Ceva se învârte, probabil e pământul.Atunci când
mințile ți se învârt în ritm haotic iar tu încerci să prinzi vreo adiere de
adevăr din toate emoțiile tale formulate teoretic în spațiul tău intercranian,
pământul totuși se învârte, lucrurile merg pe cursul lor iar timpul
dispare sacadat marcat în faze
proporționale de zornăitul cheilor din buzunarul tău drept, în timp ce tu
alergi. Țac,țac,țac,țac,țac...ascultă ritmul, fugi de ziua cea de ieri în
ritmul cheilor. Fără muzică e mai greu să alergi, dar dacă asculți mai atent
poți auzi cu ușurință cum trece timpul, trecerea timpului e muzica ta, aleargă
în ritmul ei ca să nu îți pierzi respirația prea devreme. Constant, nu pune
întrebări, constant...
Și poate atunci când mințile în capul tău se învârt
ar trebui să nu te sperii, pământul tot nu știe de ce se învârte, doar o face.
Îți vine să
scrii despre imagini solitare, mereu, de parcă ai fi un moș bătrân. Și oamenii
încep să îți spună tot mai des că vorbești doar despre lucruri profunde. Ce
dracu ar trebui să înțelegi din asta?! Ce ar trebui să faci pentru confortul
lor? Mai bine ar fi să nu mai deschizi gura spunând ceea ce gândești, la fel ca
atunci când profa ta de istorie îți punea doar opt, pentru că nu era mulțumită
de ideiile tale. Atunci îți era frică să deschizi gura, știai că pentru ea nu
ești destul. Acum e invers, acum ești prea mult pentru oameni, cuvintele curg
din tine în valuri mici, apoi mai înalte, mai înalte, și când ajung de mărimea
unor tsunami oamenii strigă: ” Stai! Gata! E destul! Nu mai vorbi, nu mai
vorbi!” ca și cum tu ai fi preotul care le citește o rugăciune de exorcizare
iar ei nu vor să o audă de frică să-și trezească demonii din ei.
Mi-e trist, dragi demoni, pentru soarta
voastră cruntă de a sta închiși în spațiile stârpite de vise pe care oamenii le
numesc personalități. V-aș scrie niște rânduri , cumva, la ora trei de noapte,
când a fost răstignit Hristos, că atunci , cică, mai puteți evada. V-aș
scrie scrisori de încurajare să știți că
cineva vă iubește și vă admiră, poate asta ar conta pentru voi.
Poteca care
leagă micul părculeț de subsolul metroului e ceva remarcabil, nu pot să explic
de ce, poate pentru că am remarcat-o. Și
tot ce aud în capul meu în timp ce o traversez e vocea cuiva cunoscut numai de
mine care îmi șoptește : ” Pleacă, pleacă, pleacă...” Toate drumurile îmi spun
să alerg în ritmul cheilor mele, și doar potecile îmi spun să plec. Potecile
înguste par a fi niște poduri sau poate podurile mele au fost și sunt mereu
potecile înguste? Sună simbolic, drag cititor, prea simbolic, știu, și
filozofic, probabil. Mă distrez cum vreau între rânduri, poate chiar sunt
nebună, mi-e frică doar să nu te acopere și pe tine valul și apoi vei spune că
mă urăști.
În părculeț
mai des decât locatarii zonei stau
boschetarii. Nu mă jenează. Când vin acolo să citesc prezența lor e ceea ce îmi
completează atmosfera. Mă uit la ei și îmi amintesc că sunt om. Ei nu
deranjează pe nimeni acolo, stau pașnici în colțișorul lor cotrobăind ceva prin
mormanul de lucruri inutile, la prima vedere, pe care le culeg de pe stradă.
Fețele lor sunt reale, ei nu își ascund durerile, mizeriile, deznădejdile,
dezamăgirile, sunt cei mai curajoși dintre noi, probabil, dar nimănui nu îi
pasă. Cât de dureros și tragic îi poate strivi lumea pe cei ce nu vor să i se
conformeze. Și când te-ai gândi, parcă am trecut de războaie și sisteme
dictatoriale, parcă ar trebui să fie altfel. Poate e altfel și eu nu știu, dar ceva
din mine îmi spune că nu e. Războaiele nu se mai duc înafară, doar în capurile
noastre. Libertatea ne-a pierdut prin spațiu, orbecăim prin lume ca niște pui
de mâță nou născuți, mieunând după un strop de certitudine. De ce nu ni s-a
spus la început că certitudinile nu există? De ce nu ni s-a spus la școală că
pământul nu știe de ce se învârte? Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că e normal
să nu știi ce vrei, să întrebi mereu, să cauți mereu, să te simți strivit sub
propria ta conștiință, să creezi idei din nimic, ascultându-ți doar inima, aș
fi avut mai puține semne pe genunchi și pe mâini. Dar am căzut și m-am lovit de
câteva ori în timp ce alergam și mă uitam la păsări, în timp ce mă sprijineam
într-un gard, în timp ce umblam amețită prin casă uitând pe unde stă mobila, în
timp ce căram niște bagaje, în timp ce mă chinuiam din răsputeri să deschid o
sticlă cu vin, în timp ce nu îmi mai aduc aminte de unde am unele semne pe
mâinile mele.
Și cu voi e
la fel, iubiții mei pământeni. Suntem de același sânge, cum scria în ”Cartea
junglei”, dacă mă doare pe mine ceva e sigur că vă doare și pe voi, poate nu
acum când mă doare pe mine, nu atât de tare cum mă doare pe mine, dar sunt
sigură că vă pierdeți echilibrul din când în când. V-aș îmbăta pe oricare dintre
voi și v-aș face să dansați isteric rotindu-vă în jurul axei voastre, chiuind și râzând zgomotos, ca să
văd cum vă sare bunul simț și saliva pe
gură în timp ce încercați să articulați o revoltă personală adresată acestei
lumi! Vă e frică? Nu are de ce, de data asta vă car eu acasă.
Mai era și
tramvaiul ăla gol. Nu am stat niciodată singură într-un tramvai până acum. Dar
de curând mi s-a întâmplat. Tramvaiul se oprește, ușile se deschid, scara se
lasă și eu pășesc demn în interior ca și cum aș trăi o poveste. Misterios,
tramvai fără oameni la o oră atât de normală. Aș fi zis atunci că de undeva ar
fi trebuit să apară Harry Potter și să cotim cu el împreună și cu tramvaiul într-un
tunel ce duce spre Hogwarts. Mica mea poveste solitară a trăit vreo două
stații, până când șoferița mi-a spus :” Stop! No go! Stop now!” gesticulând cu
mâinile ca un om care nu știe engleză. Am coborât, dar ce să zic, a fost bine
vreo două stații fără oameni, și cred că mi-ar fi plăcut să plec mai mult în
Narnia decât spre Hogwarts.
Cifrele
identice mă urmăresc tot mai rar când mă uit la ceas. A mai rămas doar 23:23.
Poate că furtuna a trecut și subconștientul meu nu mai are ce să îmi spună. Dar
știu că am fost în miezul ei, în miezul furtunii, sunt sigură, căci valurile
erau prea mari, prea mari și mie chiar mi-ar fi plăcut să fac surfing pe ele,doar
îmi era frică de alții să nu îi astupe. Nebunia se prescrie în doze mici,
pentru început. Ce a mai rămas să zic, această furtună din urmă am
supraviețuit-o fără complicații. O aștept cu patimă pe următoarea și mă
pregătesc între timp pentru ea. Cifrele identice mă urmăresc tot mai rar când
mă uit la ceas. A mai rămas doar 23:23.
