile alea îngălbenite care probabil s-ar fi pierdut printre maculatura cuiva. Cu cât mai mult ești acolo, cu atât mai mult nu ești aici. Asta e tot. Asta te izolează de oamenii drăguți și normali din societatea în care trăiești, și tu o știi. Poți observa și tu cum treptat, cu fiecare capitol al unei noi cărți ei încep să devină prea puțin pentru tine, chiar dacă nu ai avea tu pretenția ca ei să fie poeți sau scriitori, doar din simplul motiv că ei nu au pretenția să înțeleagă un pic mai mult decât au fost obișnuiți.

  

Să nu te sperie însingurarea, să nu te sperie avalanșa de întrebări cu care creierul tău va începe să se confrunte. Nu, inteligenți nu  sunt doar ăia care știu matematică sau fizică, matematica sau fizica sau orice altă știință exactă o poți învăța și tu, nu asculta pe nimeni care ar pretinte că cei ce cunosc mai mult din emoții nu pot cunoaște mai mult din rațiune. Curiozitatea ta îți poate deschide mintea către orice. Tu îți plasezi prioritățile, să nu îți fie frică să dai prioritate unor lucruri de care oamenilor nu le pasă, lumea e mult mai mare decât îți imaginezi, și undeva acolo, în locurile unde odată tu vei ajunge, cineva luptă pentru valorile tale.

  

Gândește, te vei îneca de vreo câteva ori până vei învăța să înoți, dar să nu îți fie frică, gândește. Spune, vei suna absurd de vreo câteva ori, dar spune ce gândești. Nu renunța, te rog, nu te sufoca singură între șabloanele și stereotipurile acestei lumi. Nu te împiedica de contradicțiile prin care oamenii te vor acuza de nebunie, insinuând că nu știi ce zici ca să nu pară ei mai proști ca tine. Nu ceda atunci când crezi că te contrazici, spune ce ai de spus, spune până la capăt, nu pentru a avea dreptate, dar pentru a te exprima. Nu te subestima, ideile tale sunt valoroase, ideile nu sunt vise naive, ideile sunt planuri. Fără idei nimic nu ar funcționa așa cum este obișnuit la ziua de azi în această lume. Practicienii sunt ca păgânii, ei nu cred până nu văd și niciodată nu se întreabă de unde au apărut ochii în capurile lor. Întreabă-te tu de dragul ideii, cum spune proverbul, ”să nu mori prost”. Nu te supraaprecia, nu ești tu singura care gândește. Provoacă discuții cu alții care se subestimează, așa vei învăța, și asta e cel mai important.

   

Și totuși, încearcă să supraviețuiești. Acceptă realitatea, te rog, cedează unele principii, nu e ușor, e ca și cum ai crește mare și într-o bună zi ar trebui să îți oferi jucăriile tale preferate unor alți copii. Sigur că lor nu le pasă de ele, dar și celor din lumea mare la fel nu le pasă. Nimănui nu îi pasă, cedează și cu timpul vei primi altceva în schimb. Asta e schimbarea, și ea e dureroasă, cedezi ceva pentru a primi ceva nou. Nu, asta nu ar însemna să te dezici de tine, asta ar însemna să te creezi pe tine însuți. Uneori va fi greu să faci alegeri, granița dintre unde se cedează și unde nu se cedează e foarte subtilă, tot ce pot să îți spun e să cauți răspunsuri înafară, dar să știi mereu că cel mai important răspuns se află doar în tine. Tu știi, tu îți trăiești viața, tu știi cel mai bine.

   

Nu știu dacă te-ai regăsit în vagile mele sfaturi, draga mea prietenă care citești, îți scriu din momentul acesta care pentru mine înseamnă prezent fără să știu care este prezentul tău, oricare ar fi el, în fericire ori nepăsare, în durere sau tulburare tot ce contează în el ești tu.

  

Cu drag, amica ta nebună care nu încetează să citească...

                                                      

   

Omleta.

   A început să cânte tot mai des. Cât stătea la serviciu gândul că poate veni acasă să mai cânte un pic îl bucura. Oamenii îl priveau tot mai suspicios, ca pe un ciudat. Și el simțea cum își pierde cumpătul, avea zâmbetele alea blege schițate pe fața lui, ceva din firea lui se zbătea să iasă afară. În termeni psihologici, domnul Ciobanu, fostul lui psiholog i-ar fi spus că e o manifestare a unor probleme provenite din copilăria lui în relație cu părinții lui, cu fostele lui prietene, e o tendință de manifestare a unui reproș personal. Ducă-se dracului, domnul Ciobanu, cioban a fost și va rămâne, el nici măcar nu a cântat vreodată la un instrument muzical, el nu știe ce este arta. Ce știe domnul Ciobanu? L-ar fi salvat acum domnul Ciobanu? Nimeni nu l-ar mai fi putut salva acum de sine însuși.

  

                                                         ­­­
   El era mai calm ca niciodată.Calmul i se ascundea între sprâncenele încruntate.Mișcările îi erau mereu lente, controlate, probabil, de același calm pe care acum îl avea mai mult ca niciodată.Nimeni nu i-ar fi putut reproșa nimic, pentru că era absent mai mereu. E ca atunci când te detașezi de lumea asta și involuntar începi să o ignori, e ca atunci când din întâmplare construiești un perete împrejurul conștiinței tale, un perete e prea tare spus,  mai degrabă o cupolă din sticlă. Sub sticla aia s-a făcut el nevăzut, controlat și politicos din priviri și gesturi, așa încât lumea nu mai avea ce să îi reproșeze.Lumea nu putea să-i repoșeze nici prea multă politețe, căci el o administra chibzuit.Un zâmbet și o ușă deschisă în fața unei doamne, o răbdare de a duce la capăt o discuție, o inteligență prin care el se arăta umil în fața oamenilor. Și undeva, în timp ce își pregătea cina, amărăciunea îi ieșea la iveală de după un zâmbet resemnat. Ah, acel zâmbet care mereu părea a fi un oftat. Ochii aplecați și colțurile gurii ușor îndreptate în sus...”Asta e, iar o omletă la cină”. Omleta lui la cină reprezenta în acea clipă dezamăgirea lui simbolică pentru ziua de azi.

   El știa să își interpreteze simbolurile, dar nu mai avea niciun chef să o facă. Își fuma țigările în singurătate, cu capul ieșit pe fereastra de la bucătarie, urmărind cum se pictează apusul pe unda sonoră a sfârâitului omletei din tigaie. Acele clipe le iubea, atunci când nu mai trebuia să își zică ceva, să se grăbească undeva, să întâmpine pe cineva, să deschidă ușa cuiva, tot ce avea de făcut era să privească apusul și să își răsfrâgă cugetul peste zări, fără întrebări, fără răspunsuri, ca o apă vâscoasă care se împrăștie încet prin spațiu, ca un cer ce își conturează gama de roșu zmeuriu tot mai insistent cu fiecare clipă, și tâmplele i se dechideau ca niște flori și un flux senin se scurgea din ele, ușor și grandios, cuprinzând tăcut întreaga imagine a acelui moment apocaliptic și parcă începea să audă o muzică barocă așternându-se pios pe fonul sfrârâitului din tigaie, atingându-i simțurile în creștetul capului pe notele cele mai înalte, cântate în patru voci și stop!”... Se arde omleta, frate.” ”O doamne, iar m-a luat valul.” Și el se depărta grăbit de la fereastră, aruncând țigara fără să o vadă cum cade de la etaj și lucește subit pentru ultima dată izbind asfaltul. Țigara e jos, stinsă. Omleta e salvată. Și nu există nimeni în această lume, în această clipă,care să își exprime regretul pentru sfârșitul unei trăiri ca aceasta. Nimic nu mai contează, omleta a fost salvată...

   El era brunet.Așa cum sunt toți bruneții, uneori își tundea părul foarte scurt cu mașina, dar asta o făcea doar vara, în rest purta o tunsură normală, a la ”gentleman” . Părul îi era ușor ondulat, dar niciodată nu reușea să înțeleagă prea bine asta, pentru că mereu și-l tundea înainte ca el să devină prea ondulat. Cea mai impunătoare parte a feței sale erau sprâncenele, stufoase și negre deasupra ochilor negri și ei ca două picături de cerneală. Aveau prea puține nuanțe, erau doar niște cărbuni, de asta nu te puteai pierde în ei, de asta oamenii nu aveau ce îi reproșa. Căldura, însă, exista. Cărbunii lui ardeau melancolic ca un foc de tabără când zâmbetul apărea pe fața lui și îi croia niște riduri vesele în colțul ochilor. Colțurile ochilor lui erau ascuțite și așa, poate așa își ascundea tristețea, căci ochii lui păreau mereu să râdă.

   Și acum, la 25 de ani ce avea să îi implinească, realizase destul de multe, evaluând după criterile social generale atribuite unui tânăr de 25 de ani.Terminase o facultate de finanțe și în timp ce își făcea un master în management și-a găsit un post de muncă la o firmă din țară, unde a început să lucreze ca manager de proiect, ca mai apoi să accepte o propunere de colaborare  neașteptată în Italia, unde firma lui avea o filială. Nu și-a mai terminat masteratul, firma îi oferea un salariu destul de bun cu care putea să își permită să închirieze un apartament în Pisa, unde i-a picat norocul să muncească și în ultima jumătate de an să și trăiască. A acceptat propunerea imediat, era ca și cum ceva din interiorul lui îi șoptise: ”În sfârșit.” , nu s-a gândit mult de ce a fost ” în sfârșit” și ce parte din subconștientul lui își dorea asta, a simțit doar ceva inexplicabil de plăcut în legătură cu asta, un sentiment ca atunci când reușise pentru prima oară să meargă pe biciletă în copilărie, era ceva ce el nu încercase mai înainte dar îi reușise din prima. Așa se simțea, nu mai erau necesare îndoielile, el putea să facă asta, ceva de care el nici măcar nu bănuia mai înainte.El putea să plece fără să înțeleagă de ce își dorește asta, din simplul motiv că gândul plecării îl făcea fericit.Era mai ușor decât putea fi sub alte circumstanțe, nu trebuia să explice nimănui de ce pleacă, banii erau un argument mult prea bun.Familia sa i-a acceptat ușor decizia. La început cu un regret aproape nedeslușit la telefon, apoi cu o clară apreciere a succesului pe care l-a atins în carieră. El știa că acea frântură de regret a despărțirii de familie e neînsemnată în comparație cu mărimea umflată a egoului lor, motivat de succesul neașteptat pe care el l-a avut. Din ce îi spusese mama sa la telefon reținuse doar ultima frază: ”Mă bucur, Andrei, în sfârșit!”...în sfârșit, în sfârșit, ..”Da, așa am zis și eu”.

  Avea un balcon acolo, în Pisa. Un balcon larg și încăpător, putea să își mute patul acolo, era și acoperit. Dar ce pat să mute, poate doar canapeaua. Eh, să lăsăm canapeaua la locul ei. Avea apusurile, iar. Era un pic mai înfricoșător , totuși.Bucătăria era în salon, prea departe de balcon și acum nicio omletă nu mai putea să îl trezească din ”tulburare”. Când abia se mutase și-a pus o scrumieră la balcon ca nu cumva să arunce țigări în capurile vecinilor, se temea mai mult să vorbească cu ei, nu știa italiană și nici nu voia să vorbească, nimic, cu nimeni.Primul apus l-a ținut vreo jumătate de oră la balcon, cu fiecare apus îi era tot mai greu să se oprească. A început să fumeze mai mult în orele după-amiezii și a devenit mai vesel. Iar oamenii au început să îi reproșeze ceva, ...în sfârșit.

 Îi plăcea să vadă cum vecina lui de jos îi zâmbește mereu când el urcă scările pe lângă apartamentul ei, zicându-i amabilă ”Ciao!” și apoi schimbându-și brusc expresia feței în una bănuitoare. A început să o facă intenționat, să urce scările de fiecare dată, nu lua niciodată liftul, și chiar o saluta el primul cu un ”Ciao!” aproape enervant în timp ce ea încerca să își bage cheile în ușă. Intimidarea și aerul ei bănuitor dar superficial de amabil îl amuzau grozav. Și tot mai mult, reproșurile cu care îl hrănea această nouă societate urmârindu-l cu coada ochiului ca pe un străin, îl făceau mai fericit. Reproșurile îi arătau că este diferit și el apucase încet să își aducă aminte asta.

                                                                     ­­­

...-Andrei, ce mai faci, dragul mamei, cum îți merg treburile? Tata e lângă mine, îți transmite salutări.Cum e timpul acolo la tine, sper că e frumos, ah da, știi îmi pare foarte rău că nu mai vorbești cu Iulia, chiar e o fată bună și dintr-o familie destul de respectabilă, ti-am zis de o mie de ori că niște părinți cumsecade nu pot avea copii mai răi la capitotolul cumsecădenie. Băiatule, acum că te-ai aranjat și tu ar fi bine să îți găsești și tu o fată, vrem și noi să te vedem om la locul tău, vrem și noi niște nepoți, să te gândești la ce ți-am zis, da, băiatule? Vrei să vorbești cu tata?

-Nu mamă, vorbesc cu el altă dată.

-El îți transmite salutări.

”El îți transmite salutări”, acele salutări lipsa cărora nu l-ar fi deranjat deloc. El nu mai avea niciun dor, niciun regret față de găurile negre din copilărie în relația cu părinții lui, maturitatea îl izbise prea curând,acum spera doar să fie izbit de orice altă revelație care să îl poată scoate din  amorțeala asta a rutinei în care se afla. Nici nu mai avea timp să se gândească unde merg toate, de unde au pornit și cum se desfășoară, viața îl înghițea și doar apusurile încercau să îl salveze.

  Așa se întâmplă cu fiecare, dacă urci în tren nu ai cum sări din mers. Ba da, ai cum, ai cum, dar e dureros să cazi undeva pe o pajiște deschisă fără să știi unde te afli și de ce ți-e fracturat piciorul de voința propriei tale emancipări, emancipările ar trebui să te elibereze și să te facă fericit, nu să te doară, dar în societate ele mereu te dor.

   În apartamentul lui era un pian. Cand s-a mutat și-a scos toate lucrurile și le-a înșirat prin cameră fără să își dea seama cum a izolat pianul. Statea acolo lângă fereastră, intact și nevinovat. De ce oare el îl izolase, de parcă nu își putea permite să pună lucruri în preajma pianului? Cumva, în timp ce își pregătea cinele și dejunurile în salon îl privea suspicios ca pe un animal sălbatic, dar într-o seară totuși se hotărâse. S-a apropiat calm și i-a deschis capacul, dar înainte de asta și-a trecut palma pe suprafața lui. Era neted și rece. Îl trata ca și cum ar fi fost viu, iar gândul ăsta îl deprima grozav. Senzația dulce a regăsirii pe care o resimțea de fiecare dată când își trecea degetele peste clapele acelui instrument, care spre fericirea lui era și foarte bine acordat, îi provoca o fericire dureroasă, exact ca atunci când vrei să te eliberezi sărind de pe un tren și căzând îți fracturezi piciorul.

   Zâmbea încercând să reculeagă melodii vechi pe care le știa, mânile încă îl ascultau. Zâmbea și se simțea asemeni personajului principal din filmul ”Pianistul”, atunci când el, fiind evreu înfometat și murdar îi cânta o melodie de Chopin unui ofițer fascist care îl asculta sobru și respectuos. Ce straniu îi părea, era sătul și îndestulat, și totuși ceea ce se simțea a fi el însuși, cântând la acel pian, era un biet artist înfometat. Poate ăsta era răspunsul...

   În seara aia se întorsese mai devreme acasă. Era grăbit. Și-a scos grăbit sacoul, și-a scos cravata enervat, a aruncat-o undeva prin casă, și-a întors mânecile cămășii, s-a privit un timp în oglinda de la intrare apoi a plecat rapid să își spele mâinile. Când s-a întors în salon îl pierduse un gând, stătea neclintit în mijlocul camerei. ” ...da, trebuie să mânînc, asta voiam să fac. Ce avem astăzi la cină? Ce?Ce? Omletă!” S-a îndreptat spre bucătărie,  a deschis frigiderul, a cărat afară din el tot ce putea fi comestibil într-o omletă. S-a apucat să gătească. Era nedumerit, omleta îi ieșea de minune dar foarte automat. Arăta artistic în pantalonii și cămașa lui de birou îmbibate de mirosul casnic al uleiului prăjit.Așa cum își gătea în grabă omleta în stil office ai fi zis că arăta ca un actor dintr-o reclamă amuzantă, lipsea doar camera de luat vederi și vreun specialist de marketing care să-i dea un nume potrivit acelei imagini de la bucătărie.

  De data asta omleta a ieșit perfect, a mâncat-o,însă fără vreo satisfacție, nu. Nu era omleta ceea ce îl aștepta acasă. Nu era omleta ceea ce putea să îl salveze așa cum nu ar fi putut să îl salveze nici domnul Ciobanu. Și-a lăsat tacâmurile în chiuvetă și a ieșit pe balcon. Apunea, țigara se consuma subit între degetele lui, și apoi alta, alta, alta până când auzise cum sună telefonul. Stinse ultima țigară pufăind și mări pasul intrând în salon.

-          Alo?

-          Andrei, bună, sunt eu, mama. Ții minte îți ziceam de Iulia, astăzi m-a contactat, mi-a zis ca vrea să te vadă. Biata fetiță, știu ce a fost între voi, Andrei, mi-a mărturisit totul, dar oamenii mai greșesc, Andrei. Uite, i-am zis că ești plecat în Pisa. Știi ce entuziasmată a fost, vrea să vină sa te vadă. Dă-i o șansă, fiule, fă-o pentru mine, te rog...

-          Și mie cine îmi dă o șansă, mamă? Cine?

-          Adică? Andrei nu înțeleg. Ce vrei să zici? Știu că ești obosit, de asta și am zis sa vină ea la tine, o sa mai aibă grijă de tine...

   Apusul nu se vedea din salon, fereastra de lângă telefon era deschisă și mirosul de ulei prăjit se aerisea rapid. El se uită în depărtare concentrându-și ochii spre cel mai înalt punct al clădirilor italiene ce urcau pe colină, până în vârful ei. Vocea din receptor se diminuă pănă când deveni un sunet lung și amețitor precum un șuierat. Și brusc îl acoperi o apatie de care nu mai simțise până atunci.Urechile nu-i mai percepeau vreun sunet, iar fața îi exprima dezgust și amărăciune. Receptorul îi alunecă involuntar din mână, el îl privi cum cade, rotindu-și ochii spre podea, dar nu avu nicio reacție. Era ca și cum îl compătimea cu o cruzime disprețuitoare.

   Cu mâna stângă atinse pianul în timp ce se uita pe fereastă, era neted și rece. Se apropie calm de el, ca prima oară, îi deschise capacul atent,își lansă mâinile în aer și le coborâ ușor deasupra clapelor, sunetul se propagă în încăpere și o umplu de atmosferă.  Receptorul se zbătea indignat pe podea.

-Andrei?! Andrei?! ... de ce nu răspunzi?! Ce muzică e asta, Andrei?! Ce se întâmplă?... Mă îngrijorezi... Andrei, ce muzică e asta?...

Era Chopin, Nocturne in C sharp minor...

Ceva se învârte, probabil e pământul.

       Ceva se învârte, probabil e pământul.Atunci când mințile ți se învârt în ritm haotic iar tu încerci să prinzi vreo adiere de adevăr din toate emoțiile tale formulate teoretic în spațiul tău intercranian, pământul totuși se învârte, lucrurile merg pe cursul lor iar timpul dispare  sacadat marcat în faze proporționale de zornăitul cheilor din buzunarul tău drept, în timp ce tu alergi. Țac,țac,țac,țac,țac...ascultă ritmul, fugi de ziua cea de ieri în ritmul cheilor. Fără muzică e mai greu să alergi, dar dacă asculți mai atent poți auzi cu ușurință cum trece timpul, trecerea timpului e muzica ta, aleargă în ritmul ei ca să nu îți pierzi respirația prea devreme. Constant, nu pune întrebări, constant...

Și poate atunci când mințile în capul tău se învârt ar trebui să nu te sperii, pământul tot nu știe de ce se învârte, doar o face.

  

  Îți vine să scrii despre imagini solitare, mereu, de parcă ai fi un moș bătrân. Și oamenii încep să îți spună tot mai des că vorbești doar despre lucruri profunde. Ce dracu ar trebui să înțelegi din asta?! Ce ar trebui să faci pentru confortul lor? Mai bine ar fi să nu mai deschizi gura spunând ceea ce gândești, la fel ca atunci când profa ta de istorie îți punea doar opt, pentru că nu era mulțumită de ideiile tale. Atunci îți era frică să deschizi gura, știai că pentru ea nu ești destul. Acum e invers, acum ești prea mult pentru oameni, cuvintele curg din tine în valuri mici, apoi mai înalte, mai înalte, și când ajung de mărimea unor tsunami oamenii strigă: ” Stai! Gata! E destul! Nu mai vorbi, nu mai vorbi!” ca și cum tu ai fi preotul care le citește o rugăciune de exorcizare iar ei nu vor să o audă de frică să-și trezească demonii din ei.

  Mi-e trist, dragi demoni, pentru soarta voastră cruntă de a sta închiși în spațiile stârpite de vise pe care oamenii le numesc personalități. V-aș scrie niște rânduri , cumva, la ora trei de noapte, când a fost răstignit Hristos, că atunci , cică, mai puteți evada. V-aș scrie  scrisori de încurajare să știți că cineva vă iubește și vă admiră, poate asta ar conta pentru voi.

  

  Poteca care leagă micul părculeț de subsolul metroului e ceva remarcabil, nu pot să explic de ce, poate pentru  că am remarcat-o. Și tot ce aud în capul meu în timp ce o traversez e vocea cuiva cunoscut numai de mine care îmi șoptește : ” Pleacă, pleacă, pleacă...” Toate drumurile îmi spun să alerg în ritmul cheilor mele, și doar potecile îmi spun să plec. Potecile înguste par a fi niște poduri sau poate podurile mele au fost și sunt mereu potecile înguste? Sună simbolic, drag cititor, prea simbolic, știu, și filozofic, probabil. Mă distrez cum vreau între rânduri, poate chiar sunt nebună, mi-e frică doar să nu te acopere și pe tine valul și apoi vei spune că mă urăști.

  

  În părculeț mai des  decât locatarii zonei stau boschetarii. Nu mă jenează. Când vin acolo să citesc prezența lor e ceea ce îmi completează atmosfera. Mă uit la ei și îmi amintesc că sunt om. Ei nu deranjează pe nimeni acolo, stau pașnici în colțișorul lor cotrobăind ceva prin mormanul de lucruri inutile, la prima vedere, pe care le culeg de pe stradă. Fețele lor sunt reale, ei nu își ascund durerile, mizeriile, deznădejdile, dezamăgirile, sunt cei mai curajoși dintre noi, probabil, dar nimănui nu îi pasă. Cât de dureros și tragic îi poate strivi lumea pe cei ce nu vor să i se conformeze. Și când te-ai gândi, parcă am trecut de războaie și sisteme dictatoriale, parcă ar trebui să fie altfel. Poate e altfel și eu nu știu, dar ceva din mine îmi spune că nu e. Războaiele nu se mai duc înafară, doar în capurile noastre. Libertatea ne-a pierdut prin spațiu, orbecăim prin lume ca niște pui de mâță nou născuți, mieunând după un strop de certitudine. De ce nu ni s-a spus la început că certitudinile nu există? De ce nu ni s-a spus la școală că pământul nu știe de ce se învârte? Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că e normal să nu știi ce vrei, să întrebi mereu, să cauți mereu, să te simți strivit sub propria ta conștiință, să creezi idei din nimic, ascultându-ți doar inima, aș fi avut mai puține semne pe genunchi și pe mâini. Dar am căzut și m-am lovit de câteva ori în timp ce alergam și mă uitam la păsări, în timp ce mă sprijineam într-un gard, în timp ce umblam amețită prin casă uitând pe unde stă mobila, în timp ce căram niște bagaje, în timp ce mă chinuiam din răsputeri să deschid o sticlă cu vin, în timp ce nu îmi mai aduc aminte de unde am unele semne pe mâinile mele.

  

  Și cu voi e la fel, iubiții mei pământeni. Suntem de același sânge, cum scria în ”Cartea junglei”, dacă mă doare pe mine ceva e sigur că vă doare și pe voi, poate nu acum când mă doare pe mine, nu atât de tare cum mă doare pe mine, dar sunt sigură că vă pierdeți echilibrul din când în când. V-aș îmbăta pe oricare dintre voi și v-aș face să dansați isteric rotindu-vă în jurul axei  voastre, chiuind și râzând zgomotos, ca să văd cum vă sare  bunul simț și saliva pe gură în timp ce încercați să articulați o revoltă personală adresată acestei lumi! Vă e frică? Nu are de ce, de data asta vă car eu acasă.

  

  Mai era și tramvaiul ăla gol. Nu am stat niciodată singură într-un tramvai până acum. Dar de curând mi s-a întâmplat. Tramvaiul se oprește, ușile se deschid, scara se lasă și eu pășesc demn în interior ca și cum aș trăi o poveste. Misterios, tramvai fără oameni la o oră atât de normală. Aș fi zis atunci că de undeva ar fi trebuit să apară Harry Potter și să cotim cu el împreună și cu tramvaiul într-un tunel ce duce spre Hogwarts. Mica mea poveste solitară a trăit vreo două stații, până când șoferița mi-a spus :” Stop! No go! Stop now!” gesticulând cu mâinile ca un om care nu știe engleză. Am coborât, dar ce să zic, a fost bine vreo două stații fără oameni, și cred că mi-ar fi plăcut să plec mai mult în Narnia decât spre Hogwarts.

  

  Cifrele identice mă urmăresc tot mai rar când mă uit la ceas. A mai rămas doar 23:23. Poate că furtuna a trecut și subconștientul meu nu mai are ce să îmi spună. Dar știu că am fost în miezul ei, în miezul furtunii, sunt sigură, căci valurile erau prea mari, prea mari și mie chiar mi-ar fi plăcut să fac surfing pe ele,doar îmi era frică de alții să nu îi astupe. Nebunia se prescrie în doze mici, pentru început. Ce a mai rămas să zic, această furtună din urmă am supraviețuit-o fără complicații. O aștept cu patimă pe următoarea și mă pregătesc între timp pentru ea. Cifrele identice mă urmăresc tot mai rar când mă uit la ceas. A mai rămas doar 23:23.

                                                             

Băiatul cu dreaduri

Și oamenii treceau cu ritm moderat, apoi mai rapid, prin colțul meu de univers.

  Pe lângă baiatul cu dreaduri care bate în tobele alea improvizate pe colțul trotuarului, niște instrumente ritmice numele cărora nu le cunosc, am trecut dese ori și de fiecare dată sunetul lor mă calma profund, de parcă mi-ar fi bătut în timpane ca să îmi aline durerile de cap. M-aș fi așezat lângă el, acolo pe asfalt, să mă umplu de liniștea și chibzuința lui.Expresia lui solemn de umilă seamănă mereu cu cea a unui budist cufundat în sine.Oare ce-o fi în capul lui?

  Băiatul cu dreaduri care bate tobele știe mai multe despre această lume decât tipul de la bancă care m-a întâmpinat festiv, cu imaginea lui de luxury man, spunându-mi o prostie despre un serviciu elementar referitor la care m-am interesat. Dacă în locul lui era băiatul cu dreaduri, poate el nu mi-ar fi spus nicio prostie ca să pară deștept, poate el mi-ar fi spus că nu știe și onestitatea lui mi-ar fi plăcut mai mult. Acum îmi dau seama, cel mai important în această lume nu e ceea ce știm despre ea, dar ceea ce nu știm, despre Ea.

  

  Mi-ar fi plăcut să stau o zi întreagă lângă băiatul cu dreaduri și să privesc cum trece lumea în ritmul răsunător al tobelor, să mă uit curioasă la fețele lor fără să par stranie, să îi admir pe fiecare dintre ei, să îi citesc pe fiecare așa cum îmi place, fără a fi mustrată de priviri și sâcâită de întrebări în plus. Mi-aș lega părul la spate, să am dinnou culoarea mea închisă a părului, acolo unde el a crescut și mi-aș lua cele mai comode haine pe care le am, nu aș pune pe fața mea nimic, vreau să arăt exact așa cum arătam acasă când făceam curat. Să faci curat e la fel de important ca și cum ai sta pe marginea unui drum și ai crea o muzică frumoasă și profundă la niște tobe improvizate de care nimănui nu-i pasă. Să faci curat însemnă să depui efort pentru a îmbunătăți mica ta lume. Făcând curat în casa ta, tu faci curat în tine.

   

  Băiatul cu dreaduri nu m-ar accepta lângă el pe trotuar, și ar avea dreptate. E colțul lui din univers în care el rămâne intact de presiunea lumească, nu mi-aș permite să i-l stric prin prezența mea jenantă, e o nedreptate să te bagi în intimitatea cuiva, oamenii frumoși trebuie priviți din depărtare așa cum privești un animal sălbatic, el trăiește în universul lui despre care tu nu știi nimic, respectă-i detașarea și tristețea ori lipsa lui de interes, respectă tot ce este el și atunci el se va împărți cu tine cu ceea ce are mai de preț, visele sale, înțelepciunea sa, căldura sa...

  Aș vrea să fiu băiatul cu dreaduri pentru o zi, nu am destul curaj pentru mai multe zile, jugla mea devine societatea  și trebuie să trăiesc în ea, nu pot să fug, nu sunt un laș. Aș vrea să  fiu băiatul cu dreaduri care stă jos la trecerea spre metrou și vede de fiecare dată cerșetorii care își mângâie câinii în loc să stea cu mâna întinsă, bărbatul  orb care cântă pătimaș la un pian electric ”Chi mai” de Ennio Morricone, bătrânica care vinde flori sau legume, femeia care vinde umbrele doar pe timp de ploaie. Aș vrea să îi văd pe ei mai mult decât pe cei ce își ascund fețele în gloată.

  

  Dacă aș fi băiatul cu dreaduri, mi-ar înflori inima de fiecare dată când cineva s-ar apropia de mine să-mi asculte muzica, aș fi fericită și recunoscătoare pentru momentele de apreciere în care oamenii s-ar opri din drumul lor ca să admire ceva absolut autentic precum este o muzică bună de stradă. Aș fi un hippie subtil care încearcă să se împace cu ideea existenței într-o societate, iubind-o pentru lucrurile bune pe care le are, și în același timp își rezervă momente intime în care să poată privi detaliile importante ale acestei lumi, de jos, de la nivelul asfaltului pe care oamenii îl calcă, exact de acolo de unde ele pot fi văzute în toată grandoarea lor.

  Dacă aș fi băiatul cu dreaduri aș avea tot timpul din lume într-o singură zi în care lumea mea s-ar împăca cu toată lumea.

                                        

                                            

Pe balcon...

    Pe balcon m-a scos gândul să strâng hainele de la uscat, acest ”am de făcut...” cotidian care de data asta nu putea să ma aducă nicăieri decât pe balcon.Și nu intenționez să creez vreo intrigă neîndreptățită ulterior de introducerea dubios de evidentă pe care o fac, căci nu am făcut altceva decât să ies pe balcon.

   

   O seara ca toate serile, mai răcoroasă un pic după ploița săracă ce aburise asfaltul cu o zi înainte. Ploile, chiar și atât de superficiale la vremea asta amețitoare, sunt o bucurie  sinceră pentru mine, una din bucuriile alea ca în copilărie, când adormeam în casa mătușii mele de la țară, nerăbdătoare să vină ziua de mâine ca să mă pot da în leagăn de dimineață până seara. Ce bine că există ceva ca leagănul mătușii mele acum, să fie asta și o ploiță superficială.

   

   Vântul nu mai bătea, bătuse destul zilele astea, s-a gândit să nu mai bată, poate și-a luat vacanță de rând cu magazinele și localurile de prin zonă la începutul lunii august. Era una din serile mele preferate de vară când nu poți înțelege ce se întâmplă cu lumea, e tot din cauza aerului inodor și fin care nu se poate sesiza din lipsa unor rafale mici de vânt, sau poate e din cauza unei liniști care preia forma fiecărui obiect de pe stradă, copaci, case, balcoane, acoperișuri, pisici, antene de televiziune și totul devine neutru și grav, de parcă vântul ducea mesaje energetice de la un obiect la altul, iar în lipsa lui toate lucrurile în lume amuțesc și devin auxiliare ca pe un platou de filmări.

  

  Pe balcon avea să strâng  hainele întinse pe o sfoară lungă dintr-un capăt în altul al balconului, păcat că sfoara nu era între casa noastră și cea de vizavi, avea să arate mai italian, dar casele din cartierul nostru sunt mai noi și mai urbane și e ceva mai mult loc între ele decât între casele dintr-o epocă mai modernă, peisajul nu avea cum să mă uimească, doar aerul inert părea să fie mai promițător. E aerul inert în nopțile de vară cel ce îmi aduce câte o veste despre lumea în care trăiesc.

  

   Senzația  mă preîntâmpina despre o noutate, se autocrea un fel de anturaj răspândit de ceva, tăcerea obiectelor era prevestitoare, doar o țeavă de scurgere se auzea cum suspină în ritmul aparatelor de aer condiționat, dar atunci nu îmi puteam da seama de unde vine acest susur de apă enervant. Ceva era neclar în toată povestea asta cu strânsul hainelor de la balcon.Să tacă tot în jur și doar o țeavă să suspine ca un bebeluș care nu știe ce vrea, iar casele să vegheze mute și grave ignorând suspinul? Senzația îmi distrăgea atenția în mintea mea și ea ca un copil nerăbdător să îmi arate ceva și brusc, trăgând ușor cerașaful peste funie am văzut luna. Era mare și maiestuoasă ca la începutul filmelor făcute de Pixar,  lipsea doar băiețelul care își aruncă undița în apă, balansându-și picioarele în timp ce stă sprijinit de cornul lunii, era la fel de mare, doar plină.Și mi-am adus aminte atunci cum i-am văzut relieful mare pe la orele după-amiezii puțin conturat, zicându-mi că în noaptea aceea va fi o lună mai mare ca de obicei și mai frumoasă.

    

   De la balconul de vizavi s-a auzit dintr-odată un plâns.Susurul țevii trecuse demult drept sunet de fundal, mi-am rupt privirea de la cer și m-am uitat la balconul vecin.În beznă se vedea o tânără arăboaică care ieșise la balcon legânându-și în brațe bebelușul.Am încercat să îi disting chipul întunecat, acum vedeam că nu și-l astupă cum o făcea deobicei, se așezase pe un scaun și își mângâia copilul care suspina pe umărul ei.Scâncetul lui nevinovat se contopise în unison cu susurul țevii și se refugiase pe fundal și ochii mei văzură iarăși luna. Ea își făcea apariția prin norii fumurii, mișcători, vibrând din toată gradoarea sa pe un drum ocolit involuntar de acoperișurile caselor.

   

  O priveam  cu aceeași fascinație cu care am privit-o când mama  mi-a arătat-o pentru prima oară. Da, a fost mama cea care mi-a arătat luna pentru prima oară.Acolo, pe balcon, în mintea mea se zbătea încă neformulată o întrebare: ”...ce are?...ce?”. Îmi căutam dinnou răspunsurile în noapte. Şi martoră fiind înţelesesem, ea era epicentru care răspândea toată senzația din jur, cu norii ei fumurii ce o descopereau încet, marcând un moment de emancipare intimă, era la fel ca tânăra arăboaică căreia nu îi era frică să își arate fața pe timp de noapte în timp ce își legăna copilul la balcon, iar toate casele din jur contemplau mute spectacolul ei.

   

  Și dacă în acel moment aș fi ieșit din propriul meu corp m-aș fi putut vedea cum stau cu ochii larg deschiși către lună, încremenită, în timp ce printre buzele întredeschise încerca să îmi evadeze tulburată o șoaptă. Aș fi vrut să îmi fac o poză mie și lunii, așa, ca să nu uit cum era luna în acea seară și cum știu eu, uneori, să fiu uimită de lucrurile frumoase. Dar pentru că a ieși din corpul tău nu e cu putință, doar i-am făcut o poză acelei luni și am scris acest text.

                                                              

Ce știu eu despre muzică

   

                                                                      

  

   Am auzit la televizor un pian, când ștergeam de praf un dulap.Era cineva care cânta o lirică banală dar frumoasă, din alea care obișnuiam să cântăm și noi mereu în clasa noastră de pian. Din ea s-a  trezit în mine o dorință atât de mare să cânt, era ca și cum mi-ar fi foame sau sete sau dor de o atingere sau un sărut, era atât de intens încât mă mâncau palmele, așa era. Și brusc ceva mi-a strecurat prin vene toată starea aia în care mă aflam când îmi puneam câte o nouă melodie și o descifram minuțios ca un puzzle, fiecare ritm numărat corect, fiecare clapă atinsă corect și pedala folosită fără exagerări, totul asortat cu gust ca în final să iasă ceva frumos, muzică.

   

   Și uneori musafirii se arătau încântați de cum le cântam, era frumos pentru ei, era frumos în general, dar aplauzele lor nu erau cel mai bun compliment pentru mine, nu era complimentul meu, era complimentul muzicii și eu înțelegeam asta destul de bine că să primesc laudele lor cu o jenă transformată aproape în apatie. Eu nu aveam nevoie de laude, eu aveam nevoie de muzică. Oamenii din afară spuneau doar ”wow”, un pic de frumusețe era destulă pentru ei în era noastră plină de ignoranță. Dar pentru mine niciodată nu a fost destulă un pic de frumusețe, eu mi-am dorit mereu mai mult, măcar un pic mai mult, căci nu e bine să ne mulțumim cu jumătăți de măsură.

    

   Când ești în interioriul unui lucru pe care îl construiești, numai tu poți ști cu exactitate cât de bun e, dacă mai necesită perfecționare sau nu. Așa e cu toți artiștii, creatorii mai bine spus, căci toți oamenii care creează ceva pentru această lume sunt artiști, până și Walter White din Breaking Bad era un artist al producerii anfetaminului pur, albastru, după marca lui. Și eu niciodată nu am fost pe deplin mulțumită de muzica pe care o redam, căci ea era deja făcută, eu încercam să o redau așa cum se cuvine, cum a fost făcută și sigur niciodată nu mă supuneam regulilor, ritmul era mereu altul, sau o notă, orice. Nu era greşit, doar așa cum îl înțelegeam eu. Și asta e corect, tot ce trece prin noi trebuie să iasă mai nou decât a fost, personalizat de ceea ce suntem.

    

    Îmi dau seama că mâinile mele duc un dor nebun după niște clape de pian, când zic că mă dor degetele în fiecare zi, nu glumesc, e ca și cum aș vrea sa le întind, îmi simt degetele incomode ca primii dinți ai unui bebeluș, mă dor și mă rod,bebelușilor li se dau biberoane, mie să îmi dați un pian.Să îmi dați un pian și să mă lasați singură cu el, nu am nevoie de spectatori, niciodată nu am avut nevoie. Eu vreau să iau o coală nouă de hârtie și să îmi imprim niște note pe ea pe o parte și pe alta ca să nu cheltui prea multe coli și să fie mai ușor să le întorc în timp ce cânt. Să caut pe internet niște note noi, necântate de nimeni în clasa mea de pian, ori cântate, ceva care să cred eu că e bun. Să mi le scot la vechea mea imprimantă care face un zgomot prea cunoscut când înghite foile. Să mi le pun pe capacul pianului și să mă apuc lacomă de ele descifrându-le cu gândul, ”...în sfârșit, muzică nouă, ia să vedem...”.

  

  Țin minte odată o colegă de-a mea mi-a spus că nu vede niciun sens în a cânta muzică jazz sau blues la pian, a zis că în viziunea sa la pian se cântă muzică lirică și atât. Da,..." Pe dracu!"... m-am gândit eu atunci, "Cum nu vă plictisește atâta lirică pe care tot stați să o închipuiți mișcându-vă trunchiurile atât de plastic asupra clapelor?"

  Chiar arăta destul de erotic, o fată care își mișca insistent corpul asupra clapelor întinzând lent coatele în părți ca să scoată sunetul necesar, și profesoara mea îmi zicea că așa sunetul iese mai frumos, eu însă credeam că e doar o exteriorizare prea emotivă și uneori exagerată, iar uneori chiar prefăcută. Și majoritatea fetelor de la noi faceau așa, eu nu obișnuiam să fac așa și nici băieții nu obișnuiau, trebuie să  vedeți asta ca să înțelegeți ce zic.

   

  Și da, când mi-a spus colega mea atunci că jazzul și bluesul nu e bun de nimic, m-am gândit că gusturile ei în muzică sunt destul de bune pentru o laudă de tip ”Wow” din partea musafirilor ei, la care ea în taină visează. Gusturile ei în muzică sunt ”echilibrat” de dezvoltate pentru a-i oferi o eventuală aventură erotică cu pianul, adusă la extreme în timp ce corpul i se îndoaie în extaz deasupra clapelor, imitând un orgasm muzical pe fonul unei lirici ieftine pe care ea  știe să o cânte pe de rost.

  

  Cam așa, scumpă colegă, dacă cumva citești asta, și îți amintești să fi vorbit noi despre asta, nu te supăra pe mine, doar știi ca sunt rea de la natură.

  

  Tot ce am putut atinge mai superior în muzică, a fost gramul ala mic de jazz pe care am reușit să îl redau, atât de greu de înțeles și în același timp atât de subtil încât nu e nevoie să te fârâmi pe instrument ca să transmiți vreun mesaj. Jazzul este o muzică improvizată, nimic nu e fix în ea, se spune că în jazz nicio combinație de sunete nu trebuie să fie asemănătoare cu cea anterioară, linia melodica există, dar totul e expromt și diferit pe măsură ce avansezi în melodie. Jazzul nu e muzica pe care să ți-o poți aminti de la cap la coadă fix așa cum a fost cântată prima oară, și tot farmecul ei stă în detalii, e tot un haos, dar e un haos măsurat cu gust.

  

  Gramul ala mic de jazz și blues un pic, și toate melodiile mele cu ritm mai dificil de înțeles au fost botezul meu, m-am regăsit perfect în această muzică, am avut marea onoare să fiu în interiorul ei, să înțeleg cum se face și ce transmite și cum aceleași emoții lirice sună mai profund în jazz, mai puțin insistent dar totuși profund, ca o șoaptă spusă pe întuneric...

    Și atunci când citeam muzica asta, eram fericită, și doar atunci mă mulțumeam cu puținul frumos pe care îl scoteam din mine, atunci zâmbeam ca și cum o binecuvântare se așternea peste conștiința și sufletul meu iar eu mă simțeam mai umană ca oricând.

  

Post Scriptum : Nu, aici nu e sfârșitul. Și nu e niciun ”to be continued...”, e doar o mică introducere în lumea mea.

                                                                      

                                                                          Bine ați venit!

 

Noaptea se moare, iar ziua se luptă.

  

    Nimeni nu cade niciodată.Nu se întâmplă niciodată să cazi, să cazi, să cazi, să cazi și să crezi că ești mort, acum, în clipa asta.Ce mai sunt și aiurelile astea, că de câte ori cădem nu scoatem o vorbă, ne este rușine să fim oameni. Ce porcos din partea noastră. Nimeni nu cade, noi nu vorbim despre asta, despre tot ce e important pentru noi, noi nu vorbim deloc, doar deschidem gurile și susținem convorbirile inițiate de alții.Toată viața noastră sunt interviuri de angajare, ”... spuneți-ne și nouă ceva despre dumnevoastră...”,...” ...păi, îmi place să petrec tipul liber cu prietenii, să ies în oraș, să  fac sport, sunt o persoană sociabilă...”,așa vorbești cu ăia care ar putea să îți furnizeze bani, vrei sa fii drăguț în fața lor, o nouă copie a candidatului dinaintea ta, nu devia de la standarte că riști să pari ridicol, și dacă pari ridicol lumea te judecă, și dacă lumea te judecă te simți prost, ei nu mai vor să fie prietenii tăi, își iau lopățica și pleacă să se joace în alt nisip, cu ăia care poate vorbesc prea mult dar nu vorbesc prea multe .

  

  Ba da, acum în clipa asta sunt mulți oameni morți, ducându-și mâinile la cap cu gândul :” Ce mă fac?”, și oboseala e tot ce mai au acum în suflet, și ochii le sunt aplecați spre pământ și capul li se lasă în palme. Și apoi ei încep să se lase treptat la fund, se scufundă ca niște papuci rupți, aruncați de cineva în mare, uzura lor e iremediabilă pentru stăpânul lor. La fund cu ei, nu mai sunt buni de nimic. Și iar e noapte iar gândurile te abat, te bat și te abat din drum și nu te lasă pur și simplu să dormi și să nu îți pese.

  

   Iar dimineață tot va fi altfel, dimineață lumea te atacă. Deschide ochii, ești aici dinnou, începe să dai din coate, aseară a fost doar un vis, nu te mai gândi la asta, dacă nu vrei să mori cu adevărat păstrează-ți nopțile pentru asta. Mori în gândurile tale și chinuie-te cât poți înainte să adormi, e unicul lux pe care ți-l mai poți permite. Rămâi cu tine însuți noaptea, rămâi, ăsta e luxul tău.  Nopțile în care dormi sau nu dormi cu cineva nu sunt luxul tău, sunt niște realități pe timp de noapte. Niște tentative de a transpune pe cineva din realitatea zilelor normale, în realitatea nopții sufletului tău. Și sunt minciuni, sau nu. Dacă sunt minciuni durează  iar și iar cât tu îți sacrifici nopțile în care poți evada din realitate, pentru cineva care vine de la lumina zilei să îți presoare lingușiri peste noaptea ta sacră. Oamenii cărora le place să traiască ziua, sunt niște lași, ei dorm nopțile și nu își fac griji pe seama identității lor eșuate în concursul societății.

   Sau poate, uneori, rar de tot, pentru o perioadă atât de scurtă de timp, tu aduci oamenii de la lumina zilei și îi faci să viseze lângă tine. Atunci totul devine frumos, și voi vreți să lipiți steluțe fosforescente pe tavan și să va uitați în întuneric la ele stând culcați pe covor, și să zâmbiți,... acum sunteți în lumea voastră. Și e minunat, e minunat...

   Salveză-ți nopțile și mori în ele, nu muri pe timp de zi. Ziua trebuie să funcționezi.Nu asculta pe nimeni, nu te judeca,nu cauta datorii, mori de doruri, mori acum, chinuie-te cât poți. Somnului i se va face milă de tine și te va lua. Exact, somnul e ca și moartea. Noaptea se moare, iar ziua se luptă.

Everything left unsaid ...dies.

  Cuvintele.

Privirile.

  Punctele. Punctele te fac mereu să te oprești și să o iei de la capăt.Punctele nu distrug nimic, nu termină, nu sfârșesc. Punctele dau o nouă viață lucrurilor, e bine să îțelegem cum să ne bucurăm de începuturi și să nu mai fim triști din cauza sfârșiturilor. Dar punctele sunt dureroase, sunt ferme și hotărâte. Virgulele sunt mai blânde, virgulele vor să mai încerce, virgulele au speranțe și totuși sunt timide,curioase, îngâduitoare, calde. Așa sunt virgulele, poate, și tu.

  

   Sunt obișnuită să pun puncte, în toate sensurile acestei expresii, nu te supăra pe mine când fac asta, asta mă ajută să supraviețuiesc. Și tu o faci în felul tău, și eu înțeleg. Nu pot să nu vorbesc de tine, eu voi tăcea, cuvintele mele vor vorbi. E doar căldura dintre noi tot ce contează, căci oamenii din jurul nostru sunt reci, o știi și tu, și noi trebuie să jucăm ca ei, sau cel puțin eu am învățat asta de la viață, sau cel puțin eu cred că am învățat ceva, mi-ar fi plăcut să învăț ceva de la tine, dar tu nu  m-ai lăsat. Mi-ar fi plăcut să știi cine sunt, unde sunt visele mele, tristețile mele, cuvintele mele, mi-ar fi plăcut să îmi spui despre porumbeii tăi,despre ce ești tu, să fie clipa aia de intimitate în care noi să vorbim și să fim noi.Îmi pasă, da.

   

   Și afirmațiile de mai sus vin în contradictoriu, some things are better left unsaid, things left unsaid stay with us forever,... everything left unsaid dies, for me. Așa e, ai dreptate, cuvintele nespuse rămân cu noi, până la capăt și noi încercăm să le omorâm în noi, să omorâm  ceea ce este important pentru noi, să zicem că nu contează, să ne prefacem. Eu nu îmi doresc asta, eu vreau să trăiască, vreau să existe ceva, vreau să treci prin viața mea și să contezi, nu vreau să omor nicio imagine de-a ta, vreau să o păstrez.

  

  Am împietrit, e greu să fii rece ca o piatră, dar e necesar.Tu știi că nu sunt de piatră, și eu știu că ție îți pasă, mai mult decât vrei tu să nu arăți, prezența mea e ca un calmant pentru tine, și eu o simt. Din tot ce am vrut să îți spun mai mult e că îmi place să te țin de mână, pe tine. Îmi pare rău să fiu scorpie cu tine și să fac teatru, dar suntem ambii niște proști, și asta îmi place. Doi oameni răniți își dau târcoale fricoși fără să își vorbească, după ce au simțit că sunt la fel. Suntem la fel, și nu doar prin durerea noastră, suntem la fel prin patimă, asta e în noi, asta se vede în ochii tăi, nu te ignora.

  

   Ești un om cald, blând și simplu. Ai rămas singur în fața dragostei, cum spunea Preda, dragostea ta moare pe mâinile tale, și tu nu mai ai cui o dărui, nu mai ai ce salva, încerci să salvezi ceva în tine și să pui asta la păstrare pe termen lung în speranța că cuiva odată îi va trebui, dar pe termen lung e tot mai greu să ajungi acolo, în adâncul tău și să scoți sinceritatea din tine și să o dărui cuiva. Aș fi vrut să am grijă de tine, așa cum ai tu grijă de alții, și noi merităm căldură, noi, cei care avem grijă de alțiii. Așa ești pentru mine, sper să am dreptate.

   Am vrut să îți spun multe, dar nu am timp. Un câine negru și un șoricel gri chiar pot fi prieteni, căci asta ești tu, un șoricel gri, și nicioată un bizon melancolic. Și dacă momentul ala, clipa aia din viețile noastre în care noi să fim aprope și să ne eliberăm de fricile noastre nu va exista niciodată, cuvintele mele nespuse vor rămâne aici. 

                                                             

Eretrocite.

E straniu uneori să vezi cum gândurile tale alunecă ca niște șuvoaie de sânge, sau ca ceva ce este în sângele tău, eretrocite poate, spre patimi și îngrijorări străine firii tale până în prezent. Gândurile noastre sunt eretrocite, poate, roșii, în căutare de oxigen, în căutare să iasă din noi ca să poată inspira și ele o gură de aer. Nu merită să ne condamnăm gândurile pentru chinurile în care ne țin constant, de la orele singurătății depline la secundele de evitarea a contactului cu lumea între un gest și o privire în vid. Ele nu au nicio vină, ele sunt eretrocite și nu vor să moară asfixiate în noi.

   

Privește-te în oglindă și spune-ți, ți-ar plăcea să trăiești toată viața în acest corp pe care îl ai? Pun pariu că nu ești sigur de răspunsul tău afirmativ pe care încerci să îl insinuiezi. ”Da, sunt mulțumit de mine, de ce să nu îmi placă să trăiesc în acest corp?”,...”Ha,ha, naivule, minte-te în continuare!”, această voce răsună din tine, nu ești schizofrenic, e doar conștiința ta. Așa, nici gândurilor tale nu le place să trăiască toată viața în tine, ele vor afară, să facă o plimbare în univers, să se reverse bezmetice prin zumzetul mașinilor din stradă și foșnetul frunzelor într-o noapte în care aerul e inert , aproape ca în cosmos doar că plin de oxigen. Ele vor să capete o formă, și așa cum tu îți dorești să fii iubit, ele vor să fie înțelese. Sensul existenței gândurilor noastre e doar înțelegerea. Ea este punctul final  în călătoria lor prin spațiu. Dar întâi de toate, ele asemeni oamenilor își caută o imagine, niște haine, niște accesorii, niște chestii individuale, un stil. Unele preferă să fie cântate, rostite, urlate, șoptite și altele scrise.

Târziu, le poți vedea cum alunecă în tine, se strecoară către colțișoarele sumbre ale firii tale și îți scot durerile din unghere ca pe niște copii obraznici condamnați de tine însuți să stea pedepsiți acolo pe vecie. Și atunci nu te simti bine, da, ești incomodat de propriile tale dureri. Ce tot te ferești să le privești în ochi ca un laș? Sunt copiii tăi care au suferit atâta stând singure în unghere și acum s-au întors la tine mai distruse ca niciodată. Mai fugi de ele un pic, mai minte-te cum se mint dependenții de droguri ca să nu cedeze încă o dată ispitei. Dar durerile tale nu sunt droguri, dacă continui să le tratezi ca pe niște boli fii sigur că odată vei exploada... și atunci alții se vor uita la tine ca la un nebun în timp ce tu speriat vei încerca să îți strângi durerile de pe jos cu aerul unui om neatent care se grăbește,.. ”oops, vă rog nu călcați pe ele, le strâng imediat, chiar mă grăbesc” .... ”dați-vă la o parte”, ”O Doamne, durerea aia mi-ați călcat-o, acum e murdară. Și așa era vai și amar de capul ei. Ce mai, acum nu mai are sens să plâng. Aveți niște șervețele?” O întrebare retorică și privirile pironite spre tine ale celor care nu vor să fie în locul tău. Ei nu fac nimic, se dau în lături și te lasă să pleci. Și acasă la ei,  în patul lor stau să se gândească  oare li se poate întâmpla și lor una ca asta? Ei încearcă să caute ceva în ei, să își strige pe nume durerile și apoi să le alunge înapoi prin colțuri speriați. 
”E ok”, își spun ei, ”...mie nu mi se poate întâmpla”.

Ce este frumos la ele - este tot. Gândurile nu au alte fețe decât cele pe care le au, ele sunt mereu ceea ce sunt și nu pot să moară. Moartea nu există pentru ele, de asta au mai mult curaj să evadeze decât avem noi. Viața lor este un circuit sigur, o călătorie dintr-o minte în alta. Iar cele mai norocoase dintre ele mai ajung și în suflete. Cât de fericite sunt gândurile noastre - ele ne văd sufletele. E ca și cum ar putea să îl vadă pe Dumnezeu.

Le simți cum alunecă dinnou? Lasă-le , nu le certa, lasă-le acum să se joace cu  durerile tale. Ce prieteni de joacă își mai pot găsi în tine? Lasă-le acum, poate dintr-un ungher vreodată  îți vor aduce fericirea.

         
                                               

I cry when I see birds fly...in the sky

    

     Era doar titlul la început. Și asta o divulg din prea multă sinceritate față de foaia pe care scriu.Așa se face când scrii? E bine să devii prea personal prin asta, așternând tot ce îți stă în minte, pe hârtie? Chiar dacă mi s-ar spune nu, nu aș fi în stare să mă las de asta, dacă m-aș lăsa de asta cred că m-aș apuca să beau mai serios, m-aș face o alcoolică și asta nu ar mai fi o glumă, dar toți oricum ar râde, cu siguranță. Da, m-aș face o alcoolică și asta ar fi o glumă foarte proastă, dar toți vor râde, căci umorul lor e ca și gluma mea, la fel sunt și ei.

  Păsările sunt mereu acolo, și eu sunt mereu aici, printre tot ce mișună grăbit și se înmulțește ca produsele fabricate în masă, identice una alteia. Păsările sunt acolo, ele plutesc în zbor deasupra acestui tot, și eu nu, eu nu, eu nu pot, aplec capul și mă târăsc, cât alții nu mă văd, apoi mă ridic și merg, apoi alerg, apoi sar și mă zbengui, ei oricum nu au cum să vadă, ei nu m-ar vedea nici chiar dacă aș ști să zbor, ei merg de parcă ar avea oglinzi în fața lor, asta e tot ce vor ei să vadă.

  Nu știu ce durere e asta, când zborul unei păsări te ucide, dar e un chin plin de tristețe, când păsările din tine sunt închise în colivii și mor de dor privind cum alte păsări se scaldă în apusuri și se înalță fericite în ceruri prinzând ușoare în zborul lor bucăți din vata albă a norilor ce se dizolvă din viteză și cad ca niște cristale de zahăr pe pământ. Aș fi vrut să știu dacă e dulce, dacă norii au același gust ca vata lipicioasă care o mănâncă copiii prin parcuri.Dar e mult mai dulce, cu siguranță, e o dulceață ce nu o simți pe limbă, ... doar acolo, în partea sufletului tău pe care nu îl cunoști. E trist, nu-i așa? Și îmi vine să plâng, da,... da.

  

  Un pic mai multă cafea de dimineață și inima îți bate în ritmul unui galop de cai pe parcursul acestei zile, și e tulburător, îți spui pe urmă că nu ai mai bea cafea, dar nu te lași nici mâine, pentru că tu vrei să o auzi cum bate, să auzi lupta ei necontenită și să o înfrunți, las-o să bată mai tare, ca să îți cunoști mai bine adversarul. Și în bătăile ei se aud cum strigă perscărușii, strigă și plâng de dorul cerului și al mării, de dorul zilei și al nopții, de dorul lumii în care trăiesc.

    

  Mai inspiră profund câte o gură de aer, dar nu ofta, lasă-i să creadă ei că nu te chinuie nimic.

Așa e, privește și lasă-ți buzele întredeschise ca să nu îți spargă timpanele plânsul păsărilor, lasă-l să curgă înafară, să se desprindă timid de pe buzele tale cu versurile unui cântec pe care l-ai ascultat de mii de ori. Uite cum cad cuvintele și se zdrobesc de asfalt, ...una,... două,.. trei, ..oops, și-acum o lacrimă...

    

  E bine, nu e nimic, doar soarele ți-a bătut în ochi, sau vântul,sau luna, sau stelele, sau ...!!! E ok, nu e nimic, îți trece.

  

  Ia-o ușor spre țintă, acum poți să fii tristă, chiar așa, o săgeată tristă care ochește drept în țintă.Cine și-ar fi putut imagina că săgețile pot fi și ele triste, săgețile sunt făcute să ochească în țintă, săgețile sunt ascuțite, ele nu pot fi triste, gândește-te la asta și uită de tristețea ta.     Întâmpină normalitatea acestei lumi așa cum ei îi place să și-o arate, nu le spune că asta e ipocrizie, lor nu le pasă, ei numesc asta normalitate și sunt mulțumiți cu ceea ce au și ceea ce nu pot avea. Nu le mai vorbi cu zel în voce, așa li se vorbește doar la teatru, și ei la teatru se duc rar ca să înțeleagă de ce faci asta. Și tot entuziasmul tău nu sunt minciuni, sunt doar emoții și ei în asta văd o slăbiciune, dar e ok așa, căci tot sunt ei ca glumele alea, foarte proaste.

    Ai grijă să nu te împiedici uitându-te la păsări, pe drum se merge și se privește înainte, termină odată cu asta! Tot ce ai de făcut e înainte, așa că nu te distrage. Unii cred că știu exact ce au de făcut, e mai simplu pentru ei, dar ascultă, chiar dacă pentru tine e mai greu, acum e mai bine așa. Să nu uiți asta niciodată. Spune-le glume să râdă, dar spune-le din alea pe placul lor, glumele proaste sunt pentru ei, pentru tine sunt păsarile.