Viza

  

       În piaţă o ţigancă m-i zis că voi avea o bucurie şi voi face un drum, mi-a aruncat-o în timp ce mergeam ,ca să mă ademenească să îmi ghicească ceva. Am zîmbit şi am trecut pe alături, avea dreptate, însă nu datorită viziunilor ei  supraumane, ci din dorinţa de a capăta un client pe care să îl jupoaie de bani. Cred că fiecare al doilea are de facut un drum care să îl bucure,şi atunci cînd i se spune despre asta, se poate bucura îndoit, oricît de scurt şi uneori neînsemnat este acest drum, atunci cînd o ţigancă îţi spune că el te aşteaptă, tu faci automat o asociere cu vorbele ei, şi le dai valoare în acel moment.

     În piaţă , în transport,acasă, la computer, la masă am simţit toată ziua o stare neînţeleasă de linişte şi tihnă sufletească, de parcă cineva mi-a uns inima cu miere. Îmi aduc aminte ,însă , clar că dimineaţă aveam o altă dispoziţie, total iritantă, ţin minte cum priveam prin geamul  acelei instituţii de stat şi mă gîndeam să fac o faţă mai puţin încordată,ca să nu par prea urîtă şi serioasă, nu mi-ar plăcea să arăt aşa în ochii viitorilor mei cunoscuţi,fiind studentă. Mă gîndeam să nu mă încrunt, în timp ce ajunsesem să stau în două cozi în care nu trebuia să stau. Ajungînd  într-un eventual rînd de oameni , i-am întrebat unde aş putea primi documentul de care am nevoie, nimeni nu ştia, şi m-am gîndit că odată ce nu mă grăbesc nicăieri, pot sta de rînd cu toţi pînă mă apropii de ghişeu să întreb încotro s-o apuc. S-a apropiat un băiat de mine, căuta ce caut şi eu, i-am spus să stăm  în rînd pînă ajung eu să întreb şi apoi vedem unde ne ducem. L-am întrebat la ce facultate a fost admis, mi-a răspuns cu un zîmbet paşnic:”La teologie” ... Hmm, din acel moment am început să cred că exteriorul său nu putea să trădeze nicicum trăsăturile lui morale, nu arăta a viitor părinte sau dascăl. Din tot comportamentul lui, care m-ă aşteptam să fie mai retras şi plictisitor, am desluşit doar o lumină, şi asta fiind deja spre finalul dialogărilor noastre. La început mi-a părut simplu, cu nimic atrăgător, un camarad cu care aş fi putut să o scot mai repede la capăt cu documentele. Eu mi-am luat documentul necesar, el însă s-a întors de la ghişeu zîmbind, mi-a spus că încă nu sînt gata. Zîmbea... nu era înfuriat.Şi-a pus ceva în rucsac, şi din politeţe m-am oprit să îl aştept. „Încotro mergi acum?” ,l-am întrebat, şi am înţeles că avea să mergem o bucată de drum împreună.Prezenţa lui nu îmi oferea nici un disconfort, mai rar aşa chestii mi se întîmplă... „Cînd eram mic şi cineva mă întreba ce vreau să devin, le spuneam,diacon”, mi-a zis el, mărturisindu-mi că numai bunica era cea mai credincioasă din familia lor.

     Mi-a propus să bem o cafea, nu am găsit motive să refuz. Modul în care vorbea, gesturile, nu erau neîndemînatice, erau calme, încrezute, şi totuşi avînd ceva straniu în ele. Mi-a zis :” Eu nu comunic cu  oamenii care nu îmi plac,am puţini prieteni...” , mi-a plăcut din start încrederea cu care vorbea. Am vorbit despre istorie, biserică, mi-a spus unele lucruri pe care le-am considerat interesante. L-am întrebat de ce nu a rămas să înveţe în localitatea sa, mi-a spus că nu îi place,”Am fost în diferite licee,şi acolo tinerii sînt altfel de cît noi, nouă ne păreau stranii ei, să strige pe coridoare sau să stee îmbrăţişaţi „ , i-am zis că la oraş sînt mai mulţi copii de bani gata, care au numai poante, de asta nu mi-ar fi plăcut să învăţ printre ei, şi atunci el mi-a zis prima chestie, sau poate nu prima, care mi-a provocat o senină admiraţie,” Toată moda asta, a băieţilor, de la oraş, bărbile pe care le poartă,coafurile, îmi dau impresia că ei sînt educaţi mai în stil feminin, au prea multă feminitate în ei”. L-am privit, avea perfectă dreptate. Mi-am imaginat atunci pentru o clipă că acest aspect al tinerilor de astăzi vorbeşte mult despre laşitatea lor, ei nu par deloc a fi bărbaţi în devenire, şi anume din cauza tendinţelor feminine pe care le au, devin bărbaţi cu întîrziere . A spus că a practicat boxul, ce ma făcut să observ o oarecare controversă în personalitatea lui, teologie şi box? „Boxul este un tip de sport frumos şi inteligent” , „Cum adică frumos,eu credeam că doar îşi bat boturile unii la alţii „ ,am glumit nereuşit, „Nu, este un tip de sport inteligent, depinde cine ţi-e antrenor... „  , alte argumente nu au mai urmat, pentru că am schimbat tema. Am ascultat tot ce a spus, a zis că îi plac romanele detective, nu merge la discoteci, consumă alcool uneori cînd se întîlneşte cu prietenii . M-a întrebat care e filmul meu preferat, i-am spus mai multe, şi apoi  am ajuns să îi povestesc despre unul care îmi place cel mai mult, i-a plăcut, şi a deschis telefonul să îi scrie denumirea.

     „Nu regret că am făcut această şcoală, ea m-a făcut să văd altfel lumea...” . În local a intrat o ţigancă, cerînd bani pentru copilul ei care e bolnav, el şi-a scos din portmoneu 5 lei şi i-a întins. I-am spus:”Oare nu crezi că întradevăr are un copil bolnav, banii ăştia nici măcar nu îi vin ei, cerşitul tot e un bussiness”  ,”Ştiu, am privit odată un film despre asta, dar ea mi-a cerut ,şi eu i-am dat , nu voi sărăci de 5 lei .Cînd voi cere eu  şi mie mi se va da, nu a fost niciodată să cer cuiva ceva şi să nu îmi ofere, chiar şi bani, tot în lume asta se întoarce, ca un bumerang, eu fac ceea ce vreau să primesc,atît” . Îl priveam, dar nu puteam să văd în faţa mea un om religios, un viitor preot, vedeam un bărbat destoinic, în devenire. Mi-am dat seama că vreau să mai discutăm o grămada de-a chestii, s-a uitat la ceas, şi am înţeles că trebuie să plecăm. A zis că plăteşte el, mi-a părut un gest, frumos, nu că nu aş avea bani,sau că îmi place cînd băieţii plătesc pentru mine, cu toate că nu a-ş fi contra dacă ar plăti mereu,ştiind însă chestia cu studenţii  care nu lucrează să aiba bani, şi faptul că ne cunoscusem recent, mi-ar fi părut logic să plătesc eu pentru mine. El a considerat că este bărbat şi trebuie să fie gentil. Am început să admir lumina din tacerea stingheră a acestui om. Toată echilibrarea sa îmi parea deja clară. Am facut în mintea mea o trimitere fugitivă  la persoane pe care le-am mai cunoscut,  ca să pot realiza că modul în care el îşi controla totul, era de admirat. Asta, ar trebui să aibă un bărbat, o minte stingheră , delicată şi luminoasă . Asta e puterea, în autocontrol. Nu ştiu, şi nu voi şti niciodată ce patimi se ascund în capul lui, dar mi-a plăcut, l-am întrebat cum  îl cheamă, „ Ai mare nevoie să ştii cum mă cheamă?” ,mi-a răspuns insinuînd că istoria se sfîrşeşte aici, o cunoştinţă de moment, aşa cum îmi place mie de obicei , aşa cum aş fi răspuns eu unei alte persoane, cu care nu aş fi dorit să leg o relaţie de orice tip. I-am zis, că nu îl impun să îmi spună, cu toate că îmi părea rău că nu va mai fi o şansă să ne vedem, şi să discutăm alte lucruri , îmi părea rău ,dar nu i-am spus-o.  A zis că îi plac germanii, pentru că gîndesc calm ...M-am gîndit tot drumul, ce mi-ar fi plăcut mai mult în echilibrul acestui om, să încerc ai trezi patima, ori să îi admir în continuare spiritul stingher şi intact care m-a fascinat..

Salvaţi părerile de rău...

Salvaţi părerile de rău

De trecerea în nefiinţă

Cînd în rutină glasul lor

N-ar mai zvoni a lor sentinţă

Dintr-un safeu ascuns departe

Şi încuiat cu o cheiţă

Păstrată ani la rînd cu greu

De draga noastră conştiinţă.

Salvaţi părerile de rău,

Cînd vor veni şi vremi mai bune

Ca să puteţi trece prin viaţă

Mereu purtînd acelaşi nume,

Să nu încercaţi din laşitate

 A vă nega esenţialul

Ori să jertfiţi pe rugul cinic

Ce va rămas din idealuri...

Salvaţi părerile de rău

Pentru frînturi de sentimente

Ce reculese mai cu greu

Ar mai păstra în noi momente

În care noi am fost mai noi

De cît putea-vom fi vreodată

Cînd ploile erau mai ploi

Şi zarea pururi mai curată.

Salvaţi părerile de rău,

Cu ele pleacă amintirea

Şi această parte dintr-un „noi”

În care a fost cîndva iubirea...  

Minte-mă frumos...

                     (Acest mesaj se dedică tinerilor în căutarea succesului)                              

    

        Societatea este o comunitate în care mai mult îşi exercită atribuţiile părerea colectivă de cît cea individuală. În acest mod reuşesc să fac o introducere cît se poate de oficială, în spiritul noţiunilor de drept, pornind pe o notă rece şi fermă , ce vine să justifice ideile ce vor urma. Precum se vede, mi-am asumat responsabilitatea de a folosi o „afirmaţie” la începutul textului, cu toate că ştiu prea bine cît de relativ este adevărul menţionat anterior. Şi totuşi am folosit o afirmaţie , practic nejustificată, dar sînt aproape sigură că majoritatea celor care vor citi prima frază  vor fi de acord.

    

         Ţin să îmi argumentez părerea prin exemple, noi toţi ştim şi putem recunoaşte ,dacă ne permite conştiinţa, faptul că stereotipurile şi prejudecăţile ne influenţează enorm. Bîrfele, opinia cunoscuţilor, oamenilor de alături sînt lucrurile care ajung primele a ne forma o imagine despre cineva, o imagine poate nu în totalmente corectă , dar şi nu pe deplin justificată. Primind această informaţie ,drept întru totul veridică ,din start, noi dăm dovadă  de slabiciune, căci , astfel devenim şi noi o verigă din această parere colectivă. În acest mod, noi nu ne deosebim cu nimic, sîntem ordinari şi creduli.

   

       Întrebarea este, dacă noi, sîntem cei slabi, atunci, cine sînt puternicii? Foarte simplu, puternicii sînt iniţiatorii, cei ce aruncă zvonuri, ei sînt cei mai puternici. Mulţi vor pune intrebarea , de ce este corect să considerăm  o persoană fără moralitate , care merge împotriva bunului simţ, puternică? Răspunsul este: „Pentru că ea este în stare să influenţeze părerea unei largi comunităţi, ea este în stare să convingă ...”

       Aşa dar, mai las oficialitatea persoanelor juridice, deputaţilor ,parlamentarilor,marilor şefi şi filozofi, şi încep a înşira mai simplu cursul ideilor mele. Lîngă noi există personalităţi de tot tipul, dar cum se face oare că unele dintre ele se fac mai observate de cît altele? Unora  le reuşeşte cu uşurinţă să capete aşa zisa „popularitate” . Mie personal, îmi pare prostească  această noţiune, cît şi modul în care ea se manifestă. Popularitatea presupune cunoaştere, oamenii te cunosc, şi numărul lor creşte cu fiecare clipă tot mai mult. La început, „cei puternici” precum am menţionat anterior, depun efort, ei sînt comunicabili, ei caută sa vorbeasca mult,sa impresioneze,să ciştige simpatia unora, apoi, ei ciştigă invidia si ura altora, concurenţa îi ghidează în lupta pentru „autoafirmarea” din rîndurile celor asemeni lor. Invidia,ura,critica, sînt nişte lucruri care  ar putea fi scrise drept „efecte secundare” în administrarea preparatului numit „succes”, şi totuşi aceste efecte secundare sînt şi ele favorabile, pentru că ele sporesc  popularitatea, cum spune rusul :” чёрный пиар тоже пиар „.

  

       Prima parte a constatării mele este despre „ convigere”, oamenii care sînt convingători, oricare ar fi ei, anafabeţi, inculţi , proşti, în sinea lor, dar totuşi avînd un pic de şcoală, ce le poate oferi un vocabular  cît de cît normal , şi un pic de logică şi un car de ambiţie , devin uşor autorităţi  ,aproape, în faţa oricărei persoane  nebănuitoare care nu îi cunoaşte îndeaproape. Problema este că ,succesul lor vag, constă în cunoaştere şi nu în recunoaştere . Recunoaşterea presupune în esenţa sa mult mai mult de cît cunoaşterea , recunoaşterea creează o  apreciere mai aprofundată a oamenilor despre tine.

       A doua parte a constatării mele şi cea mai importantă pentru mine, este despre „ înţelegere” . Cei mai inteligenţi dintre noi, sînt oamenii care pot înţelege. Ei pot înţelege trăirile cuiva, iar înţelegîndu-le , ei încep să judece mai puţin lumea, şi încep să o iubească mai mult. Această înţelegere poate fi asemănată compasiunii, însă ea conţine o notă mai slabă de regret , de cît compasiunea, ea presupune cunoaşterea lumii prin prisma propriului eu, şi cunoaşterea propriului eu prin prisma lumii, acestea indispensabil fiind precedate  de un proces intens de autocunoaştere ce decurge de regulă mai mult în izolare de cît în văzul tuturor. Deci, această înţelegere a oamenilor, a lumii , accelerează mersul nostru spre succes, deoarece cu ajutorul ei, noi putem oferi oamenilor, ceea ce le-ar fi placut lor să aibă, noi putem spune ceea ce le-ar fi plăcut lor să audă şi asta e o „convingere” mult mai supremă prin faptul că noi oferim  lumii ceea ce îi este pe plac mai mult ei de cît nouă , astfel mărindu-ne şansele de ai cîştiga simpatia.

  

      Aşa dar, concluzia revine din comparaţia pe care am desfăşurat-o anterior, pentru un „succes”  real din toate punctele de vedere, ar fi necesară mai multă „înţelegere” de cît „ convingere” .  Punct de vedere încheiat .

                                              

Mi-e frică să ştiu că gîndim în unison...

Mi-e frică să ştiu că gîndim în unison,mi-e frică să ştiu... Mai bine m-aş pierde în rutină, în gesturi dulci, în momente relaxante. Dacă aş şti că gîndim în unison, probabil,în capul meu va aparea o nouă ipoteză, naivă despre valoarea noastră. Poate acest „noi” nedeterminat, iar şi-ar face culcuş în concepţiile mele idealiste despre viaţă. Îmi place să cred că aceste idei care îmi vin, şi aceste cuvinte pe care le aud iar şi iar , izvorîte  din patima ta, sînt ca nişte droguri, care creează dependenţă, ştiindu-le droguri, îmi pot da seama mai cu certitudine că ele îmi sînt duşman. Caut insistent în mine ceva să pot nega. Dar, mă impiedică alegerea din variantele posibile, de a fi negate.

    Ţin minte acest cer, şi gustul plăcut al serilor de vară , şi totuşi,raţiunea mea, mă doboară, ea îmi zice că ştie mai bine de ce am nevoie. Am uitat însă multe senzaţii, şi asta mă disperă, căci realizez că odată ele vor dispărea complet, şi va rămîne doar o stare de neclaritate, ca după un vis ciudat.Şi tu nu îmi poţi spune nimic, din ce m-ar face să ma arunc ca odinioară în braţele tale. Ce să fac, prefer să cred că am fost şi voi fi mereu un pustnic.

    Există momente de nebunie în viaţa noastră ,atunci cînd ne doare cel mai tare, atunci ,probabil doar atunci mai trăim, atunci putem întelege pe bună masură  importanţa lucrurilor, clipelor, intimităţilor,oamenilor.Nu, ele nu sînt o  greşeală, o slăbiciune, ele sînt o revelaţie, ele sînt esenţa noastră,numai ele. Apoi, vin stări de amorţeală, uitare, cine are nevoie de uitare? Noi toţi avem nevoie de ea, căci nu înţelegem ,poate, că ea e călăul tuturor speranţelor noastre. Uitare, recăpatarea de sine însuţi , şi un continuu trai inutil regăsit în scopuri realiste, palpabile, realizabile.

   Păsările noastre au zburat din noi, şi ne-au lăsat doar vagi iluzii şi ambiţii cu care ne hrănim. Tu ştii, că nu vei mai afla această împlinire, ea a fost  numai odată, sublimă şi simplă ca naşterea unui prunc. Tu nu vei mai fi la fel de împlinit niciodată, ca un puzzle căruia îi lipsesc detalii. Asta va dura acum, acum vei şti că asta s-a început, mai apoi vei uita că asta se petrece cu tine, pînă cînd vei ajunge odată să te întrebi: „Oare ce nu îmi ajunge?”, şi atunci, în viitor, drama acestei situaţii va fi cu adevărat de amploare , pentru că Noi nu vom şti niciodată ce am pierdut...