De la balconul meu,în fiecare seară se vede o căsuţă cu luminia aprinsă.Stă drept în drept cu fereastra noastră.Am vrut să îi fac o fotografie într-o seară,dar aparatul meu nu e cel mai performant.E frumoasă,cînd vine noaptea şi becul ei se aprinde ,pare atît de unică,ca o fereastră din altă lume.Nu ştiu de ce toate apusurile văzute de la balconul meu,îmi par apocaliptice,de parcă cu fiecare zi se stinge ceva în interiorul meu.Privesc  zilnic aceeaşi imagine, şi ascult sunetele apusului,acest cer ma pierde în imensitate.

    Sînt eu,nu e nimeni alta,alerg în cercuri.De ce ,însă,am început aşa de curînd să mă învineţesc pe sub ochi?Recunosc,mi-e frică să îmbătrînesc,dar am ştiut că ochii mei vor avea de suferit,de cînd am început să petrec nopţi cu ochii în cerul văzut de la balconul meu.Nu vreau nimic de la oameni,dar o să le dărui tot ce am,cînd mai cu încăpăţînare,cînd mai cu blîndeţe.Cît de mult aş vrea să ştiu că copii mei niciodată nu se vor pierde în apusuri,că ei vor avea o altă lume,de cît am avut-o eu,fapt pentru care m-am urît atît de mult.

      Ţin minte,mi-a spus cineva că nu e bine să avem jale faţă de noi înşine.Nu ştiu dacă dezamăgirea este o jale faţă de tine însuţi.Trebuie să învăţăm,să fim mai trainici,să nu ne descleiem  de fiecare dată.Maturitatea ne va învăţa,încă visez să evadez din acest apus,şi sînt sigură că voi afla odată o încredere deplină,sînt sigură că odată cineva mă va lasa să îi port inima în palme şi eu îi voi arăta că ştiu să o ţin foarte bine,fără a o scăpa.Voi lăsa ochii mei să se chinuie,dar oricum,...voi dărui.