Eretrocite.

E straniu uneori să vezi cum gândurile tale alunecă ca niște șuvoaie de sânge, sau ca ceva ce este în sângele tău, eretrocite poate, spre patimi și îngrijorări străine firii tale până în prezent. Gândurile noastre sunt eretrocite, poate, roșii, în căutare de oxigen, în căutare să iasă din noi ca să poată inspira și ele o gură de aer. Nu merită să ne condamnăm gândurile pentru chinurile în care ne țin constant, de la orele singurătății depline la secundele de evitarea a contactului cu lumea între un gest și o privire în vid. Ele nu au nicio vină, ele sunt eretrocite și nu vor să moară asfixiate în noi.

   

Privește-te în oglindă și spune-ți, ți-ar plăcea să trăiești toată viața în acest corp pe care îl ai? Pun pariu că nu ești sigur de răspunsul tău afirmativ pe care încerci să îl insinuiezi. ”Da, sunt mulțumit de mine, de ce să nu îmi placă să trăiesc în acest corp?”,...”Ha,ha, naivule, minte-te în continuare!”, această voce răsună din tine, nu ești schizofrenic, e doar conștiința ta. Așa, nici gândurilor tale nu le place să trăiască toată viața în tine, ele vor afară, să facă o plimbare în univers, să se reverse bezmetice prin zumzetul mașinilor din stradă și foșnetul frunzelor într-o noapte în care aerul e inert , aproape ca în cosmos doar că plin de oxigen. Ele vor să capete o formă, și așa cum tu îți dorești să fii iubit, ele vor să fie înțelese. Sensul existenței gândurilor noastre e doar înțelegerea. Ea este punctul final  în călătoria lor prin spațiu. Dar întâi de toate, ele asemeni oamenilor își caută o imagine, niște haine, niște accesorii, niște chestii individuale, un stil. Unele preferă să fie cântate, rostite, urlate, șoptite și altele scrise.

Târziu, le poți vedea cum alunecă în tine, se strecoară către colțișoarele sumbre ale firii tale și îți scot durerile din unghere ca pe niște copii obraznici condamnați de tine însuți să stea pedepsiți acolo pe vecie. Și atunci nu te simti bine, da, ești incomodat de propriile tale dureri. Ce tot te ferești să le privești în ochi ca un laș? Sunt copiii tăi care au suferit atâta stând singure în unghere și acum s-au întors la tine mai distruse ca niciodată. Mai fugi de ele un pic, mai minte-te cum se mint dependenții de droguri ca să nu cedeze încă o dată ispitei. Dar durerile tale nu sunt droguri, dacă continui să le tratezi ca pe niște boli fii sigur că odată vei exploada... și atunci alții se vor uita la tine ca la un nebun în timp ce tu speriat vei încerca să îți strângi durerile de pe jos cu aerul unui om neatent care se grăbește,.. ”oops, vă rog nu călcați pe ele, le strâng imediat, chiar mă grăbesc” .... ”dați-vă la o parte”, ”O Doamne, durerea aia mi-ați călcat-o, acum e murdară. Și așa era vai și amar de capul ei. Ce mai, acum nu mai are sens să plâng. Aveți niște șervețele?” O întrebare retorică și privirile pironite spre tine ale celor care nu vor să fie în locul tău. Ei nu fac nimic, se dau în lături și te lasă să pleci. Și acasă la ei,  în patul lor stau să se gândească  oare li se poate întâmpla și lor una ca asta? Ei încearcă să caute ceva în ei, să își strige pe nume durerile și apoi să le alunge înapoi prin colțuri speriați. 
”E ok”, își spun ei, ”...mie nu mi se poate întâmpla”.

Ce este frumos la ele - este tot. Gândurile nu au alte fețe decât cele pe care le au, ele sunt mereu ceea ce sunt și nu pot să moară. Moartea nu există pentru ele, de asta au mai mult curaj să evadeze decât avem noi. Viața lor este un circuit sigur, o călătorie dintr-o minte în alta. Iar cele mai norocoase dintre ele mai ajung și în suflete. Cât de fericite sunt gândurile noastre - ele ne văd sufletele. E ca și cum ar putea să îl vadă pe Dumnezeu.

Le simți cum alunecă dinnou? Lasă-le , nu le certa, lasă-le acum să se joace cu  durerile tale. Ce prieteni de joacă își mai pot găsi în tine? Lasă-le acum, poate dintr-un ungher vreodată  îți vor aduce fericirea.