Mi-e frică să ştiu că gîndim în unison...

Mi-e frică să ştiu că gîndim în unison,mi-e frică să ştiu... Mai bine m-aş pierde în rutină, în gesturi dulci, în momente relaxante. Dacă aş şti că gîndim în unison, probabil,în capul meu va aparea o nouă ipoteză, naivă despre valoarea noastră. Poate acest „noi” nedeterminat, iar şi-ar face culcuş în concepţiile mele idealiste despre viaţă. Îmi place să cred că aceste idei care îmi vin, şi aceste cuvinte pe care le aud iar şi iar , izvorîte  din patima ta, sînt ca nişte droguri, care creează dependenţă, ştiindu-le droguri, îmi pot da seama mai cu certitudine că ele îmi sînt duşman. Caut insistent în mine ceva să pot nega. Dar, mă impiedică alegerea din variantele posibile, de a fi negate.

    Ţin minte acest cer, şi gustul plăcut al serilor de vară , şi totuşi,raţiunea mea, mă doboară, ea îmi zice că ştie mai bine de ce am nevoie. Am uitat însă multe senzaţii, şi asta mă disperă, căci realizez că odată ele vor dispărea complet, şi va rămîne doar o stare de neclaritate, ca după un vis ciudat.Şi tu nu îmi poţi spune nimic, din ce m-ar face să ma arunc ca odinioară în braţele tale. Ce să fac, prefer să cred că am fost şi voi fi mereu un pustnic.

    Există momente de nebunie în viaţa noastră ,atunci cînd ne doare cel mai tare, atunci ,probabil doar atunci mai trăim, atunci putem întelege pe bună masură  importanţa lucrurilor, clipelor, intimităţilor,oamenilor.Nu, ele nu sînt o  greşeală, o slăbiciune, ele sînt o revelaţie, ele sînt esenţa noastră,numai ele. Apoi, vin stări de amorţeală, uitare, cine are nevoie de uitare? Noi toţi avem nevoie de ea, căci nu înţelegem ,poate, că ea e călăul tuturor speranţelor noastre. Uitare, recăpatarea de sine însuţi , şi un continuu trai inutil regăsit în scopuri realiste, palpabile, realizabile.

   Păsările noastre au zburat din noi, şi ne-au lăsat doar vagi iluzii şi ambiţii cu care ne hrănim. Tu ştii, că nu vei mai afla această împlinire, ea a fost  numai odată, sublimă şi simplă ca naşterea unui prunc. Tu nu vei mai fi la fel de împlinit niciodată, ca un puzzle căruia îi lipsesc detalii. Asta va dura acum, acum vei şti că asta s-a început, mai apoi vei uita că asta se petrece cu tine, pînă cînd vei ajunge odată să te întrebi: „Oare ce nu îmi ajunge?”, şi atunci, în viitor, drama acestei situaţii va fi cu adevărat de amploare , pentru că Noi nu vom şti niciodată ce am pierdut...