Iluzia Călătoriei

                                                          

Prietenul meu a văzut toată lumea. Când ies cu el la o bere îmi povestește dese ori despre peripețiile lui din Thailand unde prinsese un crab de doi metri de unul singur și încercase pentru prima oară surfingul. Îmi povestește aceleași istorioare despre statul seara în fața focului cu niște necunoscuți, iar eu zâmbesc ascultându-l iar și iar, mulțumidu-mă cu sclipirea din ochii lui.

E fericit, de fiecare dată când îl văd scufundat în amintiri, ceva din interiorul lui prinde viață și moare odată ce e readus la realitate. Nu știu cum să am grijă mai bine de el, lăsându-l să plutească fercit în amintiri sau încercând să îl fac mai optimist în această realitate.

După toate momentele pretrecute în libertate, orașul îi dă senzația unei cuști pentru animale – cu cât mai des își aduce aminte despre călătoriile sale, cu atât mai mult detestă acest oraș în care oameni locuiesc doar pentru a face bani, ”Asta nu e viață”, zice el, ”Asta e rutină”. Mă privește cu apatie când îi vorbesc despre galeriile de artă și locurile încă nedescoperite, despre cafenelele mișto și localurile ascunse de ochii lumii în care poți descoperi o altă istorie a acestui loc. Tot ce contează pentru el este libertatea și senzația aia ca în Vama Veche, unde oamenii sunt deschiși și liberi, gata să se apropie de tine în orice moment, unde, precum spune el, este mult mai ușor să ai o conexiune cu cineva.

Ce să fac, îi zâmbesc dar în sinea mea îl judec, poate că sunt un om rău pentru că îmi ofer luxul de a gândi chestii neplăcute despre oameni plăcuți. Îi zâmbesc și nu îi spun niciodată că îl consider un mic laș. Micul laș, trebuie să îi schimb numele în telefonul meu în ”micul laș” și să îl las să mă sune odată de față cu mine ca să afle ce gândesc despre el. Cred că s-ar supăra, dar macar și-ar da seama ce i se întâmplă.

El crede că a aflat ce înseamnă să trăiești cu adevărat, în locurile unde oamenii sunt mai liberi să fie ei, în locurile unde oamenilor nu li se mai spune cine trebuie să fie. Afară din oraș, afară din țară, afară din poziția ta de contabil, manager, vânzător, consultant oricine ai fi. Afară din toate aceste rigori ce îți subjugă personalitatea, tu nu mai ești colegul de muncă sau șeful sau iubitul cuiva, într-o vacanță cusută cu explorări tu ești ceva nou.

Evadare, asta se numește evadare. Când nu mai vrei să fii cine ești, locurile noi te lasă să iei o pauză de la efortul tău continuu de a fi cineva. Junglele și orașe străine te pot îmbăta ușor în briza unei vieți emancipate de rutina socială, unde tu nu mai ești un sclav ci doar un trecător. Totul este temporar, nimic nu este garantat, lucrurile lipsite de sens au rămas în oficiu. Asta dita-i viață!

Nu. Aș vrea ca ”Micul meu laș” să știe că asta nu este viața ”reală” precum o numște el. Viața reală este toată viața. Viața poate deveni mai mult sau mai puțin reală dacă mediul tău îți oferă această șanșă sau dacă tu lupți să o câștigi. Viața reală nu începe acolo unde ți-ai abandonat responsabilitățile, ea începe acolo unde ai început să înveți cum să jonglezi cu ele construind ceea ce vrei să fie viața ta.

Iluzia călătoriei, iluzia pribegiei este foarte dulce și ademenitoare, ca o amenezie, o risipire a întregului sistem, o existență între micile detalii cotidiene din lumea altor oameni. Nu mai e nevoie să muncești din greu pentru o imagine sau niște agonisiri, fie ele materiale sau puțin palpabile (competențe, abilități, experiență). Nu mai e nevoie să adormi în unele nopți cu gândul că nu știi cum ai putea să realizezi ceva mai mult sau cum ai putea să te găsești pe tine însuți. Practic, lupta pentru tine însuți este anulată de ideea că nu mai e nevoie să lupți, ci ar fi mai ușor să dai bir cu fugiții undeva unde presiunea socială să nu te mai strângă în unghiuri tot mai înguste la fiecare colț de stradă.

Micul meu laș crede că pribegia este viață și lupta pentru tine însuți într-un sistem de oameni demotivați nu este viață. Dar nu i-am spus că și lupta este o viață. Da. Atât mi-aș fi dorit să știe micul meu laș. I-am înregistrat așa numele în telefonul meu și acum aștept să mă sune.