Programul Siguranței și Sacrificiului

Aceasta nu este o eventuală poveste a românului ordinar, ci mai degrabă povestea clasei de mijloc al cărei stil de viață diferă de la țară la țară. Este povestea sacrificiului continuu pentru un trai decent. Ori, este povestea sacrificiului, separată de obținerea unui trai decent. Mai cu seamă, este povestea sacrificiului continuu ca stil de viață.

Undeva, într-un orășel mic de tip comună există o familie care s-a format pe neprins de veste și a dat viață unui copil care nu știe încă nimic despre posibilitățile lumii în care se află. Dar din primii ani de viață, copilului i s-a început a explica cum că tata și mama nu îi pot cumpăra o anumită jucărie sau o înghețată pentru că nu au bani. Astfel, micul nou venit într-o lume necunoscută, a început să învețe pas cu pas despre ce este traiul aici, și în decursul anilor el a reușit să înțeleagă modelul acestei lumi în care resursele trebuie prețuite, micile plăceri trebuie înfrânte ca să salvezi pentru ziua de mâine, iar visele se pot extinde doar în limita posibilităților.

 Această lume l-a învățat să trăiască prin supunere pentru a căpăta în schimb ceva asemănător cu stabilitatea. Ei numeau asta ”apreciere”. Însă aprecierea muncii din greu nu înseamnă acceptare acestei munci. Copilul fermierului nu trebuie să viseze că va ajunge să lucreze pământul ca și tatăl lui, ci mai bine decât tatăl lui. Dorința de a face ceva mai bine și a crede în existența unei metode mai bune de trai nu aduce cu sine nicio lipsă de respect, din contra, un omagiu față de breasla în cauză, prin efortul de a o dezvolta.

Copilul fermierului a fost învățat să sacrifice, pentru că tatăl lui nu i-a spus despre existența posibilității. Tatăl lui nu i-a oferit o înghețată pe timp de criză, nu s-a așezat pe o bancă în parc și nu i-a spus: ”Fiule, acum eu și cu tine mâncăm o înghețată pe împrumut, dar asta nu înseamnă că așa va fi mereu. Și acum, noi mâncăm această înghețată pentru că sunt absolut sigur că foarte curând eu o voi răscumpăra. Iar un om care știe să răscumpere înghetate pe împrumut, își poate permite să mănânce o înghețată pe timp de criză. Ține minte asta, fiule. Noi ne putem permite, pentru că merităm.”

Noi ne putem permite pentru că merităm. Această afirmație este opusă total mentalității sărăciei, pentru că sărăcia provine din desconsiderarea propriilor tale nevoi. Nu trebuie să îți permiți ceva pentru că poți sau nu să îți permiți, ci pentru că tu consideri că meriți asta. Banii nu sunt cea mai importantă resursă, tu ești cea mai importantă resursă pentru că tu știi cum să îi faci. Prin urmare, chiar și în cele mai dificile situații, este nevoie să ai girjă de cea mai importantă resursă a ta. Să ai grijă de tine.

Dar timpul trece, fiii și fiicele agricultorilor, electricienilor, învățătoarelor sau dădacelor cresc și încep să își dorească mai mult de la viață, dar chiar și agonisind ceva bani își taie din posibilități și riscuri din teama că nu vor reuși să supraviețuiască, pentru că au învățat prea bine programul. Programul siguranței are numeroase exemple sociale: de la ieșirea de pe băncile școlilor cu nota zece pe linie și plecarea la studii într-un oraș mic în schimbul unui oraș mare din frica față de greutăți și incertitudine, până la lipsa de efort în căutarea unui loc de muncă sau acceptarea unei munci subcalificate, crezând că nu ai șansa să găsești o muncă mai bună.

În același mod, programul veșnicului sacrificiu se manifestă atunci când ieși din confortul tău, obținând ceva ce meriți, dar nu încetezi să îți faci griji, continuând să îți refuzi chestii precum o îmbrăcăminte mai scumpă, un abonament la sală, o cină în oraș. Și de fiecare dată când faci aceste lucruri, te gândești la tataie sau mamaie care stau acasă la pensie, judecându-te pe ascuns la ce boier ai ajuns să fii mâncând prin oraș...

Atunci când programul începe să te definească prea mult, uiți de tine. Dar nu există o altă ieșire din plasa mentalității sărăciei decât schimbarea ideii de sacrificiu în ideea de posibilitate și încredere în potențialul tău. Acestea fac parte dintr-o muncă spirituală condusă de tine pe cont propriu. Vestea bună este că după un drum lung, toate îți poat aparține  - exact ca o super-putere. Știi prima regulă a oricărei super-puteri, nu? Fii absolut sigur că o ai.

 

Învățări din izolare

                                                          

După ce s-a întâmplat cu lumea, mulți ne-am retras pe la casele noastre să reflectăm un pic asupra lucrurilor. Se poate spune ca ni s-a oferit o șansă multora dintre noi să regândim certitudinile după care ne ghidăm viețile.

Ce am învățat eu din auto-izolare și carantină poate fi diferit de ce au învățat alții, dar pentru că am învățat ceva, vreau să mă împart și cu voi.

Unu.

 Viața se întâmplă cu sau fără carantină și cea mai mare parte din ea o petrecem cu noi înșine. Acum s-a ivit momentul să demonstrăm cât de bine am reușit să ne împrietenim cu noi înșine de-a lungul anilor, să vedem dacă ne putem suporta prezența mai mult de câteva ore în șir fără să strigăm după ajutor: ”Ajutor! Mâ înec în propriile gânduri, ajutor, umblu prin casă neavând ce face, nu îmi găsesc utilitatea și îmi ies din piele neștiind ce se întâmplă cu mine.” Nu se întâmplă nimic, omul din tine cere să te ocupi de el, l-ai lăsat uitat într-un colț inhibându-i strigătele despre ce îi place lui să facă, cum vrea el să se exprime, în ce vrea el să creadă, unde vrea mintea lui să călătorească, și acum că nu există nimeni prin preajmă trebuie să vorbești cu el. Nu-i nimic, vorbitul cu tine este chiar util uneori, nu îi asculta pe alții care zic că e primul sem de nebunie, e mai degrabă primul semn de trezire din tine.

Doi.

Liniștea îți ascute simțurile. În liniște ai șansa să te deconectezi, să observi cum ești capabil să scoți din tine diferite aptitudini care în mod normal nu aveau să iasă în ochii lumii, la cât de sfioase sunt. Urmărește cum îți reușește să înveți mai bine, cum gătești mai gustos, cum alergi un kilometru în plus în fiecare săptămână, cum râzi mai cu poftă la niște filme vechi și cum faci niște concluzii pe care nu le-ai făcut înainte - fie despre personajele din film sau lumea înconjurătoare.

Trei.

Trecutul devine mai clar. Câteva luni de contemplare a vieții te ajută se te redefinești. Să privești în urmă încetând să-ți mai spui o istorie a trecutului tău care te-a discreditat mereu. În rutină nu erai capabil să remarci chestiile importante despre viața ta și uneori uitai despre ce era important în trecut - mic dar important. În rutină ultimi ani din viața ta pot fi echivalați cu munca de birou și casa când de fapt nu este deloc așa. Viața ta nu a fost niciodată despre asta – viața ta a fost despre visele din spatele cornitei, planurile pe care ți le-ai făcut și le-ai dus la bun sfârșit, oamenii pe care i-ai iubit, momentele frumoase pentrecute cu ei, locurile noi pe care le-ai descoperit, nopțile cu lună plină când ai adormit liniștit în patul tău, durerile pe care le-ai transformat în bunătate, lacrimile pe care le-ai transformat în zâmbete. Viața a fost mereu prietena ta, nu ai de ce să o urăști la fel cum nu ai de ce să te urăști pe tine însuți.

Patru.

Exerciții de apreciere. Acum când ai timpul necesar, poți să te ocupi zi de zi cu ceva pe care nu l-ai practicat prea des mai înainte – aprecierea. Aprecierea momentelor și oamenilor, aprecierea șansei de a savura un pahar de vin seara la balcon, aprecierea oamenilor care te ajută la ghinion, aprecierea oportunităților pe care ți le-a oferit viața. Când începi să apreciezi tot ce te înconjoară și ce ți-a fost oferit până acum, viața parcă te bate peste umăr și zice: ”Mă bucur că ai înțeles în sfârșit, acum ești pregătit să mergi mai departe și să obții lucruri mai bune.”

Cinci.

 Nu există nici o grabă. Respiră, nu există nici o grabă, dar mâine totul se poate sfârși. Paradoxal nu? Adică aș spune mai cu seamă, ”Grăbește-te încet”, respiră în pauzele dintre gândul la câte mai vrei să faci în viața asta și la ce nu îți reușește de moment. Grăbește-te încet, nu întine sfoara prea tare pentru că se poate rupe pe neprins de veste și nu va fi decât vina ta. Ai răbdare cu tine însuți, cu stările tale de deziluzie și avânt, cu zilele când reușești să faci ce ți-ai propus și cu cele în care simți că ești prea mic într-o lume prea mare.

Cinci la număr sunt învățările mele din și despre izolare. Dacă tu ai mai multe poți să mi le spui și mie, mi-ar plăcea să le aud. Însă deocamdată, vreau să te las cu ideea că toți oamenii fericiți sunt oameni ordinari ca și tine, care și-au acordat mai mult timp decât spuneau alții că li se cuvine.

 

Iluzia Călătoriei

                                                          

Prietenul meu a văzut toată lumea. Când ies cu el la o bere îmi povestește dese ori despre peripețiile lui din Thailand unde prinsese un crab de doi metri de unul singur și încercase pentru prima oară surfingul. Îmi povestește aceleași istorioare despre statul seara în fața focului cu niște necunoscuți, iar eu zâmbesc ascultându-l iar și iar, mulțumidu-mă cu sclipirea din ochii lui.

E fericit, de fiecare dată când îl văd scufundat în amintiri, ceva din interiorul lui prinde viață și moare odată ce e readus la realitate. Nu știu cum să am grijă mai bine de el, lăsându-l să plutească fercit în amintiri sau încercând să îl fac mai optimist în această realitate.

După toate momentele pretrecute în libertate, orașul îi dă senzația unei cuști pentru animale – cu cât mai des își aduce aminte despre călătoriile sale, cu atât mai mult detestă acest oraș în care oameni locuiesc doar pentru a face bani, ”Asta nu e viață”, zice el, ”Asta e rutină”. Mă privește cu apatie când îi vorbesc despre galeriile de artă și locurile încă nedescoperite, despre cafenelele mișto și localurile ascunse de ochii lumii în care poți descoperi o altă istorie a acestui loc. Tot ce contează pentru el este libertatea și senzația aia ca în Vama Veche, unde oamenii sunt deschiși și liberi, gata să se apropie de tine în orice moment, unde, precum spune el, este mult mai ușor să ai o conexiune cu cineva.

Ce să fac, îi zâmbesc dar în sinea mea îl judec, poate că sunt un om rău pentru că îmi ofer luxul de a gândi chestii neplăcute despre oameni plăcuți. Îi zâmbesc și nu îi spun niciodată că îl consider un mic laș. Micul laș, trebuie să îi schimb numele în telefonul meu în ”micul laș” și să îl las să mă sune odată de față cu mine ca să afle ce gândesc despre el. Cred că s-ar supăra, dar macar și-ar da seama ce i se întâmplă.

El crede că a aflat ce înseamnă să trăiești cu adevărat, în locurile unde oamenii sunt mai liberi să fie ei, în locurile unde oamenilor nu li se mai spune cine trebuie să fie. Afară din oraș, afară din țară, afară din poziția ta de contabil, manager, vânzător, consultant oricine ai fi. Afară din toate aceste rigori ce îți subjugă personalitatea, tu nu mai ești colegul de muncă sau șeful sau iubitul cuiva, într-o vacanță cusută cu explorări tu ești ceva nou.

Evadare, asta se numește evadare. Când nu mai vrei să fii cine ești, locurile noi te lasă să iei o pauză de la efortul tău continuu de a fi cineva. Junglele și orașe străine te pot îmbăta ușor în briza unei vieți emancipate de rutina socială, unde tu nu mai ești un sclav ci doar un trecător. Totul este temporar, nimic nu este garantat, lucrurile lipsite de sens au rămas în oficiu. Asta dita-i viață!

Nu. Aș vrea ca ”Micul meu laș” să știe că asta nu este viața ”reală” precum o numște el. Viața reală este toată viața. Viața poate deveni mai mult sau mai puțin reală dacă mediul tău îți oferă această șanșă sau dacă tu lupți să o câștigi. Viața reală nu începe acolo unde ți-ai abandonat responsabilitățile, ea începe acolo unde ai început să înveți cum să jonglezi cu ele construind ceea ce vrei să fie viața ta.

Iluzia călătoriei, iluzia pribegiei este foarte dulce și ademenitoare, ca o amenezie, o risipire a întregului sistem, o existență între micile detalii cotidiene din lumea altor oameni. Nu mai e nevoie să muncești din greu pentru o imagine sau niște agonisiri, fie ele materiale sau puțin palpabile (competențe, abilități, experiență). Nu mai e nevoie să adormi în unele nopți cu gândul că nu știi cum ai putea să realizezi ceva mai mult sau cum ai putea să te găsești pe tine însuți. Practic, lupta pentru tine însuți este anulată de ideea că nu mai e nevoie să lupți, ci ar fi mai ușor să dai bir cu fugiții undeva unde presiunea socială să nu te mai strângă în unghiuri tot mai înguste la fiecare colț de stradă.

Micul meu laș crede că pribegia este viață și lupta pentru tine însuți într-un sistem de oameni demotivați nu este viață. Dar nu i-am spus că și lupta este o viață. Da. Atât mi-aș fi dorit să știe micul meu laș. I-am înregistrat așa numele în telefonul meu și acum aștept să mă sune.

Ceva Despre Chimie

Un bun prienten academic mi-a spus ceva despre chimie, cum că mai funcționează, dar cu timpul are nevoie de noi ingrediente. Căci înainte erau destule câteva grame de ceva inexplicabil pentru a crea o soluție care să producă scântei între doi, însă treptat, ceva inexplicabil s-a transformat în ceva practic și demn de respect.

Dar ca să nu apuc aceeași cale bătătorită, recunosc că magia chimică nu este doar despre cum evoluiază o relație, ci și despre cum începe. De obicei, la început, când se remarcă câte o adiere de zâmbet sau o privire curioasă, oamenii tind să își formeze deciziile influențați de senzații combinate cu imaginea generală, adică prima undă de atracție este urmată de cunoașterea stilului de viață și intereselor viitorului ales.

Dar sigur, precum zice și bunul meu prieten chimist, această metodă de selecție nu este o regulă strictă pentru ficare caz, ci mai degrabă, precum spun eu, este o tranziție din faza de imaturitate în faza de maturitate. Căci punând mâna la inimă, fiecare poate recunoaște cum în tinerețe, din lipsită de auto-conșitentizare era natural să îți placă cineva doar pentru că arăta bine și avea carismă. Dar ca să vezi, cunoscând noi părți din tine ai început să îți construiești alegerile altfel.

Adică cu timpul, modul în care selectezi partenerii capătă o nuanță subtilă de identitate pe care unii o confundă cu pragmatismul. Pragmatismul spune că tinerii fiind ne alegem partenerii cu inima iar maturizându-ne începem să-i alegem cu capul, însă nu este chiar așa. Există o diferență între lista de criterii cu care vrem să corespundă „viitoarea” sau ”viitorul” nostru îndrăgit și imaginea atractivă și fascinantă a stilului  de viață a cuiva. Nu-i așa?

Când tu pe mica ta corabie te-ai aventurat în larg, ai înfruntat furtuni și ai învățat cum să monitorizezi o criză pe mare, ai luat lecții de înot înainte să pornești la drum, te-ai calificat în navigație și ridicare a moralului de echipă pentru toți marinarii de pe corabia ta, ai fost pe meleaguri străine ca să vezi cum locuiesc băștinașii, cum crezi că ai început să exiști în ochii tăi și cum ai început să gândești că ar trebui să fie viitorul tău partener de drum? Așa e, frumusețea și carisma ajută mai puțin pe o corabie, cu excepția lui Jack Sparrow.

Și atunci ce e de făcut când trebuie să finalizezi questul găsirii partenerului perfect, colectând toate calitățile necesare scânteii chimice și modului tău de viață? Păi, o listă, vechiul testament pragmatic care să conțină tot ce ai învățat până acum, ca un test de maturizare dar nu maturitate, în care el trebuie să arate bine, să facă sport, să citească cărți ca și tine, să aibă o afacere sau să fie activ pe plan personal, să îi placă muzica și arta, iar ea trebuie să arate bine, să facă sport ca și tine, să ai despre ce vorbi cu ea, să fie înțelegătoare și să te susțină în pornirile tale, să știe să gătească, să fie activă și să aibă hobbiuri.

Puțin surprinzător, dar relațiile inițiate conform listei se mențin destul de des și pentru perioade destul de îndelungate, pentru că sunt funcționale din punct de vedere practic, căci nu degeaba le-am numit pragmatice. Totul se potrivește la început în acțiune și tot mai puțin în spontaneitate. Pai de ce? Pentru că așa a fost luată decizia inițială – pragmatic. Dar nicio grijă, există și opțiunea testului de maturitate. Și testul de maturitate are un mic detaliu, și anume, acceptarea diferenței dintre doi și dorința de a cunoaște ceva nou în comparație cu sfera ta de calificare.

Dacă tu ești marinar ea poate fi dansatoare, pentru că tu nu știi nimic despre dans și viața pe corabie te plictisește. Tu vrei să te întorci pe uscat și să faci alte chestii iar ea vrea să călătorească cu tine pe corabia ta, plictisită de anturajul ei cotidian. Cum ar fi să te simți mereu uimit de gândirea cuiva aflând zi de zi ceva nou? Ah da, asta ar însemna să te afli mereu în prima fază de îndrăgostire, dar nu spunea o vorbă din popor că dragostea cu timpul dispare? Nu dispare, mi-a demonstrat-o bunul meu prieten chimist. Dacă tot e dragostea un proces chimic, trebuie să știe el mai bine.

Cert este însă un lucru, dea lungul timpului oamenii devin tot mai conștienți de alegerile lor în dragoste. În societatea noastră modernă tot mai des se dă prioritate realizărilor, activităților, dezvoltării personale, succeselor în carieră, statutului social, cercului de prieteni în favoarea identității unui om. Prin urmare, dacă vrei să fii cu un “cineva”, trebuie la rândul tău să fii și tu un “cineva”. Așa, vrând ne vrând, oamenii intră în concursul devenirii a cine vor ei să fie, mai cu precădere, transformării într-un partener care să corespundă listei cuiva.

Dar precum mi-a zis bunul meu prieten chimist, nu există nicio listă. Există doar oameni pierduți care își regăsesc pasiunile și identitatea în cursul vieții și se ocupă de sufletele și integritatea lor în locul imagii de pe Facebook. Există acești oamenii care învață treptat să se iubească ca mai apoi să întâlnească pe cineva care a învățat să se iubească asemeni lor, fără liste sau criterii, dar totuși cu ambiții diferite și uimitoare zi de zi.

Să avem deci încredere în opinia bunului meu prieten chimist, căci precum zice o vorbă din popor, dragostea este o chimie, iar el știe mult mai multe despre ingredientele soluțiilor chimice. 

Cum e să fii un entertainer

Ieșirile noastre în oraș se întâmplă în cele mai rare cazuri să se încheie cu șezutul la un pahar de vorbă într-o cafenea comodă în care ne plăce să bârfim ca între fete și să bem vin duminică seara. Totul este perfect și comod cât discuțiile se rotesc în jurul bărbaților și relațiilor, în timp ce mințile și gurile nostre se deschid lent și poate întârziat din cauza amețelii molatice produse de primul pahar.

În degajare și râsetele incotrolabile, bârfele amuzante și marturisirile personale neașteptate, ceva din interior mă tot roade și nu mă lăsa în pace - cartea pe care o citisem de curând și despre care voiam cu tot dinadinsul să discut. Între două râsete și o pauză în care cineva plecase la baie eu încerc să îmi strecor replica despre carte, lipind-o stângaci de ultima temă despre psihologie și meditație inițiată de prietena noastră care lucrează în HR. ”Apropo, citisem și eu de curând această carte autobiografică scrisă de un emigrant arab despre viața lui în America și cariera lui în business...”. Încep să le spun ce mi-a plăcut și le recomand cartea, cineva chiar își scoate telefonul și face o notiță cu autorul și titlul cărții care chipurile i-a stârnit interes. Din politețe, o făcuse din politețe. Am înțeles de îndată ce HR-ista noastră Alina se întoarce de la baie cu șarmul ei de învățătoare gata să ne povestească mai multe despre experiența ei meditativă pe care a dat un sac de bani și care te ajută să îți relaxezi mintea și corpul eliminând gândurile negative și stresul cotidian. ”Am dat-o în bară și de data asta cu tema mea de discuție”, îmi zic în gândul meu. Mă simt intimidată ceva timp și după câteva sorbituri din pahar îmi iau revanșa printr-o mică sesiune de terapie acordată absolut involuntar și gratuit cuiva care se plânge de lipsă de pasiune în relație. Le mai spun o istorioară, două din ce mi s-a întâmplat și mie (clar cu nunațele potrivite tonului discuției noastre) râdem împreună, plătim nota și ne chemăm pe rând taxiurile.

Sunt acasă, fac un duș mă pregătesc pentru ziua de mâine, urc în pat, privesc în tavan și mă gândesc că a fost o seară frumoasă, chiar dacă nu am vorbit despre contexul socio economic al Americii din anii șaptezeci, despre cum poți să îți creezi un business cu puținul pe care îl ai, despre readaptare și discriminare. Probabil că sunt niște teme prea depresive pentru o seară de duminică iar HR-ista Alina are dreptate, meditația și gândirea pozitivă sunt niște teme de o prioritate mai înaltă acum, dar nu și pentru mine. Mai privesc o ultimă dată în telefon și scriu un mesaj tipului care m-a invitat la o cafea miercuri seara,...”Ne-am distrat pe cinste astăzi” și el îmi răspunde ”Miercuri va fi la fel de mișto, (winking smile)”. ”Sper să fie așa”, îmi zic în timp ce adorm.

Miercuri. Mi-a scris că întârzie, l-am așteptat un pic dar nu a întârziat mult. M-a întrebat unde mergem și mi-a zis că pot să aleg eu locul, am ales aceeași cafenea de duminica seara. Când am intrat m-a lăsat pe mine să aleg unde vreau să stăm, am ales același loc unde am stat mai înainte. ”Dacă tot va fi mai mișto, să fie la aceeași masă, ca să pot face comparația.” Ne-am așezat și a inițiat el discuția, m-a întrebat cum mi-am petrecut ziua și ce se mai aude pe la mine la muncă, unde muncesc. Și după unde muncesc nu a mai avut ce să mă întrebe și l-am rugat să îmi spună mai multe despre el. ”Nu știu exact ce aș putea să îți spun, întreabă-mă tu.” Și eu am tot întrebat, am tot interogat, m-am tot minunat de ce mai e nou prin IT, am ridicat iar tema cărții mele pentru că el citise doar ”Games of Thrones” de curând și chiar dacă nu era pasionat de cărțile autobiografice și-a scos telefonul și a făcut o notiță în legătură cu cartea recomandată de mine, din politețe, clar din politețe.

Îmi iau rămas bun de la domnul ITst, ajung acasă după o eventuală ieșire în oraș, fac un duș mă pregătesc pentru mâine, mă urc în pat, privesc în tavan și îmi zic că nu mai am chef să vorbesc cu nimeni. Nu mai vreau să îi întreb despre cum se simt, să le analizez și să le dau sfaturi în legătură cu relațiile lor de cuplu sau ei înșiși. Nu mai vreau să găsesc teme de discuție comune și interesante despre filme și actori. Nu mai vreau să umplu pauzele cu ideei și glume adaptate nivelelor lor intelectuale și să mă prefac că discuțiile noastre decurg atât de involuntar când eu îmi cheltui energia iar și iar încercând să mă distrez pe cont propriu și să îi distrez pe alții în același timp. Din acest motiv, nu mai ies duminică seara în oraș cu ele ca să aud ce îmi mai zic despre copiii, munca sau iubiții lor, poate doar cu Alina care meditează și poate să îmi spună ceva nou despre experiența meditației. Și nici nu mai doresc să mă văd cu domnul ITst care știe să răspundă acceptabil la întrebări și să îmi strecoare aluzii intime într-o conversație care nu se lipește nici în ruptul capului. Iar dacă stau să mă gândesc mai bine, pot exclude o serie de alte cunoștințe cu care ies să le aud cum se plâng de viață sau vorbesc despre rutina lor cotidiană în timp ce eu încerc să elevez discuțiile pe alte curente mai puțin banale. Și dacă i-aș exclude pe toți acum, nu îmi mai rămâne nimic. Însă și cu acest nimic sunt de acord să rămân în pace cu mine însămi uneori când nu mai este nevoie să mă pliez după gustul cuiva.   

Continui să privesc în tavan și mă gândesc că poate ar fi de folos să reflectăm uneori la cât de puțin le pasă oamenilor de cei care pun întrebări, fie ei prezentatori de talk showuri sau oameni de artă. Meseria de a pune întrebările corecte se naște cel mai des din curiozitate, care la rândul ei este și ea o măiestrie. Și atunci, cât de trist este să te afli în pielea omului care îi distrează pe alții, când tot ce te înconjoară în cercul tău este o lipsă de curiozitate, lenevia creativă și spirituală, plictiseală în așteparea cuiva care să alimenteaze discuțiile cu ceva. Acum știu, oameni care nu generează un flux și nu au ceva de spus de fapt nu sunt capabili să creeze nimic, doar să urmărească. Iar lipsa de confruntare intelectuală pentru cei ce provoacă discuții îi pune în cele din urmă în fața alegerii de a accepta cercul actual de persoane sau a căuta unul nou. Din acest motiv mulți pleacă în lumea mare cu scopul căutarii de sine care ascunde subtil nevoia de a găsi o comunite de oameni în care ei nu mai trebuie să distreze pe cineva. Ei pleacă în căutarea unui loc unde ei se pot bucura de provocări intelectuale și pot crește. Pot vedea cum potențialul lor se desface ca o floare și face alți lăstari. 

Privesc în tavan și încerc să îmi închipui un plan la cum să atrag oamenii cu adevărat mișto în viața mea. Oameni care să mă țină captivată cu părerile lor despre viață sau lume indiferent de sexul, naționalitatea, apartenența religioasă sau munca pe care o fac. Oameni care gândesc pe cont proriu în cele mai grele momente și au mereu ceva de spus.

Muzică și Confesiuni

M-a izbit un val pe drum spre casă chiar atunci când îmi căram mâncarea proaspăt cumpărată din supermarket pentru săptămâna aceasta. Car pungile și simt cum mi se face pielea de găină pe melodia care îmi cântă în căști acum. Și parcă am mai auzit-o înainte, dar acum sună altfel. Nu am înțeles niciodată frumusețea acestei limbi nordice care se răsfrânge atât de involuntar și sonor acum, de parcă ar suna în contextul potrivit dorurilor mele. Merg și simt cum o lacrimă îmi alunecă pe obraz și zâmbesc acestui moment pe care urmează să îl reculeg mai apoi ca pe o revelație sau mai degrabă un impuls spiritual destul de personal pentru a putea fi înțeles.

Mă gândesc că fiecare își găsește refugiul și sursa de cultivare în ceva. Cineva îl găsește în sculptură, în pictură sau arhitectură, în fotografie sau literatură, în diverse sporturi. Eu însă, ca și mulți alții, îmi găsesc refugiul în muzică. Să cazi în ea și să te scufunzi într-o gaură neagră a timpurilor noastre și celor trecute; Să plutești în spațiul ei ca un naufragiat de pe corabia ta spațială urmărind cum trec pe lângă tine milenii de blues, jazz și rock&roll deviat subtil în frânturi de funk și soul mixat ulterior pe ritmurile unui house modern sau chill step, mai nou; Să admiri nașterea și apusul supernovelor pe scena mondială - este o călătorie destul de riscantă. Iar odată ajuns fără ezitări sau regrete în gaura neagră a muzicii, fii cu ochii pe garderobă ca să vezi cum ți se schimbă culorile, formele, lungimile, stilurile gândirii și identității tale, cât și ale hainelor cu care obișnuiai să te îmbraci.

Muzica este ca și moda, ajunge peste ani din punctul din care a pornit, căci nu degeaba ele două se tot influențează reciproc. Iar această repetiție reflectă cât se poate de mult sau puțin caracterul impermanent și ciclic al vieții umane care revine la simplitatea și naivitatea copilărească în anii bătrâneții. Și chiar dacă asemenea paralele pot fi trase între multe cicluri sociale, ciclicitatea muzicii în sine rămâne de nedescoperit. Muzica ca și arta descriu o poveste în povestea unei povești; o metaforă cu multiple substraturi sau mai bine zis, o istorie fără de sfârșit. Ele proiectează potretul societății trecute și curente, construit din istorii și perspective umane absolut individuale care constituie un univers paralel cu viața noastră cotidiană în condiția noastră actuală.

Deschide YouTube-ul și ascultă, acum toți sunt tineri și dornici de a spune ce simt și gândesc, istoriile lor sunt și istoriile tale, iar unele strofe sunt mai cuprinzătoare decât orice romane de dragoste sau cărți detective. Căci uneori sunt destule doar câteva versuri care să țintească în ceea ce nu ești în stare să îți explici singur când ești pierdut, uitat, descurajat, fericit sau îndrăgostit. Fiecare piesă este o potențială fereastră către tine însuți, dacă ai destulă răbdare să auzi istoria ascunsă în melodie. Pe când Paul McCartney scria ”Hey Jude” pentru fiul lui Lenon, Julian, încercând să îl consoleze în legătură cu divorțul părinților săi, el nu știa potențiala valoare emoțională a acestui act personal pentru zeci de generații de tineri din întreaga lume.

And anytime you feel the pain, hey Jude, refrain

Don't carry the world upon your shoulders

For well you know that is a fool who plays it cool

By making his world a little colder

Dar muzica contemporană nu este pierdută nici ea în mesaj. În același mod, Hozier elaborează ideea dramatismul iubirii ”netradiționale” relatat în hitul supra-acceptat de către mase ”Take me to church”, care contrar ipocriziei sociale a cucerit masele prin expresivitate, ca mai apoi să le aducă la cunoștință că iubirea între persoanele de același sex poate să fie unanim acceptată social, la fel ca și această piesă.

Așa a fost mereu, de când Chopin își improviza nocturnele în minor, relatând publicului despre valoarea sunetului pur în era confomării față de tehnicitate sau pe când Beatles restructurau gusturile și gândirea revoluționară ale mulțimilor anilor șaptezici.  Acum ca și atunci muzica produce efecte individuale cât și colective. Ea poate ridica toată sala în picioare în timpul unui concert sau te poate ajuta să dobori ultima sută de metri pe banda de alergat pe notele punctul culminant din melodie. Din lumea celui care o scrie în lumile celor care o ascultă se scurg speranțe și încrederi în ziua de mâine. Precum spunea solistul trupei Foo Fighters, Dave Ghrol, “That’s one of the great things about music. You can sing a song to 85,000 people and they’ll sing it back for 85,000 different reasons.”

Ea te ajută se ieși din context, să te pierzi în energia umană propagată prin undele unui concert sau în valul melancolic care te cuprinde în timp ce îți cari pungile cu mâncare, în timp ce gătești, în timp ce mergi pe drum, în timp ce stai culcat în patul tău, în timp ce rămâi singur cu tine însuți ca să îți mai aduci aminte încă o dată cine ești. Muzica nu discriminează, ea este pentru toți cei ce vor să o asculte și să o urmeze în esența ei. Ea nu te alege pentru că ai bani sau ești sărac, dezamăgit de tine sau împăcat cu ceea ce ești, ea este acolo ca să te ajute să înțelegi mesajul ei și mesajul tău. Căci să o percepi  în diversitatea formelor ei artistice, însemnă până la urmă să înțelegi mai bine lumea în care trăiești și pe tine însuți, să îți înțelegi pasiunea și deprimarea, entuziasmul și tristețea și să le accepți asemeni unor melodii într-un playlist. Câte o melodie diferită pentru fiecare zi.

Ca și arta, muzica este o perspectivă din poziția celui care o scrie sau interpretează. Să asculți un artist nou e ca și cum ai citi o carte, chiar dacă nu o înțelegi imediat, încercarea de a o înțelege contează, pătrunderea sub straturile de cuvinte și simboluri, sunete și emoții predominante în melodie. Căci în fond, această capacitate de a înțelege mesajul personal transmis de o melodie este o dovadă a umanității. Iar oricât de diferiți am fi, poveștile noastre sunt comune, ca și cum nu suntem nicicând singurii oameni care trăiesc o anume experiență în lumea asta. Nu suntem singurii învinși de rutina zilelor cotidiene, pierduți în spațiul găsirii scopului nostru în viață, triști în regretul momentelor ce nu le putem recupera sau entuziasmați de o nouă dragoste apărută la orizont.

La capitolul confesiuni se poate spune că caracterul unei persoane este reflectat în muzica pe care o ascultă. Confesiunea mea este blues-ul, muzica sclavilor de culoare din valea râului Mississippi, de unde s-a răspandit spre sfârșitul secolului XVIII în restul Americii de Nord. Lent și brut în originea sa orice blues vorbește simplu și direct despre patimile umane. Și cu această idee din urmă fiecare își poate explica cine este, ce muzică îl reprezintă și ce reprezintă muzica lui.

Despre Creativitate și ce mai e de Scris

Cineva spunea că există doar câteva întrebări pe care trebuie să i le adresezi unui om ca să poți descoperi cele mai importante trăsături ale personalității sale, iar întrebarile variază de la caz la caz la fel ca și complexitatea răspunsurilor, care uneori pot oferi mai multă sau mai puțină informație. Însă, reacția unei persoane la întrebarea ”Ce crezi despre creativitate?” are potențialul de a dezvălui foarte multe detalii despre calitățile predominante de caracter cât și filosofia generală de viață ale unui om. Unii vorbesc despre creativitate ca despre ceva peste puterile lor, un talent oferit doar celor aleși. Alții vorbesc despre ea ca despre un fenomen natural, asemeni ploii sau vântului, care vine și trece neinflunațat de voința lor. Iar cei ce folosesc acest ”talent” cum l-ar numi alții, în rutina lor cotidiană, sunt probabil obișnuiți cu gândul că strările creative pot fi auto-induse, odată ce tehnica este descoperită și înțeleasă. Cu siguranță, nimeni dintre cei ce ar crede cu tărie în aceste teorii nu ar avea o părere greșită, pentru că creativitatea este folisită diferit de fiecare om în parte, dar cel mai important lucru este că ea nu aparține doar artiștilor sau creatorilor consacrați.

În societate există această preconcepție că artiștii se diferențiază de ceilalți oameni de la naștere și că doar lor le este dat să stăpânească pe măsură creativitatea ca pe un talent oferit în ediții limitate de către o putere supremă. Cum ar zice cei ce se consideră mai puțin înzestrați: ”Și la toți le-o dat cu caru, numai mie cu păharu”. De fapt, toți oamenii se nasc artiști și toți oamenii sunt creativi în diferite moduri, unora le place să facă sport, altora să rezolve teoreme matematice, să vorbească cu animalele sau să aibă grijă de gospodăria și casa în care trăiesc. Iar dacă ai întreba un bărbat de la sat cum se crește un anumit soi de cartof sau cum se construiește o casă, ai putea observa cum atitudinea lui se schimbă momentan în clipa în care el începe să vorbească despre ceva ce știe cum se face. El a învățat asta din curiozitate și nevoia de a crea ceva care să îl reprezinte. Legumele pe care el le crește în grădina lui, casa în care trăiește familia sa, sunt reprezentarea efortului său fizic, emoțional și creativ. El și-a făcut o casă mai mică pentru că s-a gândit la cine va trăi în ea sau și-a vopsit fațada casei în roz pentru că a considerat că asta e frumos. Acest om de la sat nu se situiaza foarte departe de un inginer sau designer după potențialul său creativ. Probabil, dacă el s-ar fi născut într-o altă familie și ar fi cunoscut o altă cultură, curajul și încrederea în puterea lui creativă ar fi fost susținute de mai mulți factori care să îl transforme într-un artist, inginer, designer, agricultor, orice. Însă, din motiv că societatea și mediul din care provine nu au văzut sau încurajat talentele sale și dintr-o serie de alte motive personale, acest om a ales să nu se identifice cu ideea de artistizm și dezvoltare artistică.

Adică, fiecare om posedă creativitate și este un potențial artist de la naștere, doar alegerile pe care le face și mediul în care se află îl fac să se schimbe, să încerce să inhibe această trăsătură în sine, asociind-o cu ceva negativ ca și frustrarea de a fi impus să scrii compuneri și eseuri siropoase la orele de limbă română din școală sau invers, luarea în derâdere a predilecției tale literare și artistice în favoarea științelor exacte. Acesta este motivul pentru care lumea ajunge să îi numeasca artiști pe cei ce își urmează  și dezvoltă instinctele, ridicându-le la nivele la care altora nu le este dat să ajungă doar pentru că nu au încercat niciodată să o facă. Ori, pentru că arta și artistizmul se poate manifesta într-o multitudine de moduri, societatea consideră prea puține dintre ele a fi talente, favorizând dezvoltarea  unui artistizm recunoscut unanim de catre opinia socială (cu referința la tot ce este popular la ora actuală). Iar cei neînțeleși cedează, crezând că ceea ce fac ei nu este important, nu este artă, nu este talent, nu este nou, nu este creativ….

Mai precis, creativitatea nu este doar alegerea care duce către o carieră în muzică sau teatru, ci către succes în general, în orice domeniu. Reformulată, această unealtă intelectuală reprezintă însăși abilitatea de a găsi diferite mijloace pentru a îndeplini un anumit scop. Dacă tu ai fost tipul care a aplicat de zece ori la Harvard și a fost refuzat, tu ai dat dovadă de creativitate reorientându-te și începând o afacere personală care a ajuns la dimensiunile unei platforme interactive conglomerat din Asia și întreaga lume (Jack Ma, Ali Baba), iar dacă natura a hotărât să îți ofere mai puține mâini sau picioare, sau o boală care să te consume zi de zi, tu ai dat dovadă de creativitate începând să vorbești despre asta întregii lumi, împărtâșindu-ți experiența cu alții și făcând o grămada de-a bani din pasiunea ta (Nick Vujicic și Stephen Hawking ). Practic, creativitatea este egală cu inventivitatea și dorința de a schimba. Iar practicând diferitele metode în a fi creativ cu regularitate, oamenii pot deveni maieștrin în arta de a se face auziți. Iar dacă ajung să fii auziți devin și apreciați, solicitați și remunerați – adică ajung să aibă succes în carieră.

Ca orice sămânță, creativitatea are nevoie de niște condiții în care să crească. Și ea capată adevărata amploare doar atunci când omul este împăcat cu sine însuși. Când el își acceptă ideile și emoțiile, fără remușcări sau contraziceri și își deschide mintea către sine - acel sine prin care tot fluxul ideilor și gandurilor din univers începe să circule. El se acceptă ca fiind o parte imporantă din aceasta lume, o parte care comunică cu tot ce o inconjoară și poate transmite mesajele acestei lumi prin sine însuși. Iar atunci când oamenii devin mai împăcați cu ceea ce sunt, lor nu le mai este frică sau rușine să spună ce cred, ce îi doare și ce gândesc în fața unui singur om sau a unei mulțimi. Acceptându-se pe ei, oamenii își recunosc importanța care îi stimulează să investească sută la sută în ceea ce cred și îi reprezintă, devenind convingatori prin ceea ce fac. Iar convingerea este cea care câștigă public, prieteni, aliați, parteneri, oameni cărora le pasă de ce ai tu de spus. Cei ce folosesc ”cuvântul” ca să spună, la rândul lor capătă acces la stare de a scrie natural, fară remușcări sau auto-contraziceri, fiind în pace cu orice tip de regret, orgoliu, dorință sau tristețe pe care tind să o aibă în diferite perioade ale vieții lor. Doar în această fază scriitorii sau poeții pot să scrie despre tot ce le vine prin cap fiind diferiți în mesajele lor, ce nu se poate întampla în cazul când oamenii se închid și nu vor să fie citiți printre rânduri, nu se acceptă, își pun limite sau formalități ori se complac într-o anumită stare de spirit.

Dacă ar fi să vorbim despre arta de a scrie în general, creativitatea nu ar mai fi egala cu dramatismul sau tristețea. Tristețea nu sporește creativitatea, ci doar o direcționează pe un curs ireversibil și banal în tonul fiecărui mesaj. Romanticii scriu numai despre iubire, pesimiștii doar despre tristețe și dezamăgire, filosofii doar filosofie, etc. Banalitatea este atunci când faci lucrurile la fel - repetitiv, când temele abordate se asociaza ușor între ele și tonul este predominant același în toate scrierile. Și totul deviază din starea generală a autorului, fie ea frustrare, fericire, pasiune sau dezamăgire. Aceasta normă literară și poetică prin care artiștii au nevoice de dramă ca să poată scrie, ar trebui mai degrabă numită banalitate. Dar ea își are nuanțele ei cu care rezonează atâția cititori conform multitudinii tipurilor de veselie, tristețe, nebunie sau orice altă emoție sau îvățăminte preluate de către public și interpretate în diferite moduri. Însă ceea ce nu înțeleg majoritatea creatorilor care se complac într-o anumita stare, este ca ei singuri își pun șabloane pe care le va fi foarte greu sa le scoată când odată și-ar dori să fie alții. Atunci ei ar trebui sa își demonstreze în primul rând lor înșiși că pot fi diferiți, iar dacă există un public care să îi asculte sau citească, ar trebui să le demonstreze și lor asta.

Creativitatea este practic egala cu pasiunea, pasiunea este sinceră, este deplină. Un scriitor nu se poate forța să scrie ceva care nu îl reprezintă, ceva cu care nu poate empatiza pe deplin. Orice încercare de conformare față de o anumită temă pe care el nu o înțelege sau un stil plin de disciplină tehnică și rigori conduce la un text eșuat. Astfel, scriitorul îmbracă pielea fiecărui personaj înainte de a scrie despre el. Scriitorul este ca și un actor, el înțelege. Cineva spunea ca ficțiunea și personajele fictive nu sunt decât niște caricaturi, și un scriitor bun nu ar trebui să inventeze personaje sau viața, ci să o arate dintr-un anumit punct de vedere. Cu această opinie nu ar fi de accord o buna parte din cei care cred că a fi scriitor înseamna anume a inventa ceva ce nu există, a crea ceva din nimic. Dar din alt punct de vedere, fiecare personaj fictiv inventat vreodată de către cineva provine din inspirația autorului obtinută dintr-o anumită sursă, care este un alt om sau mai mulți oameni. Dacă este un om, atunci personajul lui fictiv probabil va fi prezentat prin cea mai accentuată latură a caracterului acelui om. Iar dacă sunt mai mulți oameni, atunci personajul fictiv este reprezentat prin șabloane comportamentale și modul în care este exprimată o emoție, adica tristetea poate fi preluată de la un batrân, bucuria de la o mamă care își vede copii realizați, ura de la o matușă care și-a dorit toată viața să fie bogată și apreciată, răspândind invidie în jur. Și toate aceste exprimări în modul în care scriitorul le vede la oamenii din lumea reală sunt preluate de el și investite într-un anumit personaj. Dacă scriitorul știe sa balanseze aceste elemente cu gust, personajul are cât de cât o autenticitate, iar dacă el nu știe sa o facă, atunci se creează acea așa zisa caricatură. Adica pana la urmă, nu este vorba despre inventarea unui personaj nou din nimic, căci nimeni niciodată nu a inventat ceva din nimic, dar poate constient sau inconstient a fost inspirat din lumea în care traiește și oamenii pe care îi cunoaște mai mult sau mai puțin. Este vorba mai degrabă despre modul în care se construiește personajul și gustul individual al autorului, fie ca personajul lui reprezintă un om sau mai mulți oameni, alegerea rămânând dupa el.

Altceva este acel eșec de a crea un personaj armonios în toate trăsăturile sale, și acest eșec se datoreaza lipsei de empatie din partea autorului față de un anumit detaliu sau om real din care el se inspiră. Autorul nu empatizează cu acest detaliu, încercând mai degrabă să promoveze niște idei personale și ambiții, ignorând în același timp idenstitatea personajului. In aceste cazuri este ca și cum autorul ar spune: „Așa îl văd eu pe acest personaj și el trebuie să spuna asta...” în loc de „Oare dacă aș fi eu acest personaj, ce aș spune sau ce m-ar face să spun asta? Care este contextul meu? Care este atitudinea mea fată de circumstantele în care ma aflu?” etc. Să cauți răspunsul la aceste întrebări este un efort, o munca psihologică și probabil spirituală care te epuizează. Din acest motiv nu toți autorii și scriitori sunt gata să coboare în aceste detalii. Dar anume aceasta face un scriitor bun. Iar precum se știe, după prima încercare, coborârea în detalii devine mai ușoară, din moment ce scriitorul învață să o controleze.

În cele din urmă, lejeritatea exprimării sau noutatea și unicitatea creație nu vine mai niciodată când ești stresat. Când ești stresat tendința generală este să scrii după niște reguli, niște idei puse pe hârtie și legate între ele de dragul scrisului. În momentele când scrisul devine o forțare, când cuvintele și ideile nu vin de la sine, cel mai probabil, produsul final va fi de umplutură. Atunci este normal să abandonezi ideea de a mai crea când nu mai poți stoarce nimic din tine, dar nu este normal să nu lupți pentru libertatea de a avea destul timp și condiție spirituală să creezi în această lume, când asta este ceea ce îți place să faci.

Scrisul – artă sau produs de marketing

Au rămas prea puține de spus. Toate au fost spuse cândva de către cineva, mult mai bine decât o spun eu sau tu. În legătură cu tine încă mă îndoiesc, dar în ce mă privește pe mine o știu cu siguranță. Este dificil să nu devii banal în ziua de azi, când toate sunt spuse și tu nu ai face decât să le repeți. Dar înainte ca acest gând să te descurajeze în a te apuca de orice formă de scriere sau exprimare publică, mai aruncă o privire în mediul online să vezi cum internetul bubuie de mesaje lipsite de personalitate și noutate, servite iar și iar în forme consumabile de către publicul larg. Dacă ei o fac tu de ce nu ai putea să o faci?

Mediul online s-a transformat într-o rampă de la care se lansează în lung zbor artistic oameni care cred, și îi fac să creadă și pe alții că ei aduc valoare prin creația lor. Cu siguranță, valoarea mesajelor în sine este ceva relativ, pentru că unii o pot vedea acolo unde alții nu o văd și invers. Însă există un tip de mesaje care se consumă ca și Coca Cola - vândute în masă. Ele se potrivesc aproape oricui, din cauza ambalajelor pe care le îmbracă, și încearcă de cele mai multe ori să ofere o promisiune pe care nu o îndeplinesc, satisfăcând doar de moment curiozitatea trecătorilor.

Blogging-ul a devenit ceva destul de popular înainte ca eu să ma apuc de asta, iar de atunci până acum  se tot dezvoltă o întreagă teorie de comunicare a mesajelor în mediile online, care acum vehiculează sub conceptul de ”content marketing”, marketing de conținut. Cei implicați în industria producerii și popularizării ”contentului de calitate ” știu multe despre cum este posibil să ajungi viral sau citit (în cazul bloggerilor). Iar cea mai general abordată strategie este lansarea mesajul potrivit către publicul potrivit. De exemplu, temele precum relațiile dintre sexe, rețetele culinare, vedetele, călătoriile sau moda sunt orientate cel mai des către publicul feminin, iar celelalte tipuri de mesaje ce țin de politică, știință, sport, economie sau alte domenii de cultură generală sunt populare în râdurile audienței masculine. Acestă strategie pare a fi destul de stereotipică și poate n-ar trebui să mai aibă loc în societatea contemporană, cu condiția că ar înceta să mai funcționeze. Însă, de vreme ce publicul feminin continuă să consume texte tipic feminine despre ”cum trebuie să îți iubești femeia” sau ”cum să ții o femeie puternică în viața ta”, strategia ne-etică a majorității bloggerilor poate fi îndreptățită pe măsură.

Vorbind despre altă tehnică care funcționează perfect în introduceri sau titluri promițătoare, aș putea să o asemăn unei bomboane pe băț, unei ciocolate sau unei înghețate (fiecare cu ce preferă să fie ademenit). Ea te face să nu observi cum textul te trece ușor printre cuvinte, aducându-te acolo unde nu ți-ai imaginat că vei ajunge vreodată, chiar în cuprinsul lui! Iar dacă încă nu ți-ai dat seama despre ce este vorba, acum este momentul să afli. Această vestită strategie este...”suspansul”! Pintr-un efort minor de creativitate, ”suspansul” îți poate ține pacientul în viață în timp ce tu încerci să îi introduci în minte doza ta de ”adevăr”, care formulată într-o singură propoziție nu ar avea același efect asupra cititorului în comparație cu situația în care ea îmbracă maniera ”stai să vezi ce urmează”. Iar asta ajută cititorul să trateze chiar și cel mai banal mesaj presărat cu note de suspans între paragrafe asemeni unei mâncări obișnuite servite la un restaurant de lux.

Suspansul este util pentru că poate fi combinat cu orice, dar mai consumabil decât suspansul sunt formele compacte de scriere tip listă, ca și ”Top 10 cele mai frumoase destinații din lume” , ”10 motive să înveți o anumită limbă”, urmate de categoria articolelelor ”cum să”, ”Cum să slăbești într-o săptămână” ”Cum să fii mai productiv” sau ”Cum să scrii atunci când nu ai nimic de spus”, etc. Dacă suspansul se consumă ca și Coca Cola, atunci aceste tipuri de articole se consumă mai degrabă ca și chips-urile, înghițite mecanic și ușor, cu minim efort în a urmări desfășurarea ideilor aranjate pe puncte, înfrumusețate de cele mai multe ori cu imagini ca să scurteze timpul de citire, la fel ca și în cărțile pentru copii în care imaginile sunt mai captivante decât textul. Consumarea acestor tipuri de conținut nu este o crimă, dar la fel cum Cola și chipsurile sunt contraindicate unui stil sănătos de viață, administrarea frecventă a acestor articole scade din puterea analitică a cititorului, satisfăcându-i doar curiozitatea de moment.

Cu toate acestea, strategia articolelor structurate este folosită și în cazul conținutului de tip informativ, care abordează teme legate de știință, limbă sau istorie, încercând astfel să cultive cunoștințele de cultură generală ale cititorului. Iar pentru că uneori scopul scuză mijloacele - dorița de a aduce valoare pentru cititor scuză mascharea mesajelor de genul sub formele descrise anterior. La polul opus, însă, nu orice ”creator de conținut” are scopuri nobile, pentru că în condițiile creșterii rapide a like-urilor și viralității din mediul online, cam fiecare este tentat de dorința de a se proslăvi rapid, a căpăta recunoaștere și apoi a transforma business-ul său în bani, uitând treptat de calitatea conținutului pe care îl promovează. Așa ajung cei mai mulți să servească ”fast-food” maselor înfometate. Iar ”fast-food”-ul se caracterizează prin abordarea trendurilor sau clișeelor lipsite de noutate.

Nemaivorbind despre portalurile de noutăți subiective care preiau știrile de ultimă oră și le servesc sub eticheta ”Șocant!”, mai există și popularele teme de ”Life Style”, care în cele mai multe cazuri scriu de dragul trendului cu care se asociază cititorul și nu de dragul mesajului pe care vor să îl comunice. Adică, dacă tu te consideri ”vegan”, vei citi articolele despre veganism ignorând calitatea scrierii sau veridicitatea surselor, căci conținutul te poate convinge prin ideea că tu te identifici cu el, alimentându-ți egoul ca și în cazul articolelor despre „Cum să afli dacă ești empatic” sau ”Cum să depistezi un narcisist” (în engleză sunând mai ”fancy„). Și acum, imaginează-ți de câte ori un articol pe care l-ai citit conținea toate cele enumerate mai sus: un titlu promițător de tip ”Top cele mai....” ”Cum să,...” , o introducere care te ține în suspans și te trece direct către cuprinsul textului unde poți găsi o listă cu locuri frumoase din lume sau vedete care probabil au făcut ceva ”important”, în care încheierea te-ar ruga să aștepți articolul următor sau pur și simplu s-ar finaliza fără concluzie. Ce le lipsește articolelor de genul este mesajul și personalizarea, adică tot.

Mesajul și personalizarea sunt importante într-un text, pentru că ele fac cititorul să gândească, să analizeze tema, să reculeagă informația de care el însuși dispune, devenind critic față de cele expuse. Luând în mână bățul, maimuța a făcut primul pas spre a deveni om, iar înarmându-se cu analiza critică cititorul de rând poate face un pas spre cultivarea propriei inteligențe. Pentru că analizarea și dezbaterea unei teme este transmisă de către scriitor către cititor, cei care aleg să scrie analitic sau artistic vor ca publicul lor să gândească cu ei, considerând cititorul un reprezentant al publicului intelectual și nu un simplu membru al cârdului devorator de trenduri. Iar ca să fie clară diferența între un mesaj de bună calitate și unul de proastă calitate, să luăm drep exemplu: ”Cele mai importante trăsături pe care le apreciază bărbații la o femeie” și ”Eșecul cărților pentru dezvoltare pesonală”. În timp ce prima temă ar încearca să dezvăluie un set de calități generale, care asemeni prezicerilor de horoscop se potrivesc aproape oricui, textul cu titlul următor ar putea oferi o părere alternativă la un subiect actual, influențând cititorul să își re-elvalueze propriile concepții în legătură cu această temă. Adică, în linii generale, un mesaj important aduce cu sine schimbarea unei mentalități, poate chiar și o evoluție în gândire, în timp ce un mesaj trivial nu face decât să își crească ratingul pe seama hrănirii egoului cititorului.

Dar mai importantă decât toate strategiile de scriere este alegerea de a considera scrisul o artă și nu un produs de marketing, pentru că personalizarea și artistizmul mesajului au loc doar în acest context.
Aceste detalii țin de maniera autorului de a scrie, și așa cum arta are drept scop incitarea unor emoții, modul în care este folosit limbajul poate face cititorul să zâmbească sau să plângă, la fel ca și atunci când ascultă muzică sau se uită la un film. Din acest motiv, preluând strategiile de content-writing, cei mai mulți nu fac decât să își îngroape propriul stil de scriere în conformarea față de ce îi este mai ușor să citească publicului. Iar publicul nu face decât să aleagă ceea ce este mai ușor de citit. Precum se vede, globalizarea câștigă tot mai mult adepți în ideea că tot ce este ușor și comod este mai bun, în timp ce oamenii lipsiți de principii fac bani pe lenevia mulțimilor.

Generalizând, alegerea de a fi cititor sau consumator de ”produse de conținut” îi aparține fiecărui în parte. Fiecare alege să fie sau nu conștient de influența muzicii pe care o ascultă sau culturii și mediul din care extrage informație. Dar adresându-mă celor care sunt preocupați constant de analizarea propriilor gânduri și nevoii de a comunica ceea ce gândesc, vreau să transmit un singur mesaj: ” Scrieți, dacă aveți ceva de spus, scrieți. Să ai ceva important de spus este un talent, iar societatea are nevoie de talente care să defavorizeze non-valorilor actuale. Eu am nevoie de ele.”

Patriotism și Denaționalizare

Națiunile își tot învață lecțiile. Dacă unii le însușeau stând cu arma în mână pe front, acum ele se învață la orele de istorie, în săli calde și bine amenajate unde sămânța adevărului sădită în capurile elevilor are condiții mai bune să crească și să înflorească într-o iubire de patrie și neam. Iar cine a trecut prin școală știe că iubirea de țară este o calitate pe care trebuie să o aibă fiecare cetățean, căci nu degeaba Ștefan cel Mare este denumit și cel Sfânt, iar icoana lui există și astăzi în biserici. Dar în timp ce religia și biserica se auto-compromit constant prin susținerea regimelor politice, statalitatea și patriotismul încă mai hrănesc egourile flămânde ale cetățenilor de rând, care se mândresc cu ceea ce nu le-a luat niciun efort să obțină - originea lor.

Naționalitatea este ceva foarte comod. Ea este ca o etichetă pe care cei mai mulți și-o atribuie involuntar sub influența mediului în care se nasc, ca mai apoi să se poată mândri cu ea în momentele  când țările lor o duc bine, sau să le fie rușine cu ea atunci când țările lor o duc prost. Dar sigur, patriotismul nu a fost niciodată definit în acest mod, din contra, cei mai devotați iubitori de țară promovează acest naționalism subtil, indiferent de nivelul de trai cu care se confruntă zi de zi la colț de stradă. Din acest motiv, pentru mine patriotismul mereu s-a asociat cu discuțiile dintre doi bărbați chercheliți care dezbat niște idei politice șubrede, ori un nene burtos, șofer pe maxi-taxi care declară sus și tare că el nu este trădător ca cei ce își părăsesc țara plecând după bani peste hotare, dar se descurcă zi de zi cum poate, bucșind câte cincizeci de pasageri într-o mașină, ca să poată face niște bani în plus.

Chiar dacă țările au situații economice și politice diferite, personaje ca șoferii de maxi-taxi își pot găsi echivalente cam în fiecare a doua țară din Estul Europei. Taximetriștii, lucrătorii publici, vânzătorii sau oamenii de la sat sunt uniți prin obiceiurile și cultura cu care au crescut, și asta le oferă o notă de importanță, pentru că succesele naționale sunt și succesele lor, ca și câștigurile echipelor naționale de fotbal sau jucătorilor olimpici. Până la urmă, la un pahar de vorbă orice om va găsi motive să își laude țara, însă pe cât de mult îți hrănește orgoliul această doză de naționalism, pe atât de mult ți-l poate deteriora.

Identitatea națională îi poate face pe oameni să se simtă neînsemnați, și aici nu mă refer la protestele numeroase și inutile împotriva guvernelor sau la conformarea față de regime, dar dacă ar fi să vorbesc despre asta, ce valoare ar mai avea iubirea de țară când tu, biet cetățean nu ai știut niciodată care este țara ta? Dacă te-ai născut în Cehoslovacia, acum ce mai ești, Ceh sau Slovac? Iar dacă tinerețea ta s-a scurs sub regimul sovietic, care mai este țara ta, URSS sau o republică proaspăt formată după căderea imperiului? În loc să se ocupe de propria dezvoltare, cei mai mulți își consacră viața dezbaterii acestor dileme de apartenență etnică, cultvând ura și divizarea socială. Mai mult decât atât, acceptarea rolului de cetățean care respectă valorile unui stat în detrimentul valorilor tale personale trebuie să fie considerată o crimă făță de tine însuți prin care tu îți conservi potențialul pentru dezvoltare. E la fel ca și pe vremea comunistă când sistemul încerca să educe oameni loiali și lipsiți de educație, lăsându-i pe unii năuci până în ziua de azi, nerealizând că ei pot mai mult decât să stea cu sapa în mână.

Vorbind despre niște frustrări românești actuale, să luăm drept exemplu articolele care descriu poveștile românilor de peste hotare ajunși în poziții înalte de conducere sau ale celor care învață în instituții prestigioase de învățămând din vestul Europei și de peste ocean. Aceste notițe informative pline de mândrie și subapreciere în același timp, sugerează că în condițiile unor societăți egale în drepturi, românii pot fi tratați ca naționalități de mâna a doua sau chiar a treia, și rare ori reușesc să se afirme într-o țară străină. Dar cel mai trist e că aceste articole scrise de românii care încearcă să îi motiveaze pe alții ca ei, din contra, sugerează că doar cei mai buni dintre ei pot ajunge undeva departe și șansele nu sunt egale pentru toți. Straniu dar adevărat este că puțini germani s-ar încumeta să scrie articole despre cum etnicii lor au ajuns să ocupe poziții înalte de conducere în alte țări străine, poate pentru că ei cred în egalitatea șanselor și în ambiție.

Până la urmă, asumarea rolului de nativ al unei țări limitează ideea noastră despre cum este construită lumea, căci obișnuindu-ne cu normele noastre sociale, începem involuntar să luăm drept etalon tipurile de oameni și comportamentele întâlnite în țara în care trăim, judecând străinii pentru că ei sunt diferiți de noi. Din acest motiv, mulți români dar și alte etnii nu reușesc să se adapteze social mutându-se cu traiul peste hotare. Mai mult decât atât, în timp ce ne legăm de originea și comunitatea noastră mai avem și tendința să credem că germanii, englezii sau americanii au mai multe posibilități și capacități de realizare în orice țară din lume decât au românii, fără să știm că și țările lor înfruntă probleme sociale ca sărăcia sau șomajul și calea lor este la fel de grea, din alte puncte de vedere.

În cele din urmă, cultura și tradițiile sunt cu siguranță importante, pentru că ele ne definesc spiritual, într-o anumită măsură. Dar parcă noi ca indivizi totuși am avea nevoie de un pic de de-naționalizare, un pic de aruncare la gunoi a stereotipurilor și etichetelor puse de originea noastră, un pic de uitare a inegalității sociale cu care s-a confruntat istoria de atâtea secole. Căci în fond, personalitatea și potențialul nostru nu este determinat de rasă, naționalitate sau religie, dar de simpla noastră dorință de a evolua.

Omagiu unui rebel

                                                            

” The more real you get, the more unreal the world gets.”

                                                                                                                                                     

John Lennon

                                                      

După cum spunea și Lennon, este ceva dubios la mijloc. Sau poate ce a spus el nu are absolut nicio importanță. Cine a fost Lennon, un hipiot ordinar care pretindea că știe mai multe decât alții și se credea prorocul unor valori absolut abstracte și naive pentru societatea americană din anii lui? Dar poate totuși el avea dreptate? Sper cel puțin că a murit fericit.

Câteva rânduri în urmă știam sigur sa explic mesajul acestei fraze a lui Lennon, dar recitind-o de câteva ori m-am pierdut printre cuvintele ei. Iar de ceva timp încoace mă tot întreb dacă mi se întamplă și mie, dacă am început să devin mai reală. Și cred că exact asta mi se întâmplă, am început să ma transform în ceva. Nu în vreun vârcolac sau demon, cu siguranță, mai degrabă în ceva foarte real și plan, o absolventă a unei facultăți economice, o angajată, o viitoare carieristă. Și chiar dacă primele două versiuni sună mai bine, sunt nevoită să mă mulțumesc cu ultimile trei.

Oare despre ce realitate vorbea Lennon, cea închipuită de societate sau cea ascunsă în umbra conștiinței noastre? Pentru că îl cunosc destul de bine pe John, voi presupune că el se referea părții spirituale din noi. Cu cât mai mult această parte din noi devine reală și capătă aceleași drepturi de existență ca și orice pragmatism pe care îl considerăm indispensabil pentru a supraviețui, cu atât mai reali devenim. Este un proces de regăsire și acceptare a tuturor părților din tine și e la fel de important ca educația sau adaptarea socială, chiar mult mai important decât acestea.

Când tu, cel care ai făcut un drum lung către tine însuți, ai reușit să îți bați ușor pe umăr alergând din spate și ai strigat: ” Oprește-te! Hey, stai o clipă, prietene,..stai, să îmi trag rasuflarea... Huh, că repede mai mergi. Așa, da.. Am alergat din urma ta toată viața să îți spun că și eu contez. Așa buimac cum mă vezi acum, dezorientat, patetic și profund mai mereu, melancolic și visator, entuziasmat și umanist până în atomii moleculelor fibrelor corpului meu, eu contez. Eu sunt real, mai real decât poza aia de fotomodel lipită pe peretele tău, la care te uiti zi de zi în speranța de a căpăta acest corp perfect. Sunt mai real decât jobul ala care te va face omul de succes independet financiar. Sunt mai real decât partenerul ideal care îți va completa golul pe care îl simți în fiecare noapte înainte să adormi. Eu sunt mai real, te rog, acceptă asta.” ,.... s-a întamplat acel scurt moment de revelație care te-a făcut să te iei în brațe pe tine însuți și să plângi un pic, tragând involutar de spatele cămășii eului tău salvator, asemeni unui pacient la orele de psihoterapie.

Iar apoi, împăcat cu tine însuți ai început să mergi prin viața și să te miri de cât de mult este lipsit de sens tot ce te înconjoară. Totul a ajuns să degradeze într-o formă acută de superficialitate, modul în care oamenii se simt fericiți sau triști sau modul în care oamenii capătă importanță. Și trecând tăcut prin viață cu aceste viziuni, tu ai devenit martorul evoluției egoulurilor multor oameni pe care îi cunoști sau i-ai cunoscut. Acești oameni care vorbeau amabil și simplu au început să spună tot mai puțin ce gândesc, să vorbească în fraze scurte, așteptând să fie citiți printre rânduri și în cele din urmă să îi ignore pe alții. E un fel de boală extrem de contagioasă față de care sunt imuni foarte  puțini dintre noi, maladia substituției. Ea evolueaza treptat, transformând valorile noastre una câte una în valorile altora, strecurându-ne printre gânduri senzația unei clipe de împlinire care se va întampla neapărat cândva în viitor, odată ce vom deveni tot ce nu suntem și vom căpăta tot ce nu avem. Iar cand această formulă începe să funcționeze, orbim din senin și ne aruncăm în rutina împlinirii unor scopuri mai mari, pentru că se poate! Dedicăm tim din viața noastră studiilor și nu învățării, ca să căpătăm bani și statut social, nu cunoștințe. Ne alegem cariera după cerințele pieței, incorporând abilități și experiențe porfesionale ca niște soldăței lego pregătiți să își fixeze fundurile pentru vecie pe scaunele unor birouri. Acceptăm în viețile noastre oameni noi, realizați, influenți, inteligenți, îmbrăcați la patru ace, care vin să ne apridă și mai mult dorința de ” îmbunătățire” personală sau cum mai este la modă a fi spus, ”dezvoltare personală”.

Un citat anonim spunea că propaganda contemporană a cărților pentru dezvoltare personală nu reprezintă mai mult decât îndemnul unui scriitor faimos din Beverly Hills către un bărbat ordinar de la sat să iasă din zona lui de confort. Așa e și cu oamenii la care te uiți de jos, ștergând-u-ți neîndemânatic saliva din colțul gurii în timp ce ei radiază in luminile admirației tale. Idolii tăi nu sunt decât produsul valorilor tale, și unii își găsesc idoli mai autentici decât niște oameni deghizați în alți oameni. Ce bine ar fi să îți faci priteni care admiră autenticitatea și să nu îi pierzi niciodată. Dar cred că toate acestea sunt prea greu de înțeles uneori, dese ori, prea dese. Iar starea de care vorbea John poate reprezenta o primă fază de ameliorare a maladiei, unicul remediu ar fi să devenim mai reali.

Din păcate, efortul cu care ne construim identitatea socială scurge din noi toată vlaga realității. Iar realitatea nu este condiția lumii în care trăim, sarăcia economică sau idiferența oamenilor din jur, nici prejudecățile și obiceiurile lor care ne fac să credem că superficialitatea și conformare sunt obligatorii pentru a supraviețui și a căpăta success. Realiatea noastră nu depinde de condiția lumii exterioare, ea se găsește în noi. Oricât de pacifistă și frecvent întâlnită este această afirmație preluată de ”purtătorii de opinii inedite” de pe rețelele de socializare, când noi devenim noi, îmbrăcându-ne pielea și forma a ceea ce suntem în interior, regulile din afară dispar asemeni unor piste de alergat de la care reușim să ne abatem, renunțând la dorința de a trece primii linia de ”Finish”.

Cel puțin odată în viața, pentru fiecare dintre noi apare un moment în care totul devine lipsit de sens, iar glasul interior încearcă să ne convingă iar și iar că nu avem loc în această lume. Atunci este etapa în care trebuie să luam o decizie care poate fi una dintre cele mai importante din viața noastră: să ne supunem fricii față de solitudine, frustrare și riscului de a eșua să comunicăm lumii ceea ce gândim, adoptând regulile cursei către succes; sau să zâmbim victorios în fața neîncrederii, aruncând de pe noi armura inutilă a conformării și să ne continuăm drumul prin convingerea că locul nostru în lume nu va fi găsit, ci creat.

Acest mesaj nu este mai nou sau mai vechi decât ceea ce a fost deja spus de către alții. Istoria se repetă și cel mai ironic în ea este încrederea cu care oamenii acceptă că nu există nicio cale de izbândă împotriva sistemului, când el a fost compromis și răsturnat de atâtea ori. Însă cea mai mare luptă nu este cea împotriva sistemelor, dar împotriva noastră. Dacă lupta pentru re-găsirea și salvarea identităților noastre în forma lor brută este pierdută, sistemul nu are nicio vină, pentru că decizia de a capitula a fost luată de noi, nu de sistem. Poate ar trebui să ne facem tema pentru acasă înainte de a porni în acest drum lung al regăsirii și să răsfoim un pic trecutul pentru a-i descoperi pe cei care la timpul lor au ajuns învingători în această luptă, de la Aristotel, Homer și Isus până la Jung, Einstein si Picasso, fără miile de nume despre care ar trebui scrisă câte o carte separată.

Și acum că îndemnul acestui mesaj a fost lansat către oricine, sper ca prietenul meu Lennon să se odihnească și mai împăcat cu ceea ce a lăsat după el.

Scrisoare către draga mea prietenă care citește

Mai nou s-a inventat să scrii scrisori pe site-urile de socializare, să-mi fie iertată tautologia. Ce este vechi acum a devenit mai nou. Trendurile mereu au obișnuit să se mascheze sub niște imagini profund înrădăcinate în mintea umană ca scrierea scrisorilor, testamentelor sau jurnalelor, dacă ar fi să ne referim domeniului scrierii la general. E doar o metodă prin care unii reușesc să se facă auziți sau citiți prin așteptările asociate cuvântului scrisoare. Cei mai puțin pretențioși acceptă serialele și reality show-urile pentru a putea descoperi viața intimă a cuiva, iar cei mai culți preferă să citească scrisori. Prin urmare, articolele în formă de scrisori de pe site-urile de socializare sunt doar niște metode pentru a capta atenția cuiva, ca să știți de ce sunteți aici și acum și din ce motive citiți acest text. 

Sper că nu v-am ruinat așteptările din start explicându-vă un pic mai consecvent decât printr-o frază banală, adevărul.

Și acum va urma scrisoarea...

      Draga mea prietenă care citești,

  
Dacă ai fost curioasă să mă citești pe mine acum, sunt aproape sigură că îți place să citești în general. Și prefer să cred că nu faci parte din categoria tipelor care citesc cărțile alea promovate peste tot pentru că sunt faine, pentru că toți spun că sunt, ori pentru că vrei să ai și tu aerul ala de fată cultivată și inteligentă în speranța de a contribui astfel la formarea imaginii tale de domnișoară și frumoasă și deșteaptă.

   
Mi-ar plăcea să știu că nu  ești persoana care acceptă orice încercare a oricărui autor disperat de a transpune lamentările și dezamăgirile sale pe hârtie iar apoi a le numi literatură sau artă. Probabil ai fi citit câteva cărți din seria ”Fifty shades of Grey” din curiozitate, apreciez curiozitatea ta, și nu această capodoperă de marketing curat care ,probabil, ți-a lăsat o impresie. Sper, însă, că înafară de toate cărțile din trend tu să fi citit ceva mai vechi și mai literar doar pentru că asta a fost alegerea ta și nu a mulțimii. Și vreau să știi că odată ce ai găsit cartea sau autorul care te-a marcat nu ai făcut mai mult decât să te regăsești pe tine. Și de multe ori nu are sens să spui cuiva despre valoarea revelației tale, despre importanța acelei viziuni care te-a marcat, e prea personal, înțelege-mă, la fel ca versurile unui cântec în care te regăsești. Poți încerca să spui cuiva asta, dar foarte puțini vor aprecia entuziasmul tău, căci ei nu au fost acolo, tu ai fost...

   

Știu cum e, tu ești acolo, printe rândurile celui care a încercat să își scoată conștiința și să ți-o dăruie ție pe hârtie, între paginile alea îngălbenite care probabil s-ar fi pierdut printre maculatura cuiva. Cu cât mai mult ești acolo, cu atât mai mult nu ești aici. Asta e tot. Asta te izolează de oamenii drăguți și normali din societatea în care trăiești, și tu o știi. Poți observa și tu cum treptat, cu fiecare capitol al unei noi cărți ei încep să devină prea puțin pentru tine, chiar dacă nu ai avea tu pretenția ca ei să fie poeți sau scriitori, doar din simplul motiv că ei nu au pretenția să înțeleagă un pic mai mult decât au fost obișnuiți.

  

Să nu te sperie însingurarea, să nu te sperie avalanșa de întrebări cu care creierul tău va începe să se confrunte. Nu, inteligenți nu  sunt doar ăia care știu matematică sau fizică, matematica sau fizica sau orice altă știință exactă o poți învăța și tu, nu asculta pe nimeni care ar pretinte că cei ce cunosc mai mult din emoții nu pot cunoaște mai mult din rațiune. Curiozitatea ta îți poate deschide mintea către orice. Tu îți plasezi prioritățile, să nu îți fie frică să dai prioritate unor lucruri de care oamenilor nu le pasă, lumea e mult mai mare decât îți imaginezi, și undeva acolo, în locurile unde odată tu vei ajunge, cineva luptă pentru valorile tale.

  

Gândește, te vei îneca de vreo câteva ori până vei învăța să înoți, dar să nu îți fie frică, gândește. Spune, vei suna absurd de vreo câteva ori, dar spune ce gândești. Nu renunța, te rog, nu te sufoca singură între șabloanele și stereotipurile acestei lumi. Nu te împiedica de contradicțiile prin care oamenii te vor acuza de nebunie, insinuând că nu știi ce zici ca să nu pară ei mai proști ca tine. Nu ceda atunci când crezi că te contrazici, spune ce ai de spus, spune până la capăt, nu pentru a avea dreptate, dar pentru a te exprima. Nu te subestima, ideile tale sunt valoroase, ideile nu sunt vise naive, ideile sunt planuri. Fără idei nimic nu ar funcționa așa cum este obișnuit la ziua de azi în această lume. Practicienii sunt ca păgânii, ei nu cred până nu văd și niciodată nu se întreabă de unde au apărut ochii în capurile lor. Întreabă-te tu de dragul ideii, cum spune proverbul, ”să nu mori prost”. Nu te supraaprecia, nu ești tu singura care gândește. Provoacă discuții cu alții care se subestimează, așa vei învăța, și asta e cel mai important.

   

Și totuși, încearcă să supraviețuiești. Acceptă realitatea, te rog, cedează unele principii, nu e ușor, e ca și cum ai crește mare și într-o bună zi ar trebui să îți oferi jucăriile tale preferate unor alți copii. Sigur că lor nu le pasă de ele, dar și celor din lumea mare la fel nu le pasă. Nimănui nu îi pasă, cedează și cu timpul vei primi altceva în schimb. Asta e schimbarea, și ea e dureroasă, cedezi ceva pentru a primi ceva nou. Nu, asta nu ar însemna să te dezici de tine, asta ar însemna să te creezi pe tine însuți. Uneori va fi greu să faci alegeri, granița dintre unde se cedează și unde nu se cedează e foarte subtilă, tot ce pot să îți spun e să cauți răspunsuri înafară, dar să știi mereu că cel mai important răspuns se află doar în tine. Tu știi, tu îți trăiești viața, tu știi cel mai bine.

   

Nu știu dacă te-ai regăsit în vagile mele sfaturi, draga mea prietenă care citești, îți scriu din momentul acesta care pentru mine înseamnă prezent fără să știu care este prezentul tău, oricare ar fi el, în fericire ori nepăsare, în durere sau tulburare tot ce contează în el ești tu.

  

Cu drag, amica ta nebună care nu încetează să citească...