Ceva se învârte, probabil e pământul.

       Ceva se învârte, probabil e pământul.Atunci când mințile ți se învârt în ritm haotic iar tu încerci să prinzi vreo adiere de adevăr din toate emoțiile tale formulate teoretic în spațiul tău intercranian, pământul totuși se învârte, lucrurile merg pe cursul lor iar timpul dispare  sacadat marcat în faze proporționale de zornăitul cheilor din buzunarul tău drept, în timp ce tu alergi. Țac,țac,țac,țac,țac...ascultă ritmul, fugi de ziua cea de ieri în ritmul cheilor. Fără muzică e mai greu să alergi, dar dacă asculți mai atent poți auzi cu ușurință cum trece timpul, trecerea timpului e muzica ta, aleargă în ritmul ei ca să nu îți pierzi respirația prea devreme. Constant, nu pune întrebări, constant...

Și poate atunci când mințile în capul tău se învârt ar trebui să nu te sperii, pământul tot nu știe de ce se învârte, doar o face.

  

  Îți vine să scrii despre imagini solitare, mereu, de parcă ai fi un moș bătrân. Și oamenii încep să îți spună tot mai des că vorbești doar despre lucruri profunde. Ce dracu ar trebui să înțelegi din asta?! Ce ar trebui să faci pentru confortul lor? Mai bine ar fi să nu mai deschizi gura spunând ceea ce gândești, la fel ca atunci când profa ta de istorie îți punea doar opt, pentru că nu era mulțumită de ideiile tale. Atunci îți era frică să deschizi gura, știai că pentru ea nu ești destul. Acum e invers, acum ești prea mult pentru oameni, cuvintele curg din tine în valuri mici, apoi mai înalte, mai înalte, și când ajung de mărimea unor tsunami oamenii strigă: ” Stai! Gata! E destul! Nu mai vorbi, nu mai vorbi!” ca și cum tu ai fi preotul care le citește o rugăciune de exorcizare iar ei nu vor să o audă de frică să-și trezească demonii din ei.

  Mi-e trist, dragi demoni, pentru soarta voastră cruntă de a sta închiși în spațiile stârpite de vise pe care oamenii le numesc personalități. V-aș scrie niște rânduri , cumva, la ora trei de noapte, când a fost răstignit Hristos, că atunci , cică, mai puteți evada. V-aș scrie  scrisori de încurajare să știți că cineva vă iubește și vă admiră, poate asta ar conta pentru voi.

  

  Poteca care leagă micul părculeț de subsolul metroului e ceva remarcabil, nu pot să explic de ce, poate pentru  că am remarcat-o. Și tot ce aud în capul meu în timp ce o traversez e vocea cuiva cunoscut numai de mine care îmi șoptește : ” Pleacă, pleacă, pleacă...” Toate drumurile îmi spun să alerg în ritmul cheilor mele, și doar potecile îmi spun să plec. Potecile înguste par a fi niște poduri sau poate podurile mele au fost și sunt mereu potecile înguste? Sună simbolic, drag cititor, prea simbolic, știu, și filozofic, probabil. Mă distrez cum vreau între rânduri, poate chiar sunt nebună, mi-e frică doar să nu te acopere și pe tine valul și apoi vei spune că mă urăști.

  

  În părculeț mai des  decât locatarii zonei stau boschetarii. Nu mă jenează. Când vin acolo să citesc prezența lor e ceea ce îmi completează atmosfera. Mă uit la ei și îmi amintesc că sunt om. Ei nu deranjează pe nimeni acolo, stau pașnici în colțișorul lor cotrobăind ceva prin mormanul de lucruri inutile, la prima vedere, pe care le culeg de pe stradă. Fețele lor sunt reale, ei nu își ascund durerile, mizeriile, deznădejdile, dezamăgirile, sunt cei mai curajoși dintre noi, probabil, dar nimănui nu îi pasă. Cât de dureros și tragic îi poate strivi lumea pe cei ce nu vor să i se conformeze. Și când te-ai gândi, parcă am trecut de războaie și sisteme dictatoriale, parcă ar trebui să fie altfel. Poate e altfel și eu nu știu, dar ceva din mine îmi spune că nu e. Războaiele nu se mai duc înafară, doar în capurile noastre. Libertatea ne-a pierdut prin spațiu, orbecăim prin lume ca niște pui de mâță nou născuți, mieunând după un strop de certitudine. De ce nu ni s-a spus la început că certitudinile nu există? De ce nu ni s-a spus la școală că pământul nu știe de ce se învârte? Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că e normal să nu știi ce vrei, să întrebi mereu, să cauți mereu, să te simți strivit sub propria ta conștiință, să creezi idei din nimic, ascultându-ți doar inima, aș fi avut mai puține semne pe genunchi și pe mâini. Dar am căzut și m-am lovit de câteva ori în timp ce alergam și mă uitam la păsări, în timp ce mă sprijineam într-un gard, în timp ce umblam amețită prin casă uitând pe unde stă mobila, în timp ce căram niște bagaje, în timp ce mă chinuiam din răsputeri să deschid o sticlă cu vin, în timp ce nu îmi mai aduc aminte de unde am unele semne pe mâinile mele.

  

  Și cu voi e la fel, iubiții mei pământeni. Suntem de același sânge, cum scria în ”Cartea junglei”, dacă mă doare pe mine ceva e sigur că vă doare și pe voi, poate nu acum când mă doare pe mine, nu atât de tare cum mă doare pe mine, dar sunt sigură că vă pierdeți echilibrul din când în când. V-aș îmbăta pe oricare dintre voi și v-aș face să dansați isteric rotindu-vă în jurul axei  voastre, chiuind și râzând zgomotos, ca să văd cum vă sare  bunul simț și saliva pe gură în timp ce încercați să articulați o revoltă personală adresată acestei lumi! Vă e frică? Nu are de ce, de data asta vă car eu acasă.

  

  Mai era și tramvaiul ăla gol. Nu am stat niciodată singură într-un tramvai până acum. Dar de curând mi s-a întâmplat. Tramvaiul se oprește, ușile se deschid, scara se lasă și eu pășesc demn în interior ca și cum aș trăi o poveste. Misterios, tramvai fără oameni la o oră atât de normală. Aș fi zis atunci că de undeva ar fi trebuit să apară Harry Potter și să cotim cu el împreună și cu tramvaiul într-un tunel ce duce spre Hogwarts. Mica mea poveste solitară a trăit vreo două stații, până când șoferița mi-a spus :” Stop! No go! Stop now!” gesticulând cu mâinile ca un om care nu știe engleză. Am coborât, dar ce să zic, a fost bine vreo două stații fără oameni, și cred că mi-ar fi plăcut să plec mai mult în Narnia decât spre Hogwarts.

  

  Cifrele identice mă urmăresc tot mai rar când mă uit la ceas. A mai rămas doar 23:23. Poate că furtuna a trecut și subconștientul meu nu mai are ce să îmi spună. Dar știu că am fost în miezul ei, în miezul furtunii, sunt sigură, căci valurile erau prea mari, prea mari și mie chiar mi-ar fi plăcut să fac surfing pe ele,doar îmi era frică de alții să nu îi astupe. Nebunia se prescrie în doze mici, pentru început. Ce a mai rămas să zic, această furtună din urmă am supraviețuit-o fără complicații. O aștept cu patimă pe următoarea și mă pregătesc între timp pentru ea. Cifrele identice mă urmăresc tot mai rar când mă uit la ceas. A mai rămas doar 23:23.