Despre Creativitate și ce mai e de Scris

Cineva spunea că există doar câteva întrebări pe care trebuie să i le adresezi unui om ca să poți descoperi cele mai importante trăsături ale personalității sale, iar întrebarile variază de la caz la caz la fel ca și complexitatea răspunsurilor, care uneori pot oferi mai multă sau mai puțină informație. Însă, reacția unei persoane la întrebarea ”Ce crezi despre creativitate?” are potențialul de a dezvălui foarte multe detalii despre calitățile predominante de caracter cât și filosofia generală de viață ale unui om. Unii vorbesc despre creativitate ca despre ceva peste puterile lor, un talent oferit doar celor aleși. Alții vorbesc despre ea ca despre un fenomen natural, asemeni ploii sau vântului, care vine și trece neinflunațat de voința lor. Iar cei ce folosesc acest ”talent” cum l-ar numi alții, în rutina lor cotidiană, sunt probabil obișnuiți cu gândul că strările creative pot fi auto-induse, odată ce tehnica este descoperită și înțeleasă. Cu siguranță, nimeni dintre cei ce ar crede cu tărie în aceste teorii nu ar avea o părere greșită, pentru că creativitatea este folisită diferit de fiecare om în parte, dar cel mai important lucru este că ea nu aparține doar artiștilor sau creatorilor consacrați.

În societate există această preconcepție că artiștii se diferențiază de ceilalți oameni de la naștere și că doar lor le este dat să stăpânească pe măsură creativitatea ca pe un talent oferit în ediții limitate de către o putere supremă. Cum ar zice cei ce se consideră mai puțin înzestrați: ”Și la toți le-o dat cu caru, numai mie cu păharu”. De fapt, toți oamenii se nasc artiști și toți oamenii sunt creativi în diferite moduri, unora le place să facă sport, altora să rezolve teoreme matematice, să vorbească cu animalele sau să aibă grijă de gospodăria și casa în care trăiesc. Iar dacă ai întreba un bărbat de la sat cum se crește un anumit soi de cartof sau cum se construiește o casă, ai putea observa cum atitudinea lui se schimbă momentan în clipa în care el începe să vorbească despre ceva ce știe cum se face. El a învățat asta din curiozitate și nevoia de a crea ceva care să îl reprezinte. Legumele pe care el le crește în grădina lui, casa în care trăiește familia sa, sunt reprezentarea efortului său fizic, emoțional și creativ. El și-a făcut o casă mai mică pentru că s-a gândit la cine va trăi în ea sau și-a vopsit fațada casei în roz pentru că a considerat că asta e frumos. Acest om de la sat nu se situiaza foarte departe de un inginer sau designer după potențialul său creativ. Probabil, dacă el s-ar fi născut într-o altă familie și ar fi cunoscut o altă cultură, curajul și încrederea în puterea lui creativă ar fi fost susținute de mai mulți factori care să îl transforme într-un artist, inginer, designer, agricultor, orice. Însă, din motiv că societatea și mediul din care provine nu au văzut sau încurajat talentele sale și dintr-o serie de alte motive personale, acest om a ales să nu se identifice cu ideea de artistizm și dezvoltare artistică.

Adică, fiecare om posedă creativitate și este un potențial artist de la naștere, doar alegerile pe care le face și mediul în care se află îl fac să se schimbe, să încerce să inhibe această trăsătură în sine, asociind-o cu ceva negativ ca și frustrarea de a fi impus să scrii compuneri și eseuri siropoase la orele de limbă română din școală sau invers, luarea în derâdere a predilecției tale literare și artistice în favoarea științelor exacte. Acesta este motivul pentru care lumea ajunge să îi numeasca artiști pe cei ce își urmează  și dezvoltă instinctele, ridicându-le la nivele la care altora nu le este dat să ajungă doar pentru că nu au încercat niciodată să o facă. Ori, pentru că arta și artistizmul se poate manifesta într-o multitudine de moduri, societatea consideră prea puține dintre ele a fi talente, favorizând dezvoltarea  unui artistizm recunoscut unanim de catre opinia socială (cu referința la tot ce este popular la ora actuală). Iar cei neînțeleși cedează, crezând că ceea ce fac ei nu este important, nu este artă, nu este talent, nu este nou, nu este creativ….

Mai precis, creativitatea nu este doar alegerea care duce către o carieră în muzică sau teatru, ci către succes în general, în orice domeniu. Reformulată, această unealtă intelectuală reprezintă însăși abilitatea de a găsi diferite mijloace pentru a îndeplini un anumit scop. Dacă tu ai fost tipul care a aplicat de zece ori la Harvard și a fost refuzat, tu ai dat dovadă de creativitate reorientându-te și începând o afacere personală care a ajuns la dimensiunile unei platforme interactive conglomerat din Asia și întreaga lume (Jack Ma, Ali Baba), iar dacă natura a hotărât să îți ofere mai puține mâini sau picioare, sau o boală care să te consume zi de zi, tu ai dat dovadă de creativitate începând să vorbești despre asta întregii lumi, împărtâșindu-ți experiența cu alții și făcând o grămada de-a bani din pasiunea ta (Nick Vujicic și Stephen Hawking ). Practic, creativitatea este egală cu inventivitatea și dorința de a schimba. Iar practicând diferitele metode în a fi creativ cu regularitate, oamenii pot deveni maieștrin în arta de a se face auziți. Iar dacă ajung să fii auziți devin și apreciați, solicitați și remunerați – adică ajung să aibă succes în carieră.

Ca orice sămânță, creativitatea are nevoie de niște condiții în care să crească. Și ea capată adevărata amploare doar atunci când omul este împăcat cu sine însuși. Când el își acceptă ideile și emoțiile, fără remușcări sau contraziceri și își deschide mintea către sine - acel sine prin care tot fluxul ideilor și gandurilor din univers începe să circule. El se acceptă ca fiind o parte imporantă din aceasta lume, o parte care comunică cu tot ce o inconjoară și poate transmite mesajele acestei lumi prin sine însuși. Iar atunci când oamenii devin mai împăcați cu ceea ce sunt, lor nu le mai este frică sau rușine să spună ce cred, ce îi doare și ce gândesc în fața unui singur om sau a unei mulțimi. Acceptându-se pe ei, oamenii își recunosc importanța care îi stimulează să investească sută la sută în ceea ce cred și îi reprezintă, devenind convingatori prin ceea ce fac. Iar convingerea este cea care câștigă public, prieteni, aliați, parteneri, oameni cărora le pasă de ce ai tu de spus. Cei ce folosesc ”cuvântul” ca să spună, la rândul lor capătă acces la stare de a scrie natural, fară remușcări sau auto-contraziceri, fiind în pace cu orice tip de regret, orgoliu, dorință sau tristețe pe care tind să o aibă în diferite perioade ale vieții lor. Doar în această fază scriitorii sau poeții pot să scrie despre tot ce le vine prin cap fiind diferiți în mesajele lor, ce nu se poate întampla în cazul când oamenii se închid și nu vor să fie citiți printre rânduri, nu se acceptă, își pun limite sau formalități ori se complac într-o anumită stare de spirit.

Dacă ar fi să vorbim despre arta de a scrie în general, creativitatea nu ar mai fi egala cu dramatismul sau tristețea. Tristețea nu sporește creativitatea, ci doar o direcționează pe un curs ireversibil și banal în tonul fiecărui mesaj. Romanticii scriu numai despre iubire, pesimiștii doar despre tristețe și dezamăgire, filosofii doar filosofie, etc. Banalitatea este atunci când faci lucrurile la fel - repetitiv, când temele abordate se asociaza ușor între ele și tonul este predominant același în toate scrierile. Și totul deviază din starea generală a autorului, fie ea frustrare, fericire, pasiune sau dezamăgire. Aceasta normă literară și poetică prin care artiștii au nevoice de dramă ca să poată scrie, ar trebui mai degrabă numită banalitate. Dar ea își are nuanțele ei cu care rezonează atâția cititori conform multitudinii tipurilor de veselie, tristețe, nebunie sau orice altă emoție sau îvățăminte preluate de către public și interpretate în diferite moduri. Însă ceea ce nu înțeleg majoritatea creatorilor care se complac într-o anumita stare, este ca ei singuri își pun șabloane pe care le va fi foarte greu sa le scoată când odată și-ar dori să fie alții. Atunci ei ar trebui sa își demonstreze în primul rând lor înșiși că pot fi diferiți, iar dacă există un public care să îi asculte sau citească, ar trebui să le demonstreze și lor asta.

Creativitatea este practic egala cu pasiunea, pasiunea este sinceră, este deplină. Un scriitor nu se poate forța să scrie ceva care nu îl reprezintă, ceva cu care nu poate empatiza pe deplin. Orice încercare de conformare față de o anumită temă pe care el nu o înțelege sau un stil plin de disciplină tehnică și rigori conduce la un text eșuat. Astfel, scriitorul îmbracă pielea fiecărui personaj înainte de a scrie despre el. Scriitorul este ca și un actor, el înțelege. Cineva spunea ca ficțiunea și personajele fictive nu sunt decât niște caricaturi, și un scriitor bun nu ar trebui să inventeze personaje sau viața, ci să o arate dintr-un anumit punct de vedere. Cu această opinie nu ar fi de accord o buna parte din cei care cred că a fi scriitor înseamna anume a inventa ceva ce nu există, a crea ceva din nimic. Dar din alt punct de vedere, fiecare personaj fictiv inventat vreodată de către cineva provine din inspirația autorului obtinută dintr-o anumită sursă, care este un alt om sau mai mulți oameni. Dacă este un om, atunci personajul lui fictiv probabil va fi prezentat prin cea mai accentuată latură a caracterului acelui om. Iar dacă sunt mai mulți oameni, atunci personajul fictiv este reprezentat prin șabloane comportamentale și modul în care este exprimată o emoție, adica tristetea poate fi preluată de la un batrân, bucuria de la o mamă care își vede copii realizați, ura de la o matușă care și-a dorit toată viața să fie bogată și apreciată, răspândind invidie în jur. Și toate aceste exprimări în modul în care scriitorul le vede la oamenii din lumea reală sunt preluate de el și investite într-un anumit personaj. Dacă scriitorul știe sa balanseze aceste elemente cu gust, personajul are cât de cât o autenticitate, iar dacă el nu știe sa o facă, atunci se creează acea așa zisa caricatură. Adica pana la urmă, nu este vorba despre inventarea unui personaj nou din nimic, căci nimeni niciodată nu a inventat ceva din nimic, dar poate constient sau inconstient a fost inspirat din lumea în care traiește și oamenii pe care îi cunoaște mai mult sau mai puțin. Este vorba mai degrabă despre modul în care se construiește personajul și gustul individual al autorului, fie ca personajul lui reprezintă un om sau mai mulți oameni, alegerea rămânând dupa el.

Altceva este acel eșec de a crea un personaj armonios în toate trăsăturile sale, și acest eșec se datoreaza lipsei de empatie din partea autorului față de un anumit detaliu sau om real din care el se inspiră. Autorul nu empatizează cu acest detaliu, încercând mai degrabă să promoveze niște idei personale și ambiții, ignorând în același timp idenstitatea personajului. In aceste cazuri este ca și cum autorul ar spune: „Așa îl văd eu pe acest personaj și el trebuie să spuna asta...” în loc de „Oare dacă aș fi eu acest personaj, ce aș spune sau ce m-ar face să spun asta? Care este contextul meu? Care este atitudinea mea fată de circumstantele în care ma aflu?” etc. Să cauți răspunsul la aceste întrebări este un efort, o munca psihologică și probabil spirituală care te epuizează. Din acest motiv nu toți autorii și scriitori sunt gata să coboare în aceste detalii. Dar anume aceasta face un scriitor bun. Iar precum se știe, după prima încercare, coborârea în detalii devine mai ușoară, din moment ce scriitorul învață să o controleze.

În cele din urmă, lejeritatea exprimării sau noutatea și unicitatea creație nu vine mai niciodată când ești stresat. Când ești stresat tendința generală este să scrii după niște reguli, niște idei puse pe hârtie și legate între ele de dragul scrisului. În momentele când scrisul devine o forțare, când cuvintele și ideile nu vin de la sine, cel mai probabil, produsul final va fi de umplutură. Atunci este normal să abandonezi ideea de a mai crea când nu mai poți stoarce nimic din tine, dar nu este normal să nu lupți pentru libertatea de a avea destul timp și condiție spirituală să creezi în această lume, când asta este ceea ce îți place să faci.