Muzică și Confesiuni

M-a izbit un val pe drum spre casă chiar atunci când îmi căram mâncarea proaspăt cumpărată din supermarket pentru săptămâna aceasta. Car pungile și simt cum mi se face pielea de găină pe melodia care îmi cântă în căști acum. Și parcă am mai auzit-o înainte, dar acum sună altfel. Nu am înțeles niciodată frumusețea acestei limbi nordice care se răsfrânge atât de involuntar și sonor acum, de parcă ar suna în contextul potrivit dorurilor mele. Merg și simt cum o lacrimă îmi alunecă pe obraz și zâmbesc acestui moment pe care urmează să îl reculeg mai apoi ca pe o revelație sau mai degrabă un impuls spiritual destul de personal pentru a putea fi înțeles.

Mă gândesc că fiecare își găsește refugiul și sursa de cultivare în ceva. Cineva îl găsește în sculptură, în pictură sau arhitectură, în fotografie sau literatură, în diverse sporturi. Eu însă, ca și mulți alții, îmi găsesc refugiul în muzică. Să cazi în ea și să te scufunzi într-o gaură neagră a timpurilor noastre și celor trecute; Să plutești în spațiul ei ca un naufragiat de pe corabia ta spațială urmărind cum trec pe lângă tine milenii de blues, jazz și rock&roll deviat subtil în frânturi de funk și soul mixat ulterior pe ritmurile unui house modern sau chill step, mai nou; Să admiri nașterea și apusul supernovelor pe scena mondială - este o călătorie destul de riscantă. Iar odată ajuns fără ezitări sau regrete în gaura neagră a muzicii, fii cu ochii pe garderobă ca să vezi cum ți se schimbă culorile, formele, lungimile, stilurile gândirii și identității tale, cât și ale hainelor cu care obișnuiai să te îmbraci.

Muzica este ca și moda, ajunge peste ani din punctul din care a pornit, căci nu degeaba ele două se tot influențează reciproc. Iar această repetiție reflectă cât se poate de mult sau puțin caracterul impermanent și ciclic al vieții umane care revine la simplitatea și naivitatea copilărească în anii bătrâneții. Și chiar dacă asemenea paralele pot fi trase între multe cicluri sociale, ciclicitatea muzicii în sine rămâne de nedescoperit. Muzica ca și arta descriu o poveste în povestea unei povești; o metaforă cu multiple substraturi sau mai bine zis, o istorie fără de sfârșit. Ele proiectează potretul societății trecute și curente, construit din istorii și perspective umane absolut individuale care constituie un univers paralel cu viața noastră cotidiană în condiția noastră actuală.

Deschide YouTube-ul și ascultă, acum toți sunt tineri și dornici de a spune ce simt și gândesc, istoriile lor sunt și istoriile tale, iar unele strofe sunt mai cuprinzătoare decât orice romane de dragoste sau cărți detective. Căci uneori sunt destule doar câteva versuri care să țintească în ceea ce nu ești în stare să îți explici singur când ești pierdut, uitat, descurajat, fericit sau îndrăgostit. Fiecare piesă este o potențială fereastră către tine însuți, dacă ai destulă răbdare să auzi istoria ascunsă în melodie. Pe când Paul McCartney scria ”Hey Jude” pentru fiul lui Lenon, Julian, încercând să îl consoleze în legătură cu divorțul părinților săi, el nu știa potențiala valoare emoțională a acestui act personal pentru zeci de generații de tineri din întreaga lume.

And anytime you feel the pain, hey Jude, refrain

Don't carry the world upon your shoulders

For well you know that is a fool who plays it cool

By making his world a little colder

Dar muzica contemporană nu este pierdută nici ea în mesaj. În același mod, Hozier elaborează ideea dramatismul iubirii ”netradiționale” relatat în hitul supra-acceptat de către mase ”Take me to church”, care contrar ipocriziei sociale a cucerit masele prin expresivitate, ca mai apoi să le aducă la cunoștință că iubirea între persoanele de același sex poate să fie unanim acceptată social, la fel ca și această piesă.

Așa a fost mereu, de când Chopin își improviza nocturnele în minor, relatând publicului despre valoarea sunetului pur în era confomării față de tehnicitate sau pe când Beatles restructurau gusturile și gândirea revoluționară ale mulțimilor anilor șaptezici.  Acum ca și atunci muzica produce efecte individuale cât și colective. Ea poate ridica toată sala în picioare în timpul unui concert sau te poate ajuta să dobori ultima sută de metri pe banda de alergat pe notele punctul culminant din melodie. Din lumea celui care o scrie în lumile celor care o ascultă se scurg speranțe și încrederi în ziua de mâine. Precum spunea solistul trupei Foo Fighters, Dave Ghrol, “That’s one of the great things about music. You can sing a song to 85,000 people and they’ll sing it back for 85,000 different reasons.”

Ea te ajută se ieși din context, să te pierzi în energia umană propagată prin undele unui concert sau în valul melancolic care te cuprinde în timp ce îți cari pungile cu mâncare, în timp ce gătești, în timp ce mergi pe drum, în timp ce stai culcat în patul tău, în timp ce rămâi singur cu tine însuți ca să îți mai aduci aminte încă o dată cine ești. Muzica nu discriminează, ea este pentru toți cei ce vor să o asculte și să o urmeze în esența ei. Ea nu te alege pentru că ai bani sau ești sărac, dezamăgit de tine sau împăcat cu ceea ce ești, ea este acolo ca să te ajute să înțelegi mesajul ei și mesajul tău. Căci să o percepi  în diversitatea formelor ei artistice, însemnă până la urmă să înțelegi mai bine lumea în care trăiești și pe tine însuți, să îți înțelegi pasiunea și deprimarea, entuziasmul și tristețea și să le accepți asemeni unor melodii într-un playlist. Câte o melodie diferită pentru fiecare zi.

Ca și arta, muzica este o perspectivă din poziția celui care o scrie sau interpretează. Să asculți un artist nou e ca și cum ai citi o carte, chiar dacă nu o înțelegi imediat, încercarea de a o înțelege contează, pătrunderea sub straturile de cuvinte și simboluri, sunete și emoții predominante în melodie. Căci în fond, această capacitate de a înțelege mesajul personal transmis de o melodie este o dovadă a umanității. Iar oricât de diferiți am fi, poveștile noastre sunt comune, ca și cum nu suntem nicicând singurii oameni care trăiesc o anume experiență în lumea asta. Nu suntem singurii învinși de rutina zilelor cotidiene, pierduți în spațiul găsirii scopului nostru în viață, triști în regretul momentelor ce nu le putem recupera sau entuziasmați de o nouă dragoste apărută la orizont.

La capitolul confesiuni se poate spune că caracterul unei persoane este reflectat în muzica pe care o ascultă. Confesiunea mea este blues-ul, muzica sclavilor de culoare din valea râului Mississippi, de unde s-a răspandit spre sfârșitul secolului XVIII în restul Americii de Nord. Lent și brut în originea sa orice blues vorbește simplu și direct despre patimile umane. Și cu această idee din urmă fiecare își poate explica cine este, ce muzică îl reprezintă și ce reprezintă muzica lui.