” The more real you get, the more unreal the world gets.”
John Lennon
După cum spunea
și Lennon, este ceva dubios la mijloc. Sau poate ce a spus el nu are absolut
nicio importanță. Cine a fost Lennon, un hipiot ordinar care pretindea că știe
mai multe decât alții și se credea prorocul unor valori absolut abstracte și
naive pentru societatea americană din anii lui? Dar poate totuși el avea
dreptate? Sper cel puțin că a murit fericit.
Câteva rânduri în
urmă știam sigur sa explic mesajul acestei fraze a lui Lennon, dar recitind-o
de câteva ori m-am pierdut printre cuvintele ei. Iar de ceva timp încoace mă
tot întreb dacă mi se întamplă și mie, dacă am început să devin mai reală. Și
cred că exact asta mi se întâmplă, am început să ma transform în ceva. Nu în
vreun vârcolac sau demon, cu siguranță, mai degrabă în ceva foarte real și
plan, o absolventă a unei facultăți economice, o angajată, o viitoare
carieristă. Și chiar dacă primele două versiuni sună mai bine, sunt nevoită să
mă mulțumesc cu ultimile trei.
Oare despre ce
realitate vorbea Lennon, cea închipuită de societate sau cea ascunsă în umbra
conștiinței noastre? Pentru că îl cunosc destul de bine pe John, voi presupune că el se referea părții spirituale din noi.
Cu cât mai mult această parte din noi devine reală și capătă aceleași drepturi
de existență ca și orice pragmatism pe care îl considerăm indispensabil pentru
a supraviețui, cu atât mai reali devenim. Este un proces de regăsire și
acceptare a tuturor părților din tine și e la fel de important ca educația sau
adaptarea socială, chiar mult mai important decât acestea.
Când tu, cel care ai făcut un drum lung către tine însuți, ai reușit să îți bați ușor pe umăr alergând din spate și ai strigat: ” Oprește-te! Hey, stai o clipă, prietene,..stai, să îmi trag rasuflarea... Huh, că repede mai mergi. Așa, da.. Am alergat din urma ta toată viața să îți spun că și eu contez. Așa buimac cum mă vezi acum, dezorientat, patetic și profund mai mereu, melancolic și visator, entuziasmat și umanist până în atomii moleculelor fibrelor corpului meu, eu contez. Eu sunt real, mai real decât poza aia de fotomodel lipită pe peretele tău, la care te uiti zi de zi în speranța de a căpăta acest corp perfect. Sunt mai real decât jobul ala care te va face omul de succes independet financiar. Sunt mai real decât partenerul ideal care îți va completa golul pe care îl simți în fiecare noapte înainte să adormi. Eu sunt mai real, te rog, acceptă asta.” ,.... s-a întamplat acel scurt moment de revelație care te-a făcut să te iei în brațe pe tine însuți și să plângi un pic, tragând involutar de spatele cămășii eului tău salvator, asemeni unui pacient la orele de psihoterapie.
Iar apoi, împăcat
cu tine însuți ai început să mergi prin viața și să te miri de cât de mult este
lipsit de sens tot ce te înconjoară. Totul a ajuns să degradeze într-o formă
acută de superficialitate, modul în care oamenii se simt fericiți sau triști
sau modul în care oamenii capătă importanță. Și trecând tăcut prin viață cu
aceste viziuni, tu ai devenit martorul evoluției egoulurilor multor oameni pe
care îi cunoști sau i-ai cunoscut. Acești oameni care vorbeau amabil și simplu
au început să spună tot mai puțin ce gândesc, să vorbească în fraze scurte,
așteptând să fie citiți printre rânduri și în cele din urmă să îi ignore pe
alții. E un fel de boală extrem de contagioasă față de care sunt imuni foarte puțini dintre noi, maladia substituției. Ea evolueaza treptat, transformând valorile
noastre una câte una în valorile altora, strecurându-ne printre gânduri
senzația unei clipe de împlinire care se va întampla neapărat cândva în viitor,
odată ce vom deveni tot ce nu suntem și vom căpăta tot ce nu avem. Iar cand
această formulă începe să funcționeze, orbim din senin și ne aruncăm în rutina
împlinirii unor scopuri mai mari, pentru că se poate! Dedicăm tim din viața
noastră studiilor și nu învățării, ca să căpătăm bani și statut social, nu
cunoștințe. Ne alegem cariera după cerințele pieței, incorporând abilități și
experiențe porfesionale ca niște soldăței lego pregătiți să își fixeze fundurile
pentru vecie pe scaunele unor birouri. Acceptăm în viețile noastre oameni noi,
realizați, influenți, inteligenți, îmbrăcați la patru ace, care vin să ne
apridă și mai mult dorința de ” îmbunătățire” personală sau cum mai este la
modă a fi spus, ”dezvoltare personală”.
Un citat anonim
spunea că propaganda contemporană a cărților pentru dezvoltare personală nu
reprezintă mai mult decât îndemnul unui scriitor faimos din Beverly Hills către
un bărbat ordinar de la sat să iasă din zona lui de confort. Așa e și cu
oamenii la care te uiți de jos, ștergând-u-ți neîndemânatic saliva din colțul
gurii în timp ce ei radiază in luminile admirației tale. Idolii tăi nu sunt
decât produsul valorilor tale, și unii își găsesc idoli mai autentici decât
niște oameni deghizați în alți oameni. Ce bine ar fi să îți faci priteni care
admiră autenticitatea și să nu îi pierzi niciodată. Dar cred că toate
acestea sunt prea greu de înțeles uneori, dese ori, prea dese. Iar starea de care
vorbea John poate reprezenta o primă fază de ameliorare a maladiei, unicul
remediu ar fi să devenim mai reali.
Din păcate, efortul cu care ne construim identitatea socială scurge din noi toată vlaga realității. Iar realitatea nu este condiția lumii în care trăim, sarăcia economică sau idiferența oamenilor din jur, nici prejudecățile și obiceiurile lor care ne fac să credem că superficialitatea și conformare sunt obligatorii pentru a supraviețui și a căpăta success. Realiatea noastră nu depinde de condiția lumii exterioare, ea se găsește în noi. Oricât de pacifistă și frecvent întâlnită este această afirmație preluată de ”purtătorii de opinii inedite” de pe rețelele de socializare, când noi devenim noi, îmbrăcându-ne pielea și forma a ceea ce suntem în interior, regulile din afară dispar asemeni unor piste de alergat de la care reușim să ne abatem, renunțând la dorința de a trece primii linia de ”Finish”.
Din păcate, efortul cu care ne construim identitatea socială scurge din noi toată vlaga realității. Iar realitatea nu este condiția lumii în care trăim, sarăcia economică sau idiferența oamenilor din jur, nici prejudecățile și obiceiurile lor care ne fac să credem că superficialitatea și conformare sunt obligatorii pentru a supraviețui și a căpăta success. Realiatea noastră nu depinde de condiția lumii exterioare, ea se găsește în noi. Oricât de pacifistă și frecvent întâlnită este această afirmație preluată de ”purtătorii de opinii inedite” de pe rețelele de socializare, când noi devenim noi, îmbrăcându-ne pielea și forma a ceea ce suntem în interior, regulile din afară dispar asemeni unor piste de alergat de la care reușim să ne abatem, renunțând la dorința de a trece primii linia de ”Finish”.
Cel puțin odată
în viața, pentru fiecare dintre noi apare un moment în care totul devine lipsit
de sens, iar glasul interior încearcă să ne convingă iar și iar că nu avem loc în
această lume. Atunci este etapa în care trebuie să luam o decizie care poate fi
una dintre cele mai importante din viața noastră: să ne supunem fricii față de
solitudine, frustrare și riscului de a eșua să comunicăm lumii ceea ce gândim,
adoptând regulile cursei către succes; sau să zâmbim victorios în fața
neîncrederii, aruncând de pe noi armura inutilă a conformării și să ne
continuăm drumul prin convingerea că locul nostru în lume nu va fi găsit, ci
creat.
Acest mesaj nu
este mai nou sau mai vechi decât ceea ce a fost deja spus de către alții.
Istoria se repetă și cel mai ironic în ea este încrederea cu care oamenii
acceptă că nu există nicio cale de izbândă împotriva sistemului, când el a fost
compromis și răsturnat de atâtea ori. Însă cea mai mare luptă nu este cea
împotriva sistemelor, dar împotriva noastră. Dacă lupta pentru re-găsirea și
salvarea identităților noastre în forma lor brută este pierdută, sistemul nu
are nicio vină, pentru că decizia de a capitula a fost luată de noi, nu de
sistem. Poate ar trebui să ne facem tema pentru acasă înainte de a porni în
acest drum lung al regăsirii și să răsfoim un pic trecutul pentru a-i descoperi
pe cei care la timpul lor au ajuns învingători în această luptă, de la
Aristotel, Homer și Isus până la Jung, Einstein si Picasso, fără miile de nume
despre care ar trebui scrisă câte o carte separată.
Și acum că
îndemnul acestui mesaj a fost lansat către oricine, sper ca prietenul meu Lennon
să se odihnească și mai împăcat cu ceea ce a lăsat după el.
No comments:
Post a Comment