Treaba a devenit serioasă

Treaba a devenit serioasă. Mai ieri totul părea o glumă, ca și cum ai ieși afară în curte să joci cărți cu prietenii tăi și te-ai trezi undeva la un capăt de lume întrebându-te dacă nu visezi. Cel mai amuzant e că atunci când erați toți în curte nimeni nu știa cât curaj are, nimeni nu își imagina că cei mai mulți dintre așa zișii lideri din gloata aia de copii vor ajunge niște maturi resemnați pe undeva și amărâți de toată lipsa lor de hotărâre să ardă niște poduri și să plece în lume. Atunci ei credeau că știu ce fac, iar tu erai un visător care filosofa pe teme neînțelese de ei. Ei știau cum va decurge viața lor și încercau să aleagă orice opțiune profitabilă condiței lor actuale, o poziție care să îi avantajeze în grup, o prietenie cu cineva care primește lunar ciocolate și bani de la părinții plecați la muncă în Moscova, alăturarea unui cerc de tineri populari și influenți din orașul ăla mic și aproape gol. Acolo toți se cunoșteau cu toți, iar vara se adunau bisericuțe în centru lângă primărie și goleau câte 3 pungi de semințe pe băncile alea renovate, cică. Mai era vreo unul care își lăsa mașina parcată alături cu ușile deschise și muzica dată la maxim, ca să audă toți că el este acolo și aia e mașina lui, poate, sau poate i-o fi dat-o tatsu ori vreun prieten a cărui mamă e plecată peste hotare și ea, trimițându-i bani regulat ca el să îi spargă prin baruri, pe fete, prieteni și note de trecere la ASEM. Pe câți dintre ei i-ai cunoscut ca să vezi cum generația lor cu poze ”originale” de pe site-uri-le de socializare s-a transformat treptat într-o adunătură de bărbați slabi de fire și femei ușuratice, scriind în termeni mai mult sau mai puțin etici. ( i-aș numi curve și ratați, dar textul asta nu are loc pentru vulgaritate)

  

Iar tu niciodată nu ai știut cum va decurge viața ta, tot ce îți doreai e să faci ceva. Nu, nu să faci ceva cu viața ta, dar să faci ceva în viața ta. Păi nu e greu de înțeles, cu viața ta poți face orice dacă nu știi ce îți dorești cu adevărat, poți să stai cu părinții tăi până la 30 de ani în orășelul tău de baștină încălzit de duhoarea prietenilor tăi de pahar cu care vă cunoașteți din copilărie sau poate nu vă cunoașteți deloc, doar îi dați cu paharul de mici pe la petreceri, ”pe baluri”, și vă pare că sunteți frați pe vecie. Ori poți pleca în lume, asumându-ți riscuri și planuri din cele mai puțin realizabile din punctul de vedere al majorității. Poți suferi eșecuri și crize emoționale care să te întoarcă pe dos și să scuture din tine toate rămășițele de ură și neîncredere pe care le strângeai atât de disperat la pieptul tău, crezând ca ele sunt tot ce ai în viața asta. Tu nu ai știut ce vrei să faci cu viața ta, tot ce știai e că vrei să faci ceva în ea. Ceva este încă nedefinit și abstract, dar poate fi adunat ca un puzzle din muzica pe care o asculți, cărțile pe care le citești, oamenii pe care îi întâlnești, locurile pe care le vezi, ideile pe care le împărtășești, visele pe care le ai și toate lucrurile pe care le iubești cu adevărat. Ceva este produsul iubirii tale de viață și înțelepciunii pe care ai picurat-o constant în cupa dezamagirilor tale. Ceva este important.

  

Și până la urmă, există doar două consecințe pentru acțiunile tale, succes sau insucces. În ambele situații eroul principal ești tu. E timpul să realizezi că treaba a devenit serioasă, în loc să îți pierzi timpul întrebând iar și iar dacă viața ți se întâmplă chiar ție, ar fi bine să apleci capul și să lupți, nu mai există drum de întoarcere, zarurile au fost aruncate. Ușile se deschid pe rând și tu treci prin ele fără să întrebi. Iar dacă una dintre ele este blocată - o spargi, căci nu degeaba ți se bloca ușa apartamentului de atâtea ori cât erai acasa, măcar atâta să fi învățat în viața asta, cum să spargi  o ușă.

Cum ar fi să îți trăiești viața corect nu știe nimeni, mai mult decât atât, ei nu știu cine ești și de unde vii. Ei nu au stat cu tine în momentele în care nu erai în stare nici măcar să îți miști mâna sub toată greutatea minții tale. Dar un lucru este cert pentru toți oamenii care cred cu patimă în ceva, într-o formă a pasiunii lor încă neînchipuită dar totuși prezentă în ochii lor negri și entuziasmați, mâinile lor delicate și artistice, vocea lor calmă dar hotărâtă, mișcările lor conștiente de intenții subtile și ingenioase prin care ei înceracă să își exprime curiozitatea și dorul față de această lume și acești oameni care fac parte din viețile lor. Cert e că ei au ceva ce alții nu au, ceva pe care îl poartă în palme de-a lungul timpului pentru a i-l arăta cuiva, ca o mică pietricică deosebită pentru ei, cu mii de cristale de nisip colectate de pe fundul mării. Acești oameni  sunt apărătorii unor valori care le arată calea spre fericirea lor, ei au un scop în viață de a dărui mai mult decât de a căpăta, și asta îi face invincibili.

    

Casta visătorilor, așa se va numi  societatea  secretă de ochii lumii în care fiecare al doilea matur în devenire își va mărturisi  dorințele ascunse în fața publicului vast de visători din întreaga lume, sau poate, doar unui public restrâns de elită. Și ficare ar spune câte ceva intim când îi va veni rândul să vorbească, de exemplu: ” Bună, mă numesc Luminița și vreau să vandalizez camera mea de cămin în care stau acum și să fug cu circul pe lume, ori cu teatrul, mai degraba cu o trupă rock ca în filmul Almost Famous.” Casta visătorilor sau ”Cercul poeților dispăruți” cu Robin Williams, așa sau altfel e un fel de utopie pentru leneși, pentru cei care nu au curaj să își arate pietricelele lumii și să recunoască puterea pe care o au în a schimba ceva. A dreamer without a plan is just a dreamer.

   

De aici în colo, renunț la casta visătorilor pentru orice etapă a vieții mele în care mă aflu. Ader de bună voie realității și jur solem să înaintez cu pași mici ori mari către tot ce reprezintă ceva pentru mine. Iar ție, dragul meu, îți recomand să faci același lucru, oricât de greu ar fi el.

   

                                          

Teii

  

 Au început să înflorească teii, probabil că deja s-au trecut, dar cu câteva zile în urmă, nu știu exact cu câte, erau înfloriți pe undeva prin preajmă. Fiecare om are nevoie de o certitudine care să îi aduca aminte despre originea sa, pentru cineva această certitudine pot fi teii în floare, cu mirosul lor vesel și dulce aruncat în rafale de vânt, liber și sprinten. Tu mi-ai spus că îți aduce aminte de casă, de întunericul de pe malul unui râu pe unde ne plimbam odinioară și unde tot ce puteam simți în bezna aia izolată era mirosul teilor în floare sub clarul ala de lună înspumat de câțiva nori fumurii. Era frumos atunci, eu cred că tu îți mai aduci aminte.

Tu zici că îți este frică de furtuni și te ascunzi în patul tău de ele crezând că acolo ești mai în siguranță, dar mie nu mi-a  fost frică niciodată de ele, cu câteva zile în urmă am dormit cu fereastra balconului deschisă, iar dacă ar fi tunat și plouat mi-ar fi plăcut mai mult, poate atunci m-aș fi hotărât să dorm pe podea, mai aproape de pământ și de tot adevărul acestei lumi nevăzut printre anii ce trec.Ascultă, cred că mă voi pierde printre toți oamenii ăștia ori poate ei toți se pierd prin mine, cred că totuși ei se pierd prin mine, dar te rog să nu interpretezi greșit, nu are niciun subînțeles vulgar ce îți zic, destul cu atâtă vulgaritate, să ne gândim un pic și la sufletele noastre.

  

 Mă gândesc  că amintirile noastre sunt ca niște ancore, ele ne definesc în momentele în care noi nu mai știm cine suntem, și atunci îți vine să zici: ”Hei, mai ții minte?!....”  și să o iei de la capăt, toată istoria ta nebunatică dar absolut ciclică în care tu îți aduci aminte de cine ai fost și recunoști că ceea ce face parte din tine niciodată nu va pleca, chiar dacă tu vei pleca. Ancorele astea, eu cred că ele ne opresc din drum, iar tu crezi că ele sunt tot ce avem, acești oameni și amintirile cu ei. Ți-aș spune odată că pentru mine ei sunt niște personaje pe care le iubesc, atât de pătimaș uneori  încât nu mi-ar ajunge o viață întreagă să scriu despre fiecare dintre ei ca și cum aș picta un portret, apoi le-aș da cărțile să le citească ca să vadă și ei cât de frumoși sunt, mulți dintre ei nu m-ar crede. Eu m-aș mulțumi cu faptul că fiecare pe hârtie ar fi o operă de artă. Pentru asta se scrie, să le spui oamenilor cum ar putea fi dacă s-ar iubi cu adevărat.

  

Nu te alarma, oamenilor li se întâmplă multe atunci când se schimbă, și nu e nicio rușine în a plânge cuiva în telefon la ora unu de noapte, stând pe o bancă în ploaie. Încă o amintire despre tine și  cățelul  ăla alb cu maro de zece săptămâni, speriat că stăpânul îl adusese să își facă nevoile afară în ploaie, mai ții minte și acum că era bucuros să te vadă. Îl mai ții minte și acum netezându-i urechile mici în timp ce el se încălzea lângă piciorul tău. Avea o codiță albă și pete maro pe bot, iar tu nu știai ce rasă e, dar îi spuneai cuiva în telefon că vei avea odată un german shepherd care va fi la fel de deștept ca și câinii ăia polițiști...

   

Această ancoră din urmă are importanță mai mult decât toți oamenii și toate locurile prin care ai fost ori vei pleca vreodată, pentru că nu este despre alții mai mult, e despre tine.Tu îmi spuneai uneori că în momentul în care începe să ne fie milă de noi înșine totul se strică, dar oare poate fi invers? Oare ar putea tristețea noastră să ne vindece? Pe mine tristețea mea m-a vindecat mereu, de asta nu mi-e frică de furtuni, și chiar dacă aș fi vrut să le spun și altora cum să facă, să mă chinui iar și iar să îi ajut cumva, tot ce îmi rămâne la orele târzii din noapte sunt doar eu însumi, pe undeva resemnată cu toată frumusețea acestei lumi dar totuși uitată. Cât de mult mi-am dorit ca toate cuvintele mele să însemne ceva, să fie reale și vindecătoare asemeni unor ape curate ce își cunosc calea mai bine decât mine, cuvintele mele vor avea putere odată când voi avea mai mult curaj decât cățelul  ala mic de zece săptămâni.

  Până atunci vor mai fi multe rânduri printre care se poate citi și oameni pierduți prin mine.

About a bunny

     Amica mea îmi spunea că tatăl ei a fost șofer pe camion toată viața, părinții nu au reușit  să îi ofere prea multe, dar mereu i-au oferit din plin ca să-și realizeze visele. Mi-a zis că nu a fost niciodată înțeleasă de părinții ei  în dorința sa de a călători și a fi mereu altundeva. Și totuși ei au susținut-o, în ciuda tristeții și dorului ce o chinuia atunci când mama îi plângea pe fir dintr-un capăt îndepartat al Europei, în timp ce ea era în Spania sau Londra. ”Le-am spus că sunt fericită când nu sunt în țara mea și ei au încercat să accepte motivul fericirii mele, chiar dacă nu îl înțelegeau.”

  

   Când am cunoscut-o ochii ei m-au izbit din start, atât de dulci și înfundați un pic sub relieful obrajilor, ca la păpușile din copilărie care îmi păreau că mă privesc mereu, albaștri și hipnotizanți.Mă pierdeam dacă o priveam prea mult în ochi. Era exact ca atunci când un copil te fixează îndelung așteptând un răspuns de la tine iar tu încerci să evadezi de sub privirea lui. Cu ea nu puteam să fiu decât sinceră, în umbra ochilor ei nu putea să îmi alunece vreo prefăcătorie, dar nici nu  avea sens vreodată să mă prefac.

    Ea îmi spunea că își dorește să fie stuardesă, de asta învață rusă și mai vrea să învețe alte limbi străine.Și țin minte atunci când îmi scria, simțeam cu cât entuziasm își exprimă opiniile punând semne de exclamație după fiecare, ”Thank you!” sau povestind în amănunt cum și-a petrecut săptămâna între cărți, pentru că nu mai reușește  să învețe pentru alte obiecte din cauză că și-a luat cursurile astea de limbi străine care îi dau peste cap tot programul. I-am recomandat să asculte niște artiști de muzică rusă, căci așa putea învăța mai repede, precum îmi spusese și ea. Înafară de zâmbetul pe care îl purta în orice discuție, era fericită din lucruri simple și niciodată nu se jena să exprime asta.

  Amica mea cu ochii albaștri de păpușă radia de dorul acestei lumi ca iepurașul din ”Zootopia”care a plecat în lumea mare să se facă polițist. O vedeam cum zâmbește și îmi plăcea să cred că amica mea are vise mai mari decât pot să ascundă ochii ei inocenți, iar un om cu vise mari, precum se știe, poate schimba lumea.Și lumea mea se schimba în discuțiile cu ea...

  

  Nu știu ce este mai frumos în oameni decât pasiunea, iar timpul îi face pe unii să devină mai puțin frumoși atunci când ei refuză să mai plece în aventuri pentru a găsi răspunsuri ori pentru a afla noi întrebări.Doar visele îi mai scapă pe unii, cum spunea și David Mitchell, autorul romanului fantastic Cloud Atlas, după care s-a făcut vestitul film de 3 ore care te aruncă în nori și te coboară grațios pe pământ, ” Dreams are all I have ever truly owned ”. Visele sunt tot ce ne aparține și doar urmându-le putem salva ceea ce suntem și am fost mereu, niște copii pierduți în imensitatea acestui univers plin de fluxul gândurilor care ne fac fericiți cu adevărat.

  

   Iar fata care poartă cămăși la fel ca mine mi-a spus odată că nu știe ce i-ar plăcea să facă după ce termină facultatea, i-am zis de mai multe ori că e ok dacă nu știe ce să facă, nimeni nu știe, dar ea își va da seama la un moment dat.Țin minte cum mi-a arătat odată citatele ei, și acolo printre ele am găsit un ”to do list”  improvizat în care unul dintre puncte era ”to go alone on a trip” , mi-a zis atunci că are de gând să facă asta, să meargă singură într-o călătorie, că ăsta e unul din visele ei. Și acum că știu cum a plecat singură pentru un proiect de schimb de experiență în Danemarca schimbând autobuse cu trenuri și avioane, pot spune că și-a realizat visul, dar sunt sigură că pentru ea el nu este realizat.Pentru ea mai există un ”to go list” în care ea și-ar scrie destinațiile și mi-ar trimite poze de prin toate locurile în care s-ar fi dus. O aud și acum spunându-mi ”Fă-mi și mie o poză aici”, mii de poze ”aici”, nu îi păsa vreodată prea mult cum iese în poze, tot ce conta pentru ea e să aibă încă o poză și ”aici”.

   

  Fata care poartă cămăși vorbea despre lucruri cu aerul ei grațios, gesticulând drăguț cu mâna ca o mică prințesă încântată de ceva anume. De la ea am căpătat curajul de a mă lansa în aventuri, cu toate că ea zice uneori că l-a căpătat de la mine. Ea are opinii despre multe lucruri, iar despre lucrurile referitor la care nu are opinii, ea zice ca nu are. Ea îmi explică nemulțumirile ei în legătură cu biletele scumpe de la operă, zicându-mi că nu înțelege de ce lumea e creată așa încât oamenii mai săraci să nu se poată bucura de artă de rând cu toți.Cred că i-ar plăcea să știe că asta a zis și John Lenon la închiderea concertului de la Royal Variety Show,..” Pentru ultima noastră piesă, v-aș ruga să ne ajutați.Oameni din locurile mai ieftine, vreți să bateți din palme? Și pentru ceilalți dintre voi, scuturați-vă un pic bijuteriile...”

   

  Sunt sigură că i-ar plăcea, căci ea caută mereu motive să afle ceva nou, iar eu caut mereu motive să îmi spună și mie ce a învățat. Și ea la rândul ei, ca micul iepuraș polițist își caută rostul ei pe harta lumii, gata mereu să înfrunte obstacole pentru a-și urma calea în oricare loc de pe planetă ar duce-o inima. Din toate lucrurile pe care mi-ar plăcea să le știu despre ea cel mai important ar fi să știu că e plecată. Când e plecată ea respir și eu mai liber, știind că lumea mă așteaptă și pe mine, iar undeva pe la mijlocul ei și noi ne vom întâlni odată...

   

  Îmi mai aduc aminte toamna asta bătând drumurile cu fata care vorbește foarte mult, și destul de repede uneori. Ce-i drept, nu  mă plictiseam niciodată să o ascult, și tâmplele mi se relaxau pe fonul vocii ei, iar ea avea de spus atât de multe.Maniera în care spunea câte-o istorioară hazlie din viața sa ori viața altor oameni era senzațională, era mai iscusită în a spune glume ca orice nene care știe să zică bancuri la un pahar de vorbă. Și oamenii uneori o evitau, dar nu se puteau abține să o asculte, când și când o vedeam înconjurată de oameni, care veneau involuntar să audă ceva interesant relatat de ea în amănuntele cele mai potrivite pentru a stârni râsete. Iar după ce plecau o vedeam iar singură. O fată care face jurnalism și scrie poezii sociale, i-am zis că lipsește doar muzica pentru a face cântece din ele ori vreun rap, ceva. Țin minte cum mi-a cântat odată și chiar mi-a citit un rap de Niky Minaj.Nu cred că i-a fost vreodată frică să fie exact ceea ce este, chiar dacă societatea ar fi acceptat-o în altă formă, cu mai puține valori morale și creieri, pentru o fată blondă și înaltă de un metru optzeci.Ea e unul dintre oameni care pot fi admirați pentru curajul de a fi ei înșiși, iar eu o admiram și nu am ezitat să  îi spun asta, căci foarte des se întâmplă să le spunem oamenilor pentru ce nu îi placem și foarte rar le spunem pentru ce îi admirăm.

   

  Iepurașul polițist voia să ajungă în Zootopia ca să-și lanseze cariera, prietena mea care vorbește foarte mult voia să plece în Israel, mai aproape de locul  din care odata a pornit Isus și de niște probleme sociale de război pe care ea ar fi vrut sa le înțeleagă ca să le poată descrie lumii așa cum sunt.

          

   M-am prins pe la jumatatea acestei istorii cum zâmbeam, zâmbeam scriind despre oameni. Și toți oamenii despre care scriu mă fac mai fericită cu fiecare frază. Acum îmi dau seama ce putere este în a spune lumii că unii oameni există și merită a fi văzuți, e ca un har transmis mai departe pe calea vieților noastre, din om în om, așa încât fiecare să știe cât de frumoși sunt oamenii și cât de mult merită a fi iubiți pentru ceea ce sunt.

  

    Iar fata care scrie despre oameni, mi-a spus că fiecare om care a marcat-o vreodată a ajuns să fie o parte din ea, cea mai frumoasă parte. Și ea, la fel ca iepurașul care dorea să fie polițist, își dorea să scrie despre oameni. Odată ea mi-a spus că acesta este visul ei...

                                                    

Mi-am asumat efortul.

   

                                                               

   Printre  rânduri, pagini și cărți care mai așteaptă să fie citite se ascund și oameni. Oamenii mereu se ascund, în primul rând de ei înșiși și apoi de lume.Cât de mici suntem cu toții, am merita să fim strânși de prin colțuri la pieptul cuiva.Mai există și întâlniri din alea experimentale cu eye contact sau cu terapii în grup la care oamenii își pot oferi o îmbrățișare unii altora ori își pot spune un compliment, iar la sfârșit fiecare trebuie să își exprime opinia despre tot ceea ce s-ar fi petrecut. ”A fost amuzant, m-am simțit de parcă aș fi știut de o viață această persoană”  ori ” M-am încărcat numai de emoții pozitive”, replici standard care ar putea fi ușor confundate drept opinii. Ce poate schimba o oră în care oamenii încearcă să fie drăguți unii cu alții în timp ce sunt răi cu ei înșiși o viață întreagă?

  

   Să citești o carte e ca și cum ai citi un om, iar asta îți cere să te implici emoțional mai mult decât de obicei. Puțini ne asumăm efortul. Puteri supraumane par a fi consumate prin lecturarea unei beletristici, eforturi ca la sală,da.Dar totul e mai greu la început, și cuvintele pot fi luate mai lejer în primă instanță.Dacă alegi un autor mai scrântit, alege-l pe ăla care te va împroșca cu fraze așa încât să-ți pară că acolo, pe foaia aia cu cine știe câți ani în urmă s-a scris ceva ce te reprezintă, ceva intim din tine.Descoperirea ta a fost anticipată, omul ăla și-a decodat patimile înaintea ta, dar câți ar fi fost până la el...Ei toți și-au cules cuvintele din umanitate, din ceea ce ne definește firea și gândirea. Suntem niște oameni mici cu toții și creștem mari doar exprimându-ne.Viețile noastre nu sunt decât un șir de momente prin care simțim nevoia să ne exteriorizăm în ochii cuiva care ar putea să ne vadă cu adevărat, dar nu o facem.

  

  Un drum de parcurs există, și mai există o daltă pe care înveți să o folosești. Cu ea îți tai din piatră opera cu fiecare zi ce trece, iar la un moment dat privindu-te în oglindă nu vezi nimic mai mult decât rezultatul propriei tale munci. Și dacă în acel moment ți se face frică din senin și nu ești în stare să vezi ceva care să îți placă, probabil ani la rând ai lenevit ascuns în vizuina ta de tine însuți și de alții.Iar diferența se simte, și se vede la fel când energia ta vorbește pentru tine.De câte ori te compromiți însingurat prin colțuri adu-ți aminte că pietrele se taie greu, iar alții renunță din start în timp ce tu te înfrunți până la capăt.

   

   Cam de nimic din cele scrise mai sus nu poți să îți dai seama dacă nu întrebi, din priviri, din gesturi, din cuvinte, întreabă-te despre alții, citește-i și trăiește-le viețile prin ochii lor, doar asta te ajută să îi iubești pe ei și pe tine însuți mai mult.Din întâmplare se simt uneori niște goluri, sunt de la oamenii care nu vor să împartă cu tine nimic, iar cuvintele și le țin ascunse prin buzunare ca și cum ar fi bani.Pentru ei totul are unități de măsură și nu dau nimic până nu primesc.Ei nu îți vor spune vreodată ceva senzațional și niciun fulger de plăcere intelectuală și spirituală nu te va izbi vreodată, nu vei avea vreodată șansa să te pierzi în ochii cuiva care îți vorbește ca și cum ar vrea să erupă din adâncuri.Nu vei radia de bucuria prin care n-ar mai trebui să fii ceva decât tu însuți, curios și fascinat de cineva căruia nu îi este frică să te inspire prin cuvintele sale.Nimic nu este mai de preț în viața asta decât descoperirile. Și dacă spiritul tău nu mai are ce descoperi, ce sens mai are viața ta? Dar nu avea tu grijă, fă așa cum fac alții, scrie-ți numărul de serie în frunte și nu îndrăzni să te semnezi cumva sub el. Să știi, cu cât mai multe principii cedezi din tine cu atât mai puțin îți mai aparții. Când îți schimbi dalta pe fabrica de produse în masă devii doar un eventual produs social.Produsele sociale nu au nimic nou de spus, doar ceea ce le impune societatea.

  

  De asta vreau sa te aud atunci când simți nevoia să fii patetic și melancolic, să te aud așa cum te-ai creat, spune-mi ceva adevărat ca să pot ști că ești real. În cercul ăsta în care ne rotim doar măști și oameni fără patimi se perindă....

Pe această notă poetică închei.Mesajul meu a fost transmis și eu mi-am asumat efortul.

                                                 

The journey.

   

   Ticsită cu fraze înțelepte rațiunea ta se mișcă pe fonul ultimelor evenimente.Din tot ce faci nimic nu îți va mai aduce aminte vreodată despre valul din seara trecută sub care credeai că te nărui asemeni unui castel de nisip, cu tot cu visele și aspirațiile tale profund de umane. Tot ce se face rămâne, și asta va vorbi lumii despre tine peste ani, asta îți va fi amintirea prin care vei reculege frânturi din imaginea valului din noaptea trecută, presărat cu câțiva stropi de sare inocenți.Nimeni nu știe cât de mult mai poți, sfidează limita în continuare, ești viu, asta e tot ce contează, și furtunile contează, ascultă-le când îți clatină catargul, ascultă-le și încearcă să înțelegi dece se abat asupra ta uneori.

  

   Asemeni marinarilor să plutești pe marea ta și să nu te uiți înapoi.Ei nu au renunțat  niciodată să își continue drumul din cauza unei furtuni.Tot ce se poate face e  să o supraviețuiești, să nu te lași scufundat și uitat de lume pe fundul oceanului.Iar cei mai de seamă, să știi, nu au parcurs doar mări, ei au parcurs oceane. Și toți vor spune nu se poate până când pentru tine se va putea.Așa e cu toți călătorii, ei nu știu spre ce își ghidează corăbiile, descoperirile îi așteaptă mereu undeva.

  

   Se pierde, în viață se pierde.Pierzi acum, renunță la ceea ce crezi că poate fi fericire pentru tine, la ceea ce crezi că știi. Tot ce este important îți dă de știre, iluziile tac, vorbesc doar în capul tău.Acolo din noapte spre zi și din zi spre noapte se tot năruie castele. Să cadă pilonii în capul tău de mii de ori dar să nu te dezbată din drum.Așa zicea și bunul nostru moș Hemingway, ”Courage is grace under pressure.”, și dacă te-ai urât vreodată pentru curajul tău, să știi că te-ai urât pentru grația pe care o porți în tine, iar pentru asta ar fi trebuit să te iubești.

  

   Și dorul tău de larg de mare nu poate fi înțeles. Ei te văd dese ori cum privești în zare stând pe malul mării, și zi și noapte din același punct. Și unii vor să își facă o casă mai frumoasă și mai înaltă, să își cumpere o mașină și o nevastă, frumoasă și deșteaptă, așa zic ei. Dar prea deșteaptă îi doboară și frumoasă e destul, iar unele vor ca ei să aibă bani și respect pentru ele, dar pentru ce anume când ele sunt nimic. Doar tu privești în zare și nimeni nu te știe cum într-o lună, două, trei, te vei afla în larg izolat de tot ce se auzea prin preajma ta pe uscat, luptând cu tine însuți printre valuri. Nu cred că ei au auzit de tine cândva, dar vine vorba înapoi de la pământul care îți poartă numele, așa ei vor auzi de tine, dar nu vor ști niciodată că asta ai fost tu. Și ce știu ei nu mai contează, tot ce contează e descoperirea.

   

   Ajunge,... Tot ce contează  e descoperirea, iubitul meu călător. Tu ți-ai dat nume și sens, urmează-l până la capăt.Și dacă părți din tine se pierd pe drum acolo te vei completa. Acolo ți se va spune de ce ai venit, chiar dacă aici nimeni nu știe de ce ai plecat.Ei nu te-au știut niciodată,doar numele tău care peste ani se va întoarce înapoi vorbind despre un pământ necunoscut pe care tu l-ai făcut să rodească.Viața ta nu se trece, viața ta e pe mare.

   

Războiul e în toi

   Uneori...Din momentul în care pe foaie se așterne primul cuvânt în cap se face liniște, dar înaintea acestui moment solemn peliculele se încâlcesc și voci necunoscute aruncă replici între ele într-o adunătură de idei prin care e important să nu uiți ceva important. Unele gânduri sunt mai de valoare decât altele, dar cel mai de seamă e faptul că ele au dreptul să fie transpuse din capul tău în care moartea lor este uitarea în mediul acesta modest în care tu să le poți imortaliza pentru o perioadă.

  

  Știi, războiul e în toi. Trec printre oameni ca printre cadavre.Ei se sting treptat și mor pe fronturile mele iar fantomele lor dispar în trecut, unii dintre ei nici măcar nu apucă să lupte că se trezesc cu un glonț în frunte și asta e, shoot and run, dar de ce să fugi ca un laș de la locul faptei, pleacă în tăcere, ca englezii. Nu cred că există vreo solemnitate în plecările astea tăcute, în plecări nu există solemnitate deloc, toate plăcările sunt lașe. Și între ele e greu să nu te pierzi pe tine însuți, printre fantome și oameni care au pretins că vor să împartă lumea cu tine. Când pe fronturile inimii tale se duc atât de des războaie, pământul rămâne pustiit, războaie înafară și în noi. Războaie înafară.

   Ridicați zidul!

   

  Și tu unde te ascunzi, drag cititor, într-o fortăreață? Nu m-ai crede niciodată că vin spre tine dezarmată, tu știi că în lumea asta e război și noi nu mai suntem oameni care visează și suferă și pierd și cad și își plâng de milă și vor să urle în isterici uneori.Tu nu m-ai crede că eu vin să te salvez, tu nu m-ai crede că eu te văd cum stai închis între ziduri urlându-ți disperarea noapte de noapte între timpane. Ar trebui să mă apropii de tine ca de un animal sălbatic, ușor, ușor, nu am venit să te vânez. Să dăm jos câte ceva de pe noi, ce spui, dragule, aruncă tu o armă și eu arunc alta, să ne apropiem ușor unii de alții, câte un pas cu fiecare armă cedată, hai, curaj. Să ajungem mai aproape, noi doi, să trecem de orice linie a frontului și să ne privim în ochi, așa dezarmați cum suntem. Pun pariu că am arăta ambii atât de jalnic și uman, fix ca doi oameni ce suntem.

   

  Și cred că asta ne-ar face să ne iubim, așa dezarmați cum suntem, doar așa e posibil. Și ce importanță ar mai avea timpul, unele lucruri ar fi destul să se întâmple, nu e neapărat să dureze, asta e viața. Iar singuri nu ne rămâne decât să luptăm ca să nu murim pentru că suntem oameni și avem emoții, să nu murim de dor. Ridică zidul, stai acolo închis în mica ta fortăreață, dragul meu inamic, stai și deplângeți ostașii, fie ei iluziile tale ori imaginile unor oameni care cine știe ce au însemnat pentru tine, stai cât ai nevoie tu,ore, zile, luni, ani, tu ești cel care hotărăște când e timpul să depui armele.

  

  Și zice lumea că nu ar trebui să luptăm, că ar trebui să cedăm și să ne arătăm în toată splendoarea disperării în care suntem uneori, ...rău zice lumea.Fără zidurile astea nu știu ce răni s-ar mai vindeca, ce pământ ar mai rodi după atatea războaie, atâția morți și toți în capul tău.

  

  Războiul e în toi, dragul meu inamic, oricare ai fi tu următorul, apropiete încet de mine și lasă arma jos cu tot cu confesiunile tale false de iubire. Eu mi-aș dori să te salvez dacă aș ști că nu mă vei împușca cu prima ocazie,dar dacă ar fi să aleg între noi doi, mi-aș salva pielea și aș pleca, e laș, dar știu că și tu ai face la fel. În război se luptă sau se moare de dor.