Dacă am fi orbi

    M-am gândit la o nouă atitudine. O nouă atitudine creează o nouă lume. Și asta am făcut-o atunci când am privit un show muzical unde pe scenă cânta o fata oarbă, ca să-i zic mai direct, e showul ală, ”The voice” unde oamenii vin și cânta și juriul stă cu spatele ,urmând să aleagă pentru cine merită să se întoarcă. Era amuzant faptul, că acea fată cânta vâzînd nimic, ea nici măcar nu putea ști dacă  juriul s-a întors pentru ea sau nu. În interviu, ea a mărturisit că cunoaște oamenii și lumea înconjurătoare din sunete, din modul în care ei vorbesc.

  
   Îmi imaginez această lume, lipsită de imagini vizuale, oare cum ar arăta? Închid ochii, ascult zgomotele mișcării din jurul meu, și simt altfel, simt mai profund. Poate atunci când închidem ochii ,începem să descoperim ceva absolut evident și totuși neobservat de nimeni. Mă gândesc la toți oamenii pe care îi cunosc, oare cum aș crede că sunt ei, neputându-i vedea? Un chip frumos și drăgălaș denotă sinceritate, un chip încruntat și crispat, denotă duritate, un chip zâmbitor, denotă optimism, ....însă atunci când te încântă tablourile din jur, mesajul primordial al firii omenești se pierde. Noi vedem frumusețe în tot ce ne bucură ochiul și nu suntem în stare să citim printre rânduri. Cine a știut să asculte vreodată fără să vadă? A asculta nu e același lucru cu a fi în stare să  auzi. Cine a fost în stare să audă ceea ce nu îi aduce folos neapărat lui personal? Oamenii aud doar atunci când au nevoie, în restul situațiilor, doar ascultă. Oamenii ascultă dar nu aud nimic, oamenii vorbesc dar nu se înțeleg unii pe alții, uneori oamenii se aud cel mai bine vorbind în șoptă, uneori, oamenii se aud cel mai bine când tac.

   
  În șoaptă, să spunem câte un cuvânt, fiecare, un singur cuvânt, el să fie rugăciunea noastră, speranța sau deznădejdea , un singur cuvânt rostit în șoaptă pe întuneric. Auzi? Cum silabele lui se strecoară  prin mădularele tale și devin una cu sângele tău,  îți curg prin vene, urcând spre inimă și plămâni, ajungând până la creier de unde apoi se transformă în senzații uimitoare, ca o dulceață caldă pe buze, sau ca un tremur amețitor de cald sau rece, dar totuși suav, esența lui caută un adăpost în tine, acolo , în partea corpului nostru separată de noi, acolo unde ne este sufletul. Acum, când toate consoanele lui răsună în noi ca un ecou, cuvântul a fost auzit...

 
   Și atunci, ce poate fi apropierea, dacă noi nu știm să auzim? Apropierea pe care o simțim e falsă, doar corpurile și instinctele sânt cele ce ne arată calea, mai puțin spiritualitatea. Dacă am închide odată ochii în întuneric și nu ne-am atinge deloc, oare cât de aproape ne-am putea simți unii de alții, uneori ceea ce simțim nu e ceea ce suntem de fapt. Acolo în beznă cuvintele noastre ar spune tot, și noi am fi în stare să înțelegem tot ce spun .

  Dacă am fi orbi, probabil,ar fi cu mult mai ușor să citim disperarea din vocea unui om care ne zâmbește, și neâncrederea unui om care ne bate cu palma pe umăr, pentru că, la început a fost cuvântul,...și el își are începutul în noi.

Despre iluzii...

  Hai să zicem că nu suntem idealiști, defapt suntem cu toții, chiar și cei mai pragmatici,și cei mai cinici.Toți suntem idealiști,atâta timp cât ne permitem să avem vise,aspirații, suntem idelaiști,poate unii în proporții mai mici decât alții,dar totuși suntem.

  Și suntem așa , din prea mult egocentrism, din prea multă idee că lumea se învârte în jurul nostru, și noi suntem o parte importantă din ea, și ea ne este datoare să corespundă normelor noastre. Idealismul nu e rău, în esența sa, pentru că el păstrează valorile, el păstreaza cumsecădenia, naivitatea, sinceritatea, el ne ajută să credem în partea bună a lumii, el ne motivează,însă uneori, el capătă forma unor iluzii prostești,prin prisma cărora noi încercăm să privim lumea, izolându-ne de ea ,defapt.

   Câți dintre noi știu să învețe , să capete succes, fiind profani în una și cea mai importantă măiestrie, măiestria de a trăi viața. Viața nu e ceea ce simțim pe vîrful degetelor, ce putem pipăi ,sesiza, gusta, viața e ceea ce simțim acolo în interior.Viața,sunt emoțiile noastre. Inteligența noastră e superficială,dacă nu înțelegem, nu vrem să înțelegem ce simțim, cine suntem, ce potențial emoțional avem, ce e real și ce e o iluzie din punct de verede emoțional.

   Și acum, să vorbim despre iluzii. O iluziile, ele sunt tot, ele sunt lipsele noastre și prostia noastră, ele sunt speranțele noastre că lumea e așa cum vrem noi să o facem, nu așa cum trebuie noi să o învățăm. Câți dintre noi mai cred în suflete pereche, în iubiri unice, irepetabile, în destin, toate ideile astea vage despre existența cuiva care hotărește pentru noi, e doar frica noastră de a recunoaște că noi suntem stăpânii propriilor vieți, noi suntem Dumnezeu, și Dumnezeu e în noi. Ne mirăm când viața ne dă ceea ce visam, sau ceea de ce aveam nevoie, dar de ce ar trebui să ne mirăm daca asta i-am cerut?Noi cerem și nouă ni se dă, de asta trebuie să fim foarte atenți ce anume îi cerem.

     Altceva, e realitatea faptului că oamenii nu pot veșnic să se inspire unii pe alții, rutina,e ceva firesc, oamenii trăiesc în rutină alături de cei pe care îi aleg, poate se plictisesc și caută altceva, dar niciodată nu au înțelepciunea de a repara lucrurile și nu a le arunca la gunoi, sinceritatea și devotamentul cuiva , iubirea cuiva față de noi nu e ceea ce putem întâlni la tot pasul. Dar noi aruncăm, nedorind să ieșim din zonele noastre de confort pentru a înțelege adevăratele valori ale lucrurilor și mai ales ale oamenilor. Tot ce simțim față de cineva e doar atitudinea noastră față de acea persoană, e atitudinea cea care se schimbă,sunt oamenii cei care se schimbă, însă nu și valorile lor.

    Sunt fericiți cei care au pentru cine se schimba, așa ei cresc și se înalță în modul în care   nu l-au știut vreodată. Sunt fericiți cei care suferă, pentru că ei au prilejul să învețe, sunt fericiți cei care gândesc liber, ei vor câștiga în timp, și nu vor cădea în groapa mulțimii.

  Noi nu trebuie să  rămânem nicicând așa cum ne este nouă mai comod, ci așa cum ne iubim mai mult,și așa  cum ne iubesc alții, cunoscându-ne mai bine, pentru că noi, oamenii, obișnuim să ne iubim pentru părțile noastre bune,pe care le găsim reciproc.

    Morală încheiată, mă bucur anticipat pentru cei ce au dorința de a mă înțelege..., pentru că ei sunt cei ce tind spre o schimbare, nu neapărat a mă înțelege pe mine, dar a înțelege pe oricine altcineva.

E tot împrejur...

Se strecoară evenimente în jurul lumii

Ca în vîrtej se rotesc fericiri și păreri

Și eu sânt aici,într-un colț infim de univers

 Unde nu pătrunde mintea nimănui.

Eu am fost și voi fi mereu aici.

Nu mă căutați.

 Chiar dacă vreți să mă găsiți aici,eu voi fi mereu altundeva.

Oare pot fi două persoane vreodată în același ”aici și acum”?

Oare lumea asta în care trăiesc știe că o iubesc?

Și nu îi cer nimic în schimb, pentru că o iubesc cu adevărat.

Lumea e crudă, însă eu o iubesc, pentru că și eu sânt crudă uneori

Toți știu ce înseamnă să fii crud.

E tot împrejur,

Și eu nu sânt în centru,

Eu sânt într-un colț infim de univers

Care va fi mereu altundeva.

Libertate

Hai să vă scriu despre libertate. Acum când tu citești, ori tu, celălalt ,preocupat de alte idei, provenite din sentimentul predominant ce îți acoperă conștiința,căci știu sigur că există un singur sentiment predominant din care se nasc ideile noastre ”obsesive”,pe care le numim ”obișnuite”, acum poți crede că îți scriu ție, o fac chiar acum. Știai că ești liber? Scriu liber și nu liberă pentru că cuvântul ”om” e la masculin. Niciodată nu te-ai gândit că ești liber cu adevărat, pentru că ți-i frică, tu nu obișnuiești să te gândești la asta, tu mai degrabă te-ai gândi ce să măninci diseară ori cum să te descurci mai bine la serviciu,la facultate,la școală, cum să îi ajuți pe ai tăi ,cu toate că nu ești încă în stare de asta, cum să faci bani pe căi ușoare, ce serial să mai privești ca să îți ucizi timpul liber, cu ce să te îmbraci mâine ori diseară când vei ieși cu aceeași oameni  ”liberi” ca tine care vor face glume ca să se relaxeze lăsând în umbra gândirii lor planurile , concepțiile de acțiune pentru rezolvarea unor probleme de rutină...ș.a.m.d.p. Când îți spui ”Sânt liber!”, ce simți? Ești confuz, nu știi ce să faci, întrebare pe care vrei să ți-o pui este ”Și ce să fac cu asta? Ce să fac acum că sânt liber?” Mulți dintre noi s-ar întreba: ” Ce trebuie să fac?” Oamenii mereu vor să știe ce au de făcut, ei nu sânt în stare să decidă desinestătător  ce să facă. Cineva ar spune:”Nu,nu ai dreptate,eu sânt în stare să decid ce să fac!”, dar oare ceea ce decizi tu, este cu adevărat ceea ce îți dorești? Sigur, nu putem merge împotriva întregii lumi, nimeni nu ne va susține dacă am zice  :” Astăzi nu vreau să mă duc la serviciul meu, pentru că îl urăsc, astăzi vreau să sar cu parașuta!”, nimeni nu va dori să iasă din izolarea propriului său comfort, să încerce măcar a înțelege  de ce noi ne dorim altceva, de ce ne comportăm altfel de cât se cuvine.

Așa dar, ce i se cuvine acestei  ”libertăți” ? Cum își poate afla sensul  primordial acest cuvânt  transformat și intrepretat în cele mai diferite moduri de civilizația noastră omenească? Lideri politici,guverne, șefi,profesori, părinți  , enumerați în scară descrescîndă ,conform  potențialului uman pe care îl pot influneța, sînt oameni la fel de slabi ca și noi, oameni  care tind să creadă în ceea ce li s-a spus fără să dea prea multe întrebări. Libertate a fost și atunci când oamenii stăteau în rând pentru un pumn de grâu, li se spunea : ”Sânteți liberi pentru că puteți lucra, mânca, cât vi se oferă, și în cele din urmă , voia să se spună, sânteți liberi pentru că vă cruțăm viețile”. Libertate era și atunci când copiilor în școli li se promovau modelele unor oameni perfecți, ...perfect de ipocriți, libertate este și acum, când în școli se impune exemplul unor elevi universali, care știu de toate, care trebuie să le știe pe toate, să fie primii mereu, să fie primii acolo unde se cere, nu acolo unde le este spiritul.Libertate este și atunci când omul care pretinde că te iubește și îți vrea bine, îți impune reguli , ca fiind norme morale într-o relație, pentru a câștiga toată atenția ta, sau pentru a-și demonstra lui însuși ce valoare enormă are în fața ta.Până la urmă, libertatea e posibilitatea de a lua decizii desinestătător, și pot spune cu certitudine că cei ce ne oferă libertate, sânt cei ce ne iubesc cu adevărat, acea libertate corespunzătoare  fiecărei etape de existență , pornind de la copilarie și sfârșind cu bătrânețea.

   Dumnezeu este cel ce ne iubește mai mult de cât toți, anume prin faptul că ne-a oferit o libertate deplină!

Atunci când ne gândim la noi înșine, separați de orice intervenție lumească, de orice relație împovărătoare, de orice datorie,atunci, nu sântem egoiști, cum obișnuim să credem, atunci sântem liberi!Atunci avem voie să gândim ce vrem , fără a ne critica dorințele și aspirațiile, atunci putem înțelege că, de fapt, mereu am avut voie să o facem. Atunci putem înțelege, că acest atunci, e un veșnic acum. Ca să ne satisfacem pe deplin libertățile, e destul să întrebăm : ”Ce simt?Ce mă poate face fericit?Am fost vreodată fericit?De ce nu mai sânt?Cine mă poate face fericit?Sânt eu ăla?!”.... și universul îți va răspunde:”Da, tu ești!”.

   Respiră, gândește-te la viața ta, de parcă Dumnezeu , sau puterea ceea pe care o considerăm îndrumătoare , este mereu concentrată asupra ta, fii egoist în sensul cela improvizat de tine însuți, nu căuta oameni să te citească și să te recite în glas așa cum îți dorești tu, așa oameni nu există, exiști doar tu, cel care visează să întîlnească un om la fel de liber, ca să poată forma cu el un întreg , bucurându-te de deciziile nesufocate de opinii prostești, pe care le puteți lua împreună.