Spre nou...

          Noi,sîntem cei care au de totate,ar fi corect să recunoaştem.Avem sănatate,şi asta e cel mai de preţ. Şi,mai avem ceva,viaţă...Ce e  mai important în viaţa asta de cît viaţa?!Oare cum ar fi să nu putem vedea tot, fericiri, abitudini,dezamăgiri, zile...acest timp e valoros, pentru că e al nostru. Ideea care ne-ar uşura existenţa este cunoşterea responsabilităţii pentru vieţile noastre. Noi sîntem unicii responsabili de suferinţele noastre. Noi le declanşăm,şi noi le oprim. Prezentul nu ne poate fi nicicînd arbitru.Problema e, că noi nu ştim a realiza,în vîltoarea tinereţii noastre,că sîntem de-a pururi singuri, şi nimeni nu ne este dator cu susţinere, compasiune, înţelegere. Oamenii de lîngă noi, sint şi ei oameni,dar ei nu sînt noi, ei niciodată nu vor fi noi chiar dacă pretind că facem parte din acelaşi întreg. Sîntem datori,faţă de noi înşine,să înţelegem tot,chiar şi cele mai aberante comportări,cele mai dureroase cuvinte,cele mai laşe declaraţii. Sîntem datori să înţelegem şi să iertăm, să uităm şi să astupăm golurile cu prefăcătorii. Sîntem datori, e unica facilitate pentru a ne stăpîni dorurile. Dacă nu noi,cine?

   Nu există corectitudini, sau incorectitudini, există doar personalitaţi...Există oameni,norocoşii care nu o ştiu,cei care sînt, disperaţii care sînt aproape de sfîrşit, cei care uită,... şi proştii,cei care preferă să nu trăiască...

      Timpul nu e este arbitru, e doar o circumstanţă sub care uneori preferăm să ne ascundem,alte ori încercăm să o înfruntăm.Dar  e o circumstanţă.Timpul nu va putea şterge niciodată urma care nu vrea să fie ştearsă. Sau, urmele noastre merită salvate pentru a înţelege la un moment dat că odată noi am fost mai fericiţi ca oricînd.pentru a face o diferenţă abstractă între prezent şi trecut şi a realiza grandoarea îngînfării noastre. Acum şi atunci, oricînd, noi eram conştienţi de ceia ce avem, ce putem pierde şi ce putem păstra. Acum şi atunci, noi alegem o clară solitudine, în schimbul unei dedicări de sine  însuţi. Noi ştim mai bine, da.. noi sîntem mai conştienţi,mai puternici,mai proşti...

Noi,sîntem singuri,pentru că viaţa în doi cere muncă,dar noi sîntem fricoşi, să ,muncim, să iubim şi să credem.Şi noi sîntem veşnicii naivi,crezînd că oricare ar putea să ne fie pe măsură. Oamenii însă au diferite măsuri, sînt mai scunzi si mai înalţi,mai statornici şi mai vioi, şi asta este o condiţie...dar nu o regulă. Ce bine ar fi, dacă am putea găsi mereu puterea de a ne schimba,atunci, nu ar exista nimic,din ce ar fi putut să ne facă nefericiţi..