Omleta.

   A început să cânte tot mai des. Cât stătea la serviciu gândul că poate veni acasă să mai cânte un pic îl bucura. Oamenii îl priveau tot mai suspicios, ca pe un ciudat. Și el simțea cum își pierde cumpătul, avea zâmbetele alea blege schițate pe fața lui, ceva din firea lui se zbătea să iasă afară. În termeni psihologici, domnul Ciobanu, fostul lui psiholog i-ar fi spus că e o manifestare a unor probleme provenite din copilăria lui în relație cu părinții lui, cu fostele lui prietene, e o tendință de manifestare a unui reproș personal. Ducă-se dracului, domnul Ciobanu, cioban a fost și va rămâne, el nici măcar nu a cântat vreodată la un instrument muzical, el nu știe ce este arta. Ce știe domnul Ciobanu? L-ar fi salvat acum domnul Ciobanu? Nimeni nu l-ar mai fi putut salva acum de sine însuși.

  

                                                         ­­­
   El era mai calm ca niciodată.Calmul i se ascundea între sprâncenele încruntate.Mișcările îi erau mereu lente, controlate, probabil, de același calm pe care acum îl avea mai mult ca niciodată.Nimeni nu i-ar fi putut reproșa nimic, pentru că era absent mai mereu. E ca atunci când te detașezi de lumea asta și involuntar începi să o ignori, e ca atunci când din întâmplare construiești un perete împrejurul conștiinței tale, un perete e prea tare spus,  mai degrabă o cupolă din sticlă. Sub sticla aia s-a făcut el nevăzut, controlat și politicos din priviri și gesturi, așa încât lumea nu mai avea ce să îi reproșeze.Lumea nu putea să-i repoșeze nici prea multă politețe, căci el o administra chibzuit.Un zâmbet și o ușă deschisă în fața unei doamne, o răbdare de a duce la capăt o discuție, o inteligență prin care el se arăta umil în fața oamenilor. Și undeva, în timp ce își pregătea cina, amărăciunea îi ieșea la iveală de după un zâmbet resemnat. Ah, acel zâmbet care mereu părea a fi un oftat. Ochii aplecați și colțurile gurii ușor îndreptate în sus...”Asta e, iar o omletă la cină”. Omleta lui la cină reprezenta în acea clipă dezamăgirea lui simbolică pentru ziua de azi.

   El știa să își interpreteze simbolurile, dar nu mai avea niciun chef să o facă. Își fuma țigările în singurătate, cu capul ieșit pe fereastra de la bucătarie, urmărind cum se pictează apusul pe unda sonoră a sfârâitului omletei din tigaie. Acele clipe le iubea, atunci când nu mai trebuia să își zică ceva, să se grăbească undeva, să întâmpine pe cineva, să deschidă ușa cuiva, tot ce avea de făcut era să privească apusul și să își răsfrâgă cugetul peste zări, fără întrebări, fără răspunsuri, ca o apă vâscoasă care se împrăștie încet prin spațiu, ca un cer ce își conturează gama de roșu zmeuriu tot mai insistent cu fiecare clipă, și tâmplele i se dechideau ca niște flori și un flux senin se scurgea din ele, ușor și grandios, cuprinzând tăcut întreaga imagine a acelui moment apocaliptic și parcă începea să audă o muzică barocă așternându-se pios pe fonul sfrârâitului din tigaie, atingându-i simțurile în creștetul capului pe notele cele mai înalte, cântate în patru voci și stop!”... Se arde omleta, frate.” ”O doamne, iar m-a luat valul.” Și el se depărta grăbit de la fereastră, aruncând țigara fără să o vadă cum cade de la etaj și lucește subit pentru ultima dată izbind asfaltul. Țigara e jos, stinsă. Omleta e salvată. Și nu există nimeni în această lume, în această clipă,care să își exprime regretul pentru sfârșitul unei trăiri ca aceasta. Nimic nu mai contează, omleta a fost salvată...

   El era brunet.Așa cum sunt toți bruneții, uneori își tundea părul foarte scurt cu mașina, dar asta o făcea doar vara, în rest purta o tunsură normală, a la ”gentleman” . Părul îi era ușor ondulat, dar niciodată nu reușea să înțeleagă prea bine asta, pentru că mereu și-l tundea înainte ca el să devină prea ondulat. Cea mai impunătoare parte a feței sale erau sprâncenele, stufoase și negre deasupra ochilor negri și ei ca două picături de cerneală. Aveau prea puține nuanțe, erau doar niște cărbuni, de asta nu te puteai pierde în ei, de asta oamenii nu aveau ce îi reproșa. Căldura, însă, exista. Cărbunii lui ardeau melancolic ca un foc de tabără când zâmbetul apărea pe fața lui și îi croia niște riduri vesele în colțul ochilor. Colțurile ochilor lui erau ascuțite și așa, poate așa își ascundea tristețea, căci ochii lui păreau mereu să râdă.

   Și acum, la 25 de ani ce avea să îi implinească, realizase destul de multe, evaluând după criterile social generale atribuite unui tânăr de 25 de ani.Terminase o facultate de finanțe și în timp ce își făcea un master în management și-a găsit un post de muncă la o firmă din țară, unde a început să lucreze ca manager de proiect, ca mai apoi să accepte o propunere de colaborare  neașteptată în Italia, unde firma lui avea o filială. Nu și-a mai terminat masteratul, firma îi oferea un salariu destul de bun cu care putea să își permită să închirieze un apartament în Pisa, unde i-a picat norocul să muncească și în ultima jumătate de an să și trăiască. A acceptat propunerea imediat, era ca și cum ceva din interiorul lui îi șoptise: ”În sfârșit.” , nu s-a gândit mult de ce a fost ” în sfârșit” și ce parte din subconștientul lui își dorea asta, a simțit doar ceva inexplicabil de plăcut în legătură cu asta, un sentiment ca atunci când reușise pentru prima oară să meargă pe biciletă în copilărie, era ceva ce el nu încercase mai înainte dar îi reușise din prima. Așa se simțea, nu mai erau necesare îndoielile, el putea să facă asta, ceva de care el nici măcar nu bănuia mai înainte.El putea să plece fără să înțeleagă de ce își dorește asta, din simplul motiv că gândul plecării îl făcea fericit.Era mai ușor decât putea fi sub alte circumstanțe, nu trebuia să explice nimănui de ce pleacă, banii erau un argument mult prea bun.Familia sa i-a acceptat ușor decizia. La început cu un regret aproape nedeslușit la telefon, apoi cu o clară apreciere a succesului pe care l-a atins în carieră. El știa că acea frântură de regret a despărțirii de familie e neînsemnată în comparație cu mărimea umflată a egoului lor, motivat de succesul neașteptat pe care el l-a avut. Din ce îi spusese mama sa la telefon reținuse doar ultima frază: ”Mă bucur, Andrei, în sfârșit!”...în sfârșit, în sfârșit, ..”Da, așa am zis și eu”.

  Avea un balcon acolo, în Pisa. Un balcon larg și încăpător, putea să își mute patul acolo, era și acoperit. Dar ce pat să mute, poate doar canapeaua. Eh, să lăsăm canapeaua la locul ei. Avea apusurile, iar. Era un pic mai înfricoșător , totuși.Bucătăria era în salon, prea departe de balcon și acum nicio omletă nu mai putea să îl trezească din ”tulburare”. Când abia se mutase și-a pus o scrumieră la balcon ca nu cumva să arunce țigări în capurile vecinilor, se temea mai mult să vorbească cu ei, nu știa italiană și nici nu voia să vorbească, nimic, cu nimeni.Primul apus l-a ținut vreo jumătate de oră la balcon, cu fiecare apus îi era tot mai greu să se oprească. A început să fumeze mai mult în orele după-amiezii și a devenit mai vesel. Iar oamenii au început să îi reproșeze ceva, ...în sfârșit.

 Îi plăcea să vadă cum vecina lui de jos îi zâmbește mereu când el urcă scările pe lângă apartamentul ei, zicându-i amabilă ”Ciao!” și apoi schimbându-și brusc expresia feței în una bănuitoare. A început să o facă intenționat, să urce scările de fiecare dată, nu lua niciodată liftul, și chiar o saluta el primul cu un ”Ciao!” aproape enervant în timp ce ea încerca să își bage cheile în ușă. Intimidarea și aerul ei bănuitor dar superficial de amabil îl amuzau grozav. Și tot mai mult, reproșurile cu care îl hrănea această nouă societate urmârindu-l cu coada ochiului ca pe un străin, îl făceau mai fericit. Reproșurile îi arătau că este diferit și el apucase încet să își aducă aminte asta.

                                                                     ­­­

...-Andrei, ce mai faci, dragul mamei, cum îți merg treburile? Tata e lângă mine, îți transmite salutări.Cum e timpul acolo la tine, sper că e frumos, ah da, știi îmi pare foarte rău că nu mai vorbești cu Iulia, chiar e o fată bună și dintr-o familie destul de respectabilă, ti-am zis de o mie de ori că niște părinți cumsecade nu pot avea copii mai răi la capitotolul cumsecădenie. Băiatule, acum că te-ai aranjat și tu ar fi bine să îți găsești și tu o fată, vrem și noi să te vedem om la locul tău, vrem și noi niște nepoți, să te gândești la ce ți-am zis, da, băiatule? Vrei să vorbești cu tata?

-Nu mamă, vorbesc cu el altă dată.

-El îți transmite salutări.

”El îți transmite salutări”, acele salutări lipsa cărora nu l-ar fi deranjat deloc. El nu mai avea niciun dor, niciun regret față de găurile negre din copilărie în relația cu părinții lui, maturitatea îl izbise prea curând,acum spera doar să fie izbit de orice altă revelație care să îl poată scoate din  amorțeala asta a rutinei în care se afla. Nici nu mai avea timp să se gândească unde merg toate, de unde au pornit și cum se desfășoară, viața îl înghițea și doar apusurile încercau să îl salveze.

  Așa se întâmplă cu fiecare, dacă urci în tren nu ai cum sări din mers. Ba da, ai cum, ai cum, dar e dureros să cazi undeva pe o pajiște deschisă fără să știi unde te afli și de ce ți-e fracturat piciorul de voința propriei tale emancipări, emancipările ar trebui să te elibereze și să te facă fericit, nu să te doară, dar în societate ele mereu te dor.

   În apartamentul lui era un pian. Cand s-a mutat și-a scos toate lucrurile și le-a înșirat prin cameră fără să își dea seama cum a izolat pianul. Statea acolo lângă fereastră, intact și nevinovat. De ce oare el îl izolase, de parcă nu își putea permite să pună lucruri în preajma pianului? Cumva, în timp ce își pregătea cinele și dejunurile în salon îl privea suspicios ca pe un animal sălbatic, dar într-o seară totuși se hotărâse. S-a apropiat calm și i-a deschis capacul, dar înainte de asta și-a trecut palma pe suprafața lui. Era neted și rece. Îl trata ca și cum ar fi fost viu, iar gândul ăsta îl deprima grozav. Senzația dulce a regăsirii pe care o resimțea de fiecare dată când își trecea degetele peste clapele acelui instrument, care spre fericirea lui era și foarte bine acordat, îi provoca o fericire dureroasă, exact ca atunci când vrei să te eliberezi sărind de pe un tren și căzând îți fracturezi piciorul.

   Zâmbea încercând să reculeagă melodii vechi pe care le știa, mânile încă îl ascultau. Zâmbea și se simțea asemeni personajului principal din filmul ”Pianistul”, atunci când el, fiind evreu înfometat și murdar îi cânta o melodie de Chopin unui ofițer fascist care îl asculta sobru și respectuos. Ce straniu îi părea, era sătul și îndestulat, și totuși ceea ce se simțea a fi el însuși, cântând la acel pian, era un biet artist înfometat. Poate ăsta era răspunsul...

   În seara aia se întorsese mai devreme acasă. Era grăbit. Și-a scos grăbit sacoul, și-a scos cravata enervat, a aruncat-o undeva prin casă, și-a întors mânecile cămășii, s-a privit un timp în oglinda de la intrare apoi a plecat rapid să își spele mâinile. Când s-a întors în salon îl pierduse un gând, stătea neclintit în mijlocul camerei. ” ...da, trebuie să mânînc, asta voiam să fac. Ce avem astăzi la cină? Ce?Ce? Omletă!” S-a îndreptat spre bucătărie,  a deschis frigiderul, a cărat afară din el tot ce putea fi comestibil într-o omletă. S-a apucat să gătească. Era nedumerit, omleta îi ieșea de minune dar foarte automat. Arăta artistic în pantalonii și cămașa lui de birou îmbibate de mirosul casnic al uleiului prăjit.Așa cum își gătea în grabă omleta în stil office ai fi zis că arăta ca un actor dintr-o reclamă amuzantă, lipsea doar camera de luat vederi și vreun specialist de marketing care să-i dea un nume potrivit acelei imagini de la bucătărie.

  De data asta omleta a ieșit perfect, a mâncat-o,însă fără vreo satisfacție, nu. Nu era omleta ceea ce îl aștepta acasă. Nu era omleta ceea ce putea să îl salveze așa cum nu ar fi putut să îl salveze nici domnul Ciobanu. Și-a lăsat tacâmurile în chiuvetă și a ieșit pe balcon. Apunea, țigara se consuma subit între degetele lui, și apoi alta, alta, alta până când auzise cum sună telefonul. Stinse ultima țigară pufăind și mări pasul intrând în salon.

-          Alo?

-          Andrei, bună, sunt eu, mama. Ții minte îți ziceam de Iulia, astăzi m-a contactat, mi-a zis ca vrea să te vadă. Biata fetiță, știu ce a fost între voi, Andrei, mi-a mărturisit totul, dar oamenii mai greșesc, Andrei. Uite, i-am zis că ești plecat în Pisa. Știi ce entuziasmată a fost, vrea să vină sa te vadă. Dă-i o șansă, fiule, fă-o pentru mine, te rog...

-          Și mie cine îmi dă o șansă, mamă? Cine?

-          Adică? Andrei nu înțeleg. Ce vrei să zici? Știu că ești obosit, de asta și am zis sa vină ea la tine, o sa mai aibă grijă de tine...

   Apusul nu se vedea din salon, fereastra de lângă telefon era deschisă și mirosul de ulei prăjit se aerisea rapid. El se uită în depărtare concentrându-și ochii spre cel mai înalt punct al clădirilor italiene ce urcau pe colină, până în vârful ei. Vocea din receptor se diminuă pănă când deveni un sunet lung și amețitor precum un șuierat. Și brusc îl acoperi o apatie de care nu mai simțise până atunci.Urechile nu-i mai percepeau vreun sunet, iar fața îi exprima dezgust și amărăciune. Receptorul îi alunecă involuntar din mână, el îl privi cum cade, rotindu-și ochii spre podea, dar nu avu nicio reacție. Era ca și cum îl compătimea cu o cruzime disprețuitoare.

   Cu mâna stângă atinse pianul în timp ce se uita pe fereastă, era neted și rece. Se apropie calm de el, ca prima oară, îi deschise capacul atent,își lansă mâinile în aer și le coborâ ușor deasupra clapelor, sunetul se propagă în încăpere și o umplu de atmosferă.  Receptorul se zbătea indignat pe podea.

-Andrei?! Andrei?! ... de ce nu răspunzi?! Ce muzică e asta, Andrei?! Ce se întâmplă?... Mă îngrijorezi... Andrei, ce muzică e asta?...

Era Chopin, Nocturne in C sharp minor...